Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

DAN, CĂPITAN DE PLAY

        Gelu Negrea

Mă îndoiesc că sunt foarte mulți pasionații de fotbal – incluzându-i aici și pe cei care-l mănâncă pe pâine sau chiar fără – care să știe toate cele 9 echipe la care a evoluat, câte titluri de campion, câte cupe (interne și internaționale) a câștigat, câte partide a disputat în prodigioasa lui carieră și – last but non least – câte cărți a scris, de exemplu, Gică Popescu. Toată lumea știe însă că a fost căpitan la F.C. Barcelona și că, în această calitate, a dat mâna cu suveranul spaniol Juan Carlos după o finală a Copei del Rey adjudecată de fotbaliștii catalani.
 Ceea ce vreau să spun cu cele de mai sus este lucrul simplu că, de multe ori, și în sport, ca și în toate ale existenței noastre efemere, viața simbolului bate filmul meciului de-l ascultă cu urechea internă. Pentru că veți fi de acord cu mine că banderola de căpitan este mai mult un însemn simbolic decât o funcție efectivă, care să presupună cine știe ce drepturi, atribuții și competențe de natură să influențeze desfășurarea partidei pe parcursul celor 90 și de minute, plus prelungirile regulamentare și eventualele lovituri de departajare. Sigur, căpitanul este cel care pășește pe gazon în fruntea șirului indian de coechipieri, tot el schimbă fanionul cu omologul din formația adversă, strânge mâinile arbitrilor, alege, pe principiul cap sau pajură, terenul ori mingea, dar… cam atât. Pentru a fi delegat de locotenenții, plutonierii, caporalii și soldații proști din trupa lui să negocieze cu arbitrii în fazele litigioase, purtătorul de banderolă trebuie să se numească Franz Beckenbauer, Bobby Moore (atenție: nu Bobby Charlton!), Nelu Nunweiller, Tudorel Stoica sau Cătălin Hâldan. De cele mai multe ori, însă, fiecare își face dreptate singur, se ceartă democratic cu cavalerii fluierului și, în general, își intromisionează picioarele încălțate cu bocanci în orice ierarhie internă mai curând teoretic-figurativă, decât practic-funcțională.
 S-ar zice, prin urmare, că toată chestia asta cu căpitănia e mai mult o formalitate și un moft sau o treabă de orgoliu individual decât o învestitură care contează cu adevărat în viața unei echipe. Dacă vreți să verificați, socotiți cu onestitate câte nume știți dintre căpitanii de astăzi ai formațiilor românești din prima ligă. Rezultatul va fi edificator. Iar dacă nu va fi, dați-mi voie să vă amintesc că în întâlnirea cu Osmanlispor din grupele Europa League, banderola de căpitan la Steaua a ajuns la un moment dat pe brațul viguros pe care Adi Popa îl agită meci de meci, cerșind măcar un galben pentru adversari, dacă nu un penalti pentru ai lui. Și asta, în pofida faptului că pe teren se afla căpitanul tradițional al echipei din Ghencea, Alin Toșca.
 N-o să mă întreb nici măcar retoric cum de-a ajuns căpitan – fie și la FCSB – un jucător de crâncena modestie a lui Toșca. Este treaba lui Laurențiu Reghecampf și, vorba lui Gigi Becali: totul e OK atâta timp cât echipa e pe primul loc și n-a ieșit cu totul nici din cărțile Europa League. O să mă întreb însă absolut neretoric ce-a avut în minte Ioan Andone – presupunând că a avut ceva, se-nțelege – atunci când l-a întronizat pe cetățeanul cu buletin de Târgu Jiu Dan Nistor nu pe postul Crăciunului (încalte, am fi înțeles gestul ca pe o faptă creștinească…), ci pe acela de căpitan al echipei Dinamo cu care respectivul abia făcea o politicoasă cunoștință. Să ne-amintim: la doar câteva zile după ce Dan Nistor aproape învățase să nu mai confunde poarta stadionului din Ștefan cel Mare cu aceea a Spitalului de Urgență Floreasca din preajmă, el a fost uns bulibașă, spre nedumerirea perfect justificată a colegilor de echipă, a magazionerilor clubului și a suporterilor din cea mai frumoasă galerie din țară. Băiatul juca prost (ceea ce continuă să facă și-n zilele noastre cu deplin succes), dar ca să-și manifeste autoritatea de căpitan – sau, măcar, de lent major și de fotbalist și mai lent – a arestat mingea la toate loviturile libere de care Dinamo putea beneficia. Dacă le-ar fi executat altcineva, bineînțeles. Dar, nu: le execută el și-atunci devin baloane irosite pe veci cu matematică dezinvoltură. După părerea mea, transferându-l pe Nistor și făcând din el un titular indiscutabil, Ioan Andone își obligă echipa să joace în zece oameni. Pe deasupra, așezându-i pe umeri un grad nemeritat, își mai și enervează elevii care nu pricep ce-are a face Dan, căpitan de play cu prefectura fotbalistică din Groapa oboreană. Dinamo juca îndeajuns de vai și-amar ca să mai aibă nevoie și de astfel de stimulente inverse.
 O istorie asemănătoare – mutatis mutandis, firește – am aflat din gura lui Corneliu Mănescu, fostul nostru ilustru ministru de externe din secolul trecut, președinte, ales în septembrie 1967, al Sesiunii a XXII-a a Adunării Generale a ONU (primul reprezentat al blocului socialist ajuns în această funcție), adjunct al ministrului Apărării Naționale timp de 7 ani, între 1948 și 1955, și comandant
 al Casei Centrale a Armatei (denumirea inițială a Clubului Sportiv Steaua). Povestea are ca erou pe unul dintre fotbaliștii legendari ai României, marele Iosif Petschovschi, cel mai complex și mai complet jucător care a călcat vreodată pe iarba unui stadion. El a evoluat pe toate cele 11 posturi dintr-o echipă, inclusiv acela de portar, și nu la vreun amical, ci într-un meci oficial cu Gaz Metan Mediaș. Copil-minune descoperit la 13 ani de un antrenor austriac de la Chinezul Timișoara, a adunat 25 de ani de fotbal divizionar (1937 – 1962 ) și a îmbrăcat tricoul primei reprezentative până la vârsta de 37 de ani. A câștigat o dată campionatul Ungariei și de cinci ori pe al României, de trei ori cu ITA (viitoare UTA) Arad și de două ori cu CCA. Fotbalist de certă talie europeană, la 30 de ani traversa o perioadă superlativă de exprimare sportivă, fiind diamantul ce strălucea orbitor în angrenajul de cinci stele al echipei de pe Mureș.
 „După cinci ani de la înființare, formația fanion a armatei, CCA, era în plină căutare a unei formule performante de joc și de echipă precum și a unei veritabile identități competiționale, și-a amintit Corneliu Mănescu, proaspăt șef al clubului militar în 1952. În tabăra noastră, a existat unanimitate în ideea de  a-l transfera pe marele Petschovschi, dar a fost mult mai greu decât vă puteți închipui. Practic, fotbalistul a fost răpit din Arad ca-n filme, ascuns un timp pe la felurite adrese din București ca să nu i se dea de urmă – în fine… A ieșit un scandal monstru, Gh. Apostol, care era președintele Uniunii Generale a Sindicatelor, ne-a reclamat la Gh. Gheorghiu-Dej că destabilizăm o echipă muncitorească, Nicolae Ceaușescu, pe atunci șeful Biroului Politic al Armatei, și cu mine am contraargumentat cum am putut, iar până la urmă lucrurile s-au potolit. Petschovschi a devenit căpitanul CCA și a primit cel mai înalt grad militar din întreg lotul, așa cum era și firesc, de altfel. El era superfotbalistul, era geniul, era unicul… După câteva luni, însă, am observat toți că ceva nu
mergea cum trebuie: Peci evolua stingher, jocul lui individual – la fel de strălucitor – funcționa în gol… Bref, s-a întâmplat un lucru pe care nu îl anticipase nimeni: echipierii, pur și simplu, îl sabotau, mingile îl ocoleau, iar pasele lui de o precizie milimetrică nu mai ajungeau, ale naibii, la partenerii de joc care ba se-mpiedicau de un smoc de iarbă, ba alunecau din senin, ba tocmai se aplecau să-și lege șireturile… Pentru că l-am așezat din start într-o postură care i-a iritat pe ceilalți, organismul echipei a respins o grefă ce se anunța infailibilă. În campionatul următor, Iosif Petschovschi a trebuit să se întoarcă la Arad…”.
 Ŕ bon entendeur, salut!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul