Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Barbu Lăutarul – „vocea lumii desfătată”

        Costin Tuchilă

Alimentată în fel şi chip, de la tradiţia populară la foiletonul jurnalistic şi mai ales la textul destinat scenei, figura lui Barbu Lăutarul, fără îndoială un muzicant atins de aripa geniului, continuă să-şi conserve farmecul legendar. Contribuie la aceasta şi lipsa aproape totală a documentelor privind viaţa sa. În ordinea existenţei reale, dacă aceasta contează, Barbu Lăutarul rămâne încă de inventat. Nu i se cunoaşte data naşterii şi nici aceea a morţii. Se presupune că s-ar fi născut la Iaşi, în jurul anului 1780, după documentul din 1842 în care vestitul muzicant spune că deţine starostia scripcarilor din 1804. Or, judecând lucrurile, n-ar fi putut avea atunci mai puţin de 20 de ani, ci binişor peste această vârstă. Cât despre data morţii, deocamdată ne consolăm cu câteva ipoteze destul de fragile. S-a crezut bunăoară că Barbu Lăutarul ar fi murit în 1858, în ziua de 18 august. Alte ipoteze dau ca date ale morţii 1860 sau 1861. Ultimii ani din viaţa vestitului lăutar sunt de altfel cei mai enigmatici. Nu-l mai găsim pomenit în nici una dintre scrierile vremii. Devenise doar o amintire la petrecerile domneşti, o legendă. Cât despre locul înmormântării, acesta pare a fi curtea Bisericii Zlataust din Iaşi, deşi nu există nici un document în acest sens. 
Barbu Lăutarul a deţinut vreme îndelungată funcţia de staroste al lăutarilor, din primii ani ai veacului până la sfârşitul lui 1839. În 19 decembrie 1839 făcea o jalbă de demisie către stăpânire. Nu se cunoaşte motivul, se poate presupune că ar fi fost mărirea birului pe care trebuia să-l plătească Eforiei sau necazuri prilejuite de situaţia materială. Vasile Barbu fusese timp de patru decenii lăutarul cel mai apreciat şi stimat din Iaşi, cu relaţii consolidate la marile curţi boiereşti. Retragerea sa din funcţie nu a fost însă definitivă, pentru că în 1842 candida din nou, devenind staroste, dar al unui singur cartier din Iaşi. Avea trei fii, Gheorghe, Ioan şi Vasile, toţi cunoscuţi cu apelativul Scripcariul, care călcau pe urmele bătrânului. Adunaseră sume considerabile odată ce în 1845 se răscumpărau din robie, conform Condicii de Prescrierea birnicilor şi a dezrobiţilor ţigani din oraşul Eşi (6 iulie 1845).
      Barbu Lăutarul devenise un fel de carte de vizită artistică a protipendadei ieşene din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dacă ţinem seama că nu exista eveniment monden (cum am zice noi astăzi) care să se respecte, fără participarea tarafului condus de Barbu Lăutarul. Dacă imaginea devenită clasică, tabloul lui Iosif Iser după un desen de epocă, ni-l prezintă pe Barbu Lăutarul cântând la cobză, nici în această privinţă lucrurile nu sunt clare. Un desen de Carol Popp de Szathmáry îl înfăţişează cântând la nai iar din celebrul foileton publicat în 28 noiembrie 1874 în săptămânalul francez „La Vie parisienne” , în care se povesteşte întâlnirea cu Franz Liszt, în iarna anului 1847, la Iaşi, rezultă că era şi violonist. De obicei tarafurile epocii erau alcătuite dintr-un scripcar, un naist şi un cobzar. Probabil că Barbu Lăutarul cânta la toate aceste instrumente şi bineînţeles susţinea şi partitura vocală. Era un virtuoz neîntrecut, nu ştia notele, dar avea cu certitudine auz muzical absolut şi o memorie extraordinară, putând să reproducă fără dificultate cele mai grele pasaje, în stiluri diferite de muzică şi adaptându-le din mers pentru un instrument sau altul. Avea un repertoriu amplu, de la doine şi hore la baladele istorice şi haiduceşti atât de apreciate la chefuri, şi la un inventar cuprinzător de cântece de petrecere. Repertoriul bazat pe cântecele cu influenţă orientală, foarte apreciat, dar care avea să treacă în desuetudine în saloanele boiereşti spre mijlocul veacului, nu constituia nici un fel de piedică în asimilarea noii mode, dansurile de salon occidentale, cadrilul, valsul, mazurca, pe care Barbu Lăutarul le cânta cu aceeaşi virtuozitate şi sensibilitate. Storcea lacrimi cu romanţa de o melancolie „sălbatică” Tu-mi ziceai odată, cu marşuri naţionale şi cântece ţigăneşti, revărsări sentimentale şi „izbucniri nebune, melancolice ale pustietăţilor”, cum citim în foiletonul din săptămânalul francez, care l-a făcut vestit în Europa pe genialul virtuoz român, cel care îl uluise pe Liszt.
      Reamintesc în finalul acestui comentariu cântecul popular Barbu Lăutarul, cunoscut în varii interpretări. Nu încape îndoială, el era cântecul de amurg al bătrânului intrat în legendă, melancolia din urmă faţă de vremuri apuse, pe care o purta cu sine în ultimii ani: „Eu sunt Barbu Lăutarul, / Starostele şi cobzarul, / Ce-am cântat pe la domnii / Şi la mândre cununii. // Cobza mea era vestită, / Veac întreg a fost cinstită / De boierii de pe-aici, / Ba chiar şi de venetici. // Of , of , of mi-aduc aminte / Of , of , of că mai-nainte, / Nici un chef nu se făcea / Fără astă cobz-a mea. // Dar acum amar mi-e mie / De când lumea-i pe nemţie / Nu mai am în lume glas / Şi pe uliţi am rămas. // Dar să ştiţi c-am fost odată / Vocea lumii desfătată / Şi-nchinaţi câte un pahar / Pentru-un Barbu lăutar.” Citindu-l cu atenţie şi dincolo de prejudecăţi formale, se observă că de fapt acest text pare o poezie ieşită din pana Văcăreştilor. Atâta doar că oftatului sentimental i se substituie nostalgia timpurilor de altădată, de evidentă sorginte romantică dar răstălmăcită în spirit popular. Dacă el era cântat sau nu de bătrânul lăutar, nu vom şti niciodată cu precizie – şi poate că nici nu e atât de important. Cântecul reflectă o stare curentă mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea: regretul amarnic după dispariţia valorilor tradiţionale, patriarhale, a „lumii aşezate” în care totul era rânduit după tipare prestabilite, concurate de moda modernă („lumea-i pe nemţie”, adică s-a schimbat după moda franţuzească a epocii, substantivul nemţie, atât de plastic, având desigur un sens derivat, general metaforic pentru asimilarea formelor străine de civilizaţie). În Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu, când se vorbeşte de tren, „năzdrăvănie” nemţească, spiritul în care comesenii devin uimiţi de asemenea minunăţie nu este, de altfel, altul. În spirit conservator-popular, rânduielile din Ţara Moldovei ar fi superioare cuceririlor lumii moderne, „ţugului” nemţesc, aşa cum vechile melodii ale lăutarului uitat sunt de preferat „nemţiei”. În rostogolirea molcomă a acestui cântec trist, de amurg de civilizaţie, „vocea lumii desfătată” rămâne un vers memorabil prin capacitatea lui de sinteză expresivă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul