Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie

        Daniela Șontică

Cu ce iscusință vom sparge cupele


Pasăre de fosfor, cuminţenia paradisului,
numai o pană neglijentă mă desparte
de arta perfectului tău penel
şi numai o duminică uşor tristă,
nespus de blândă sub cireşi.
Port în palme imaginea unei ceşti cu ceai,
de aceea poate merg ca o lebădă în trestii,
ca şi cum aş fi desenată pe cana regelui.
Se poate spune orice despre conturul ei de fosfor,
tot va zbura,
iar dacă va cânta vreodată
nu va fi ultimul ei cântec
şi o adiere dinspre ocean,
în ziua aceea amândoi vom fi pricepuţi grădinari,
şi cu ce iscusinţă vom sparge cupele
şi vom merge lin pe ape şi vom tăia câteva trestii.


Cu răsuflarea noastră
 
dar noi
care am scris cântece
pe nervurile strălucitoare ale sirenei
şi-am înotat prea mult în larg


dar noi
care am pus
venă peste venă
până când am ridicat un zid
pe care nu l-au înţeles zeii
 
dar noi
 care am rămas singuri
în mijlocul inimii
şi nici o corabie nu mai venea,
ci doar un far pe dâmbul de nisip
mai lumina coridoarele cârtiţei


dar noi  care am luat foc
sub valul ADN-ului ce nu ne-ar fi dat
paşaport spre sfinţenie


dar noi, care te culegem
dintre gunoaie
şi cu răsuflarea noastră îţi redăm 
cele douăzeci şi patru de carate
şi ne topim cu tine
 
Sub soarele orbitor


Nu ştiu câtă vreme
o să mai locuiesc în burta marelui plop.
Oraşul nu mai este pe placul meu,
din orice strop izbucneşte igrasia,
bureţii de rouă cresc fără discernământ
şi iedera necunoscută
hrăneşte măduva morţilor cu aspect trandafiriu.


Mă ascund sub soarele orbitor,
e cel mai sigur mod de a scăpa
de bărcile lor salvatoare.
Prietenii mi-ar trimite vreun semn,
m-ar căuta, dar acum sunt prea disperaţi
să descifreze hărţile de navigare,
îi înţeleg, vor fi căpitani de vas.
Ce facem cu femeia cu părul de iarbă albastră?,
şuşotesc dinspre ceţuri şi pleacă. 
Rămân liniştită,
de-acum pot să întind
câte poduri vreau
din poemele însăilate în vremuri bune.
O să fie o lume cu mătăsuri ridicole,
sârmă ruginită
şi tot ce-au abandonat ceilalţi.
Deocamdată, mă joc cu puii de rinocer,
îi învăţ numele lucrurilor,
pe urmă vom vedea,
vom pluti sau vom lua în primire şosetele destrămate,
ultimele amintiri de la bunicile noastre de aer.
 
Ziua când purtam un singur cercel


Era ziua când purtam un singur cercel,
lung şi ascuţit ca o sabie.
Lângă mine venise un bărbat
care mă numea zeitate, deşi nu credea în mine.
Cuvintele lui din cretă
le aruncam distrată în faţa trenului.
Ca să mă-mblânzească
îmi spunea poveşti,
îmi descria un decor romantic,
în care aveam să fixăm toate ceasurile
după cum am fi dorit,
îmi promitea un trai în pădurea primordială
cu păsări rare şi copaci de ceai
cu animale vindecătoare prin prezenţa lor
cu plante parfumate cât zgârie-norii,
blânde şi ascultătoare ca bunicii,
pe spatele catârilor s-ar fi purtat
în desagi imeşi fructe zemoase.
Zeitate, spunea el, vom fi fericiţi,
aşteaptă-mă
şi voi veni să te duc acolo
într-o zi, dar nu-mi cere asta acum.
Mai văd și azi cum meecanicul de locomotivă
ne-a aruncat
în mijlocul stepei,
iar haita de animale mărunte
ne-a acoperit trupurile
și am înțeles pe loc că e un coșmar din care frica
țâșnește de generații întregi nevindecată.
Atunci mi-am scos
cercelul lung ca o sabie
şi mi-am tăiat rădăcinile
şi mi-am tăiat și părul care îşi făcuse atâtea speranţe.
Cultivatorul de inimi
 
Chiar dacă mă strigi din duminicle tale mov,
eu nu mai aud decât iedera
cum se dezlipeşte de pe casele vechi 
şi se stinge ca un şarpe la picioarele mele.
Nu simţi că e ceva demodat / în a-mi povesti în fiecare / săptămână căderea din rai / pe urmă despre rănile umplute cu soare / despre şirurile de cămile pântecoase ce-ţi  trec / prin grădină / ca să nu mai spun / că şi despre rândurile de / varză de bruxelles la care piguleşti / toată vara / ar fi ceva mai bun de zis.
Şi, o! lentila mea
superbă
prin care văd
de departe,
din însăşi ursa mare văd
cum ai să devii peste ani
un desăvârşit
cultivator de inimi triste şi mov.


Să mă fi numit Maria


Să mă fi numit Maria,
să nu fi avut un sânge atât de clocotitor,
să fi dus o viaţă retrasă
într-o casă de pe malul lacului,
să fi fost stăpâna
celei mai frumoase hulubării,
să fi avut harul
de a salva de la moarte
fluturii trecuţi de o zi,
să nu se fi risipit pe mine
cuvintele binevoitorilor
şi mai ales toate iubirile mele să fi fost tu.
Dar aşa,
ce lucru scandalos,
te-ai aplecat
în ţărână şi ai cules aura mea
zdrenţe
zdrenţe.
 
 
Credinţa inorogului


Tot ce-ţi trebuie
este o credinţă tare.
Credinţa este
forţa care aduce lupii
să-ţi lingă zahăr din palmă,
este firul de iarbă
care descuie lacătul ruginit,
ea-ţi scutură gluga
de zăpadă
pentru a-ţi goli trupul
de boli
şi de frică.
Nu trebuie decât să crezi
că în clipa aceasta
inorogul
pe care încaleci
te va aduce la mine.
 
 
Scripcarul pe acoperiş
 
Sunt scripcarul pe acoperiş,
vreau să spun de pe toate acoperişurile lumii.
copiii de lapte mă ştiu
se sperie de paşii ce se aud înfundat
până în inimă,
pisicile mă recunosc - noaptea alergăm împreună
şi râdem de versurile noastre triste,
doar voi nu mă cunoaşteţi
cu ceasurile voastre
potrivite după un alt timp.
îmi pare rău, dar
când scrieţi poezie
din plictisul grăsuţ al fericirii
mâinile voastre stângi ivesc excrescenţe în loc de mângâieri, 
iar mânile voastre drepte
nasc o mare umbrelă de carne
să vă adăpostească de posibile întâmplări


Şi nu este ceea ce credeţi:
ploaia cade pe acoperişurile de tablă,
pisicile alunecă de pe coame,
hohotele se înalţă din oraşul de carne fericită.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul