Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge...

        Costel Stancu


Născut la 02.05.1970, Vīnju-Mare, judeţul Mehedinţi.


Locuieşte īn Reşiţa, judeţul Caraş-Severin.


A publicat volumele de poezie:


- Terapia căderii īn gol, Editura Hestia, Timişoara, 1995.


- Dominic sau despre imitaţia umbrei, Editura Hestia, Timişoara, 1995.


- Măştile solitudinii, Editura Marineasa, Timişoara, 1997.


- Golurile din pīine, Editura Marineasa, Timişoara, 1998.


- Fluturele cu o singură aripă, Editura Timpul, Reşiţa, 2000.


- Arta imaginaţiei, antologie, Editura Vinea, Bucureşti, 2001.


- Cīntarul de apă, Editura Marineasa, Timişoara, 2002.


- Vīnătoarea promisă, Editura Marineasa, Timişoara, 2003.


- Ieşirea din peşteră, Editura Marineasa, Timişoara, 2005.


Īn volume colective:


- Oraşul cu poeţi, Editura Timpul, Reşiţa, 1994.


- Casa faunului, Editura Hestia, Timişoara, 1995.


- Antologie tabăra Oraviţa, Editura Mirador, Arad, 2004.


- Drumul către Piatra Scrisă, Editura Marineasa, Timişoara, 2006.


A publicat poezie īn revistele literare din ţară.


Membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa, īncepīnd cu 1987.


 


Peştişorul de aur


Ai prins odată un peşte.


Trebuia să-i īndeplineşti o dorinţă:


ar fi vrut să stea pe uscat.


Dar nu ţi-a fost cu putinţă.


„Vezi, a spus el pe muţeşte,


pe cīnd īncercai să īl vinzi


ştiam că nu poţi face asta,


de aceea te-am lăsat să mă prinzi.


Dă-mi drumul, uită de mine,


după propria-ţi libertate tīnjeşte.


De-o să mor, viaţa ta, omule,


va sfīrşi īn coadă de peşte.


Aruncă-mă īn apă acum


şi īţi jur pe icoană şi sfinţi,


cīnd mă vei prinde iarăşi


am să-ţi īndeplinesc trei dorinţi.“


Īnghiţitorul de creioane


Neaplaudat de nimeni, īnghiţitorul de creioane


īşi făcea numărul. Era tot mai trist, mai flămīnd.


Dar cine ar fi crezut asta? Rămăsese singur,


cel din oglindă s-a sufocat demult, la o repetiţie.


El continua să spere. I s-a propus, īn schimbul


a mulţi bani, să īnghită şi altceva. A rīs, apoi a plīns:


īn arta lui nu face compromisuri!


L-am vizitat cu cīteva zile īnainte de a muri.


Īşi ascuţea creioanele


cu o delicateţe īntīlnită doar la animale


cīnd īşi ling puii abia fătaţi. Ştiam


că le iubea şi le ura īn aceeaşi măsură.


Mi-a mărturisit că īntr-o noapte s-a visat


strīns de gīt de acestea. Īi era teamă să le mai lase


să umble libere prin casă, le īnchidea


īntr-un dulap scoţīndu-le de acolo numai cīnd


avea o reprezentaţie ori i se făcea dor să le mīngīie.


Adică din ce īn ce mai rar. Īntr-o zi au să se răzbune,


mi-a spus īmpăcat, e dreptul lor să-şi caute alt īnghiţitor,


mai norocos, să le ducă prin lume, departe.


A lăcrimat discret, ca lemnul pe care īl cioplise de atītea ori.


Speranţa


Imaginează-ţi un prizonier care,


īn loc să sape nesfīrşite tuneluri,


modelează din raţia-i zilnică de pīine


cīte o pasăre şi o aruncă pe fereastra celulei


cu sentimentul deplin că, īn orice clipă,


o parte din el cutreieră nestingherită lumea.


E nebun, strigi. Acele vietăţi


vor fi doborīte, cīndva, īn joaca lui cu praştia,


de un copil. Ai dreptate, īnsă prizonierul


nu va afla niciodată aceste nefericite


īntīmplări. El va continua să facă


alte şi alte păsări sperīnd că


una din ele se va īntoarce – chiar dacă prea tīrziu –


cu o uriaşă cheie de aur īn cioc.


Renaşterea


Am sīngerat cīt un apus īntreg. Acum


stau gol īn mijlocul īncăperii ca o


vază rară īn care nimeni


nu pune flori de teamă să nu-i


scadă valoarea. Sunt licitat la sume


fără egal, toţi uită că preţul


a fost plătit deja.


Aştept să se nască un copil


şi să mă spargă, luīndu-mă la ţintă


cum iei vrabia de pe gard. Atunci


m-aş simţi iarăşi viu. Din fiecare ciob


i-aş face cīte un zmeu colorat,


să aibă ce īnălţa īn cer.


Prima zi


Mă nasc. Ţipătul meu


sparge timpanele cerului. De mīine


voi cere īndurare unui cer surd.


Tăcere adīncă. Uneori cuvintele


sīnt mai nepotrivite decīt o scrisoare parfumată


ce īţi vesteşte moartea cuiva apropiat.


Īntind mīinile. Tot ce ating se prăbuşeşte.


Voi rīdeţi. Vă sperie, totuşi, lăcomia


cu care īncerc să iau īn stăpīnire


nimicul acestei lumi, pofta cu care


rup bucăţi din sīnul de piatră


al femeii şi le arunc pe fereastră.


Īndepărtaţi păpuşile, mă voi juca singur.


M-am plictisit să tot fiu spectator la


clipa de nesiguranţă a echilibristului,


vreau s-o simt eu īnsumi, acolo sus unde fiecare


īşi retrăieşte viaţa altfel de cum a fost.



Lunga călătorie


De multă vreme car īn spate un mort


pe care pămīntul nu vrea să-l primească.


Īncet-īncet devin una cu el, nu-i mai simt povara.


Parcă, la rīndu-mi, aş fi purtat pe umeri de altcineva.


Şi tot aşa. Formăm īmpreună un şir de trepte


spre nicăieri. Omul


e jucăria preferată a morţii, īmi spui. Se răzbună


pe ea ori de cīte ori pierde lupta cu īngerii.


O īngroapă, o dezgroapă continuu, se teme


de sufletul ei. Eu tac. Ascult. Īntind moneda:


cu o faţă plătesc trecerea, cu cealaltă drumul īnapoi.


Căci nu mi-e dat să am odihnă pīnă cīnd


la capătul scării nu va clipi, īngăduitor,


ochiul lui Dumnezeu.


Memento…


Am sădit un pomişor la capul fiecărui mort


şi n-am mai trecut pe acolo. Cu timpul,


cimitirele au devenit livezi. Īmi recunosc


morţii după mirosul florilor primăvara,


īn gustul dulceţurilor din borcane.


La sărbători sīnt mai singur decīt oricīnd.


Văruiesc cruci imaginare, silabisesc nume vechi,


īntorc fotografiile cu faţa spre răsărit. Morţii


nu cer nimic. O vreme le-am scris


crezīndu-i plecaţi īn călătorie. Seara,


īnainte de culcare, mi-i imaginam plutind


īn leagănele lor din lemn dulce. Abia aşteptam


să revină, să le ascult poveştile. Īntr-un tīrziu


am aflat adevărul. Am plīns, i-am īnvinovăţit.


Īnlăuntru-mi a īnceput să bată


ceasul neregulat al uitării. De atunci


sīnt altul. Urlu cu o mie de guri, cer iertare.


Oare nu-mi pregătesc, pe īndelete,


acum şi aici, propria călătorie?


Cine-şi va aminti de mine? Măcar


un hoţ de copil să vină, zi de zi, şi să fure,


cu sīnul, din pomişorul meu. Apoi să fugă


acasă, fericit că nu a fost prins.


Moartea


Cu timpul, moartea devine ceva obişnuit.


Un pahar cu vin roşu


băut la temperatura camerei,


seara,


cīnd plīnsul preface ochii femeii


īn heleştee


cu peşti străvezii.


Acoperişul de tablă ce lunecă


de sub ghearele pisicii


īn goana ei nesfīrşită


după şoarecele asimetric al nimicului.


Pasărea tocmită să aibă grijă de inima ta


o ciuguleşte, puţin cīte puţin,


şi o duce puilor ei care, la rīndul lor,


vor fi aleşi să păzească alte inimi.


Alteori, moartea trece neobservată


ca ruperea unei crengi sub īntīia ninsoare,


ca nunţile īntr-un sat de pescari,


după furtună...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul