Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O minge ridicată la fileu

        Adrian Costache

Scriam în numărul trecut despre „obligaţii nerespectate” ale profesorilor. Cu altă ocazie, observam că deja în  România viitoare problema cea mai serioasă tinde să o constituie nu atât programele  sau planurile-cadru, ci profesorul însuşi, fiindcă ”un sistem de învățământ nu poate fi mai bun decât profesorii din el” (McKinsey). Iată că foarte recent, un document intitulat “Profesor 2025” îmi serveşte elegant o minge la fileu. Despre ce este vorba? Silvian Iosifescu, preşedintele ARACIP, adică a acelei instituţii care se ocupă cu asigurarea calităţii în învăţământul preuniversitar (există una similară şi în învăţământul superior – ARACIS – amândouă mai mult sau mai puţin decorative!), sprijinit  de Institutul de Studii Populare (preşedinte, un domn Răzvan Orăşeanu) vine cu o “ Propunere de politică publică în domeniul învățământului”. Am parcurs textul pe diagonală, fiindcă temele sunt cumva recurente. Dar dincolo de timpul acordat parcurgerii acestui Document, trebuie să recunosc, înainte de orice, un anume curaj al autorului, fiindcă într-un fel Silvian Iosifescu face parte din “sistem”, iar abordarea  chestiunii delicate a calităţii corpului profesoral, pornind de la ceea ce se poate deduce din spusele domnului McKinsey, devine un act de curaj; a spune că şcoala nu poate fi mai bună decât propriii profesori ridică o problemă de fond. O şcoală cu o calitate precară, cum pare fi şcoala românească preuniversitară din acest moment, este, în mare măsură, şi o şcoală a calităţii precare a profesorilor. (Sigur, problema poate deveni subiect de polemică, fiindcă una este să fie profesor la Sf. Sava şi alta la Liceul Vulcan, de exemplu, dar în discuţie intră nu doar imaginea unei şcoli, la un moment dat, ci istoria tuturor şcolilor, a întregului sistem, cu alte cuvinte!). Argumentul privind rolul profesorului ni-l aduce domnul Silvian Iosifescu când spune că: “impactul ”profesorului bun”, atât asupra participării școlare, cât și asupra rezultatelor învățării, este mai mare decât al oricărei alte intervenții la nivelul școlii (inclusiv reducerea numărului de elevi la clasă sau dotarea cu echipamente). Ca urmare, în absența schimbării practicilor profesionale, a relației profesor-elev și a culturii profesionale subiacente, orice investiție în infrastructură, echipamente, materiale, auxiliare curriculare (inclusiv creșterile salariale) este ineficientă, dacă nu de a dreptul inutilă”.
Faptul că aceste lucruri sunt spuse franc chiar de către unul dintre specialiştii care cunosc bine sistemul şi care a avut ocazia ca vreme de cel puţin un deceniu să se confrunte cu el, confirmă o bănuială:  faptul că reala criză a şcolii de azi este tot mai mult una de resurse umane. O criză  provocată aşadar nu atât de cauze finaniciare, sociale, de statut, ci mai ales de cauze “culturale” (care țin de sistemul de valori, de norme, mentalități și reprezentări profesionale dominante în sistem)subl. ns. Ei bine, ajunşi la identificarea unei asemenea ultime cauze, înţelegem că îngrijorarea privind resursele umane trebuie să treacă probabil pe primul plan al preocupărilor de politici publice, iar autorul tocmai acest lucru îl şi susţine, crezând că este posibilă a asemenea abordare şi că “Profesor 2025” va deveni, în sensul bun de astă dată,  principalul actor în educaţie în România anului 2025. Cu condiţia, desigur, a  unei schimbări de direcţie, “de front”, şi a concentrării politicilor publice în acest sens.
Documentul este atent elaborat şi ar fi suficient poate să trec în revistă, succint, cuprinsul lui pentru a da seamă despre viziunea, intenţionalitatea, dar şi despre seriozitatea şi profesionalismul abordării. Se face mai întâi o definire a problemei numite “Criza educaţiei în România”, identificându-se cauzele. Interesant este că între cauze autorul identifică şi cauze informaţionale, ceea ce iniţial poate surprinde (într-o lume în care informaţia nu cunoaşte limite!) , dar, în acelaşi timp, n-o putem refuza în condiţiile în care aproximarea, superficialitatea, formalismul,  au fost adesea generice de abordare a fenmenelor de criză. Interesant mi s-a părut însă, revenind, mai ales identificarea de cauze culturale, o problemă de mare delicateţe şi care într-un fel priveşte direct mentalul profesorului de azi. Aici ar trebui să ne întrebăm cine este acest profesor, care este istoria lui. In lipsa unor analize serioase pe această temă nu putem decât să observăm câteva lucruri: o parte a acestor profesori se constituie dintr-o moştenire a sistemul anterior, “atinşi”  politic şi ideologic de reflexele acelui sistem. Mental, dar şi ontologic vorbind,  mulţi dintre aceşti profesori se recunosc în anume stări de fapt, ca şi în anume partide, convingeri, realităţi din trecut. O a doua categorie, evident mai tânără, a fost formată după 1990. Şi dacă în primii ani lucrurile au avut o anume evoluţie, relativ normală, formarea lor s-a suprapus apoi peste o realitate al cărei efect este încă insuficient cunoscut şi studiat în România de azi: prezenţa în peisajul unversitar a facultăţilor particulare. Cel puţin la limba şi literatura română, ca să dau un exemplu, mai mult de o treime din numărul profesorilor actuali sunt absolvenţii acestor facultăţi. Ne confruntăm aşadar cu o realitate netipică, în care “cultura profesiei” de… profesor este nu doar diversă, ci şi adesea fragilă, ca să nu spunem diluată. Şi.evident, speculaţiile pe această temă  pot fi dezvoltate.
Înţelegând această realitate, Silvian Iosifescu propune “Şcoli pentru profesori”, cu alte cuvinte regândirea întregului sistem de formare inţială care ar presupune schimbarea statutului profesiei  dintr-una ocazională sau întâmplătoare în una care să presupună furci caudine ale accesului la această profesie şi un traseu reglementat cu grijă. Remedierea aceastei situații, s-ar realiza, ne spune autorul, prin acceptarea propunerii “de strategie de reformă în educație centrată pe profesor, pe care am numit-o ”Profesor 2025” și care are ca ținte îmbunătățirea rapidă a calității corpului profesoral” . Acest lucru s-ar traduce şi prin “aducerea celor mai buni profesori acolo unde este cea mai mare nevoie de ei, în mediile dezavantajate și, pe cale de consecință, îmbunătățirea rapidă a indicatorilor de participare școlară și de rezultat în învățământul românesc”.
În sfârşit, în strategia propusă intră evident şi o estimare a costurilor, o parte din acestea fiind dedicate unor noi şi atrăgătoare salarii pentru profesorii din  preuniversitar, chiar dacă autorul e conştient că problema salariului nu poate fi pusă decât într-un alt context decât cel de azi.
Utopie sau o şansă de reabilitare a şcolii ?! Greu de dat un răspuns. Greu, pentru că  proiectele îndrăzneţe sunt de regulă supuse unor critici venite din “n” părţi: şi a celor competenţi în domeniu  dar şi a nechemaţilor. Şi nu-i doar asta!...Când e vorba de suportabilitate, la noi sistemele pot ajunge foarte jos înainte ca chiar sistemul însuşi să-şi dorească propria redresare. 
 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul