Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Îngemănarea dragostei cu suferinţa

        Ionuţ Caragea

Oare cine nu-l cunoaşte pe Traian Ştef, unul dintre reprezentanţii grupării echinoxiste şi actualul redactor-şef al revistei de cultură Familia? Apariţiile sale constante în Familia (care a împlinit anul trecut 150 de ani de la înfiinţare) i-au asigurat o mai bună vizibilitate în ţară, iar creaţiile sale literare s-au bucurat de o analiză mai atentă din partea cititorilor şi colaboratorilor fideli ai revistei (şi nu numai din partea lor).
Cu 7-8 ani în urmă, Traian Ştef se remarca prin eseurile sale, fiind considerat „un moralist de tip clasic, adică de tip francez” (conform spuselor lui Al. Cistelecan). Gheorghe Grigurcu a făcut referire şi la acel „condei lucid şi integru, din rândul celor ce ne propun să ne asumăm sarcina unei istorii ce-şi asumă, la rândul său, sarcina culturii, pentru a ne readuce la condiţia normalităţii.” Alţi critici au vorbit mai târziu şi despre tradiţionalismul din poezia lui Traian Ştef, despre simplitatea, naturaleţea sau uniformitatea tonului său confesiv. Dar abordările sale tematice şi stilistice nu s-au oprit aici, acest poet sârguincios prezentându-se în volumul „Poemul de dragoste” (Ed. Şcoala Ardeleană”, 2016) în ipostaza făuritorului de versuri care evocă iubirea.
 Balzac afirma că „Iubirea e poezia simţurilor. Ori e sublimă, ori nu există. Dar când există, e pentru vecie şi creşte mereu în intensitate.” Este şi iubirea lui Traian Ştef din amintitul volum o poezie a simţurilor? Sau este poetul nostru un Icar cu aripi de cuvinte, care încearcă să evadeze din labirintul gândurilor suferinde, pentru a se hrăni singur cu dragoste prin gura cuvintelor sale? Pentru a răspunde la aceste întrebări, va trebui să analizăm cu atenţie fiecare poem şi să vedem dacă putem rezona cu stările şi trăirile afective ale poetului.
În prima parte a volumului, poemele lui Traian Ştef sunt cuminţi şi liniştitoare, părând a fi desprinse dintr-o altă dimensiune onirică a realităţii, tocmai datorită faptului că „mi se pare cunoscut decorul”. Poetul are impresia că deţine supremaţia/controlul asupra timpului şi a sorţii („uneori mi se pare că / timpul poate fi dat / înapoi / celuilalt / că nu ar trebui să las sfârşitul lumii / să se apropie”), ceea ce îi permite să caute „femeia din vis”, adică „femeia fără vârstă”, care „are o picătură sângerie pe buze”. De fapt, el face un recurs la memoria unei iubiri („a fost odată o fată / poate eşti chiar tu”) prin care încearcă înveşnicirea clipelor irepetabile trăite în doi, „pentru o / supremă plăcere a sărbătoririi / corpului tău”. Şi ştie, totodată, că această încercare poate fi sortită eşecului, deoarece „viaţa noastră / s-a lungit prea mult / prin aceste staţii unde / lumea aşteaptă / fără chip / reîncarnarea iluziei”. Dar chiar şi aşa, în ciuda suferinţei şi a însingurării pe care le generează eşecul, poetul devine un „hoţ de cuvinte printre marii îndrăgostiţi” şi îşi invocă iubita preschimbată în „daimon mântuitor”. 
După această invocare, urmează un periplu erotic demn de toată lauda în care poetul, îndrăgostit de cuvânt, femeie şi cântec, o compară pe iubita sa cu Euridice. Poeziile sunt frumoase, tonul poetic este egal, de o intensitate medie, iar atmosfera te îndeamnă la dulce reverie. Este atâta linişte şi pace în aceste poezii încât nici nu doreşti să revii prea curând în lumea reală şi zbuciumată a timpului prezent. Iar poetul nu renunţă niciodată la transparenţa personalităţii sale, fiind ca o carte deschisă pentru sufletele curioase: „eu nu pot aştepta până voi fi primul / până sentimentele mele vor ajunge / la fel de transparente / până umorile mele vor fi ca apele limpezi / până fanteziile mele / se vor scutura de toate dorinţele”.
Ce-i drept, în unele locuri se simte o anumită preocupare pentru echilibrul stilistic (mă refer în special la versurile scurte, cu subtile irizări nerudiene) şi o doză de autocontrol (o oarecare comoditate din care nimic nu-l mai poate scoate pe poet), ceea ce s-ar putea să nu fie pe gustul celor care preferă în poeziile de dragoste o atitudine extatică, o sublimare plină de revărsări lirice. Dar chiar şi pentru aceşti pasionaţi de înflăcărare şi stil luxuriant, soluţia ar fi să ia aminte la îndemnul lui Al. Cistelecan de pe ultima copertă a cărţii: "poemele lui Traian Ştef se degustă, nu se citesc".
Sfârşitul volumului, care este reprezentat de „Poemul de familie” (un grupaj alcătuit din unsprezece părţi), ne trimite într-o altă dimensiune, de data aceasta plină de amintiri îndoliate (am mai întâlnit acest gen de poezie în volumul „La revedere, tată”, de Dumitru Crudu). Poetul îşi aminteşte de maica sa bună pe care o chema „să-i umble puţin prin inimă” după ce aceasta zdrobea cartofii fierţi în coajă. Îşi mai aminteşte şi de crucea de marmură de la căpătâiul tatălui său, dar şi de soarta tragică a fratelui Andrei, pe care doctorul nu l-a mai putut salva.
Dacă n-ar fi existat acest final dureros, cartea ar fi putut fi folosită ca un manual al îndrăgostitului de cursă lungă, fiindu-le de real ajutor timizilor care uită, uneori, cuvintele potrivite pentru a deschide porţile unei noi iubiri. Dar, prin prezenţa acestei părţi îndoliate, poetul ne arată şi că viaţa vine cu bune şi rele, iar omul nu îşi poate împărţi inima în două, cu o jumătate să plângă, iar cu cealaltă să iubească fără rezerve şi fără regrete, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic rău.
Putem trage astfel concluzia că volumul „Poemul de dragoste” al poetului Traian Ştef s-a născut din îngemănarea dragostei pentru femeia din vis cu suferinţa cauzată de pierderea celor dragi, aşa cum cerul tuturor rugăciunilor şi speranţelor se îngemănează la orizont cu pământul morţii şi al renaşterii. Tocmai din aceste considerente, cred că trebuie să degustăm doar poemele de dragoste ale poetului, iar pentru poemele îndoliate din ultima parte a cărţii să păstrăm admirabilul şi cuvenitul respect.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul