Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Explorând planeta numită Ulysses

        Dan Cristea

Mircea Mihăieș: Ulysses, 732: romanul romanului, Polirom, 2016, 1013 pagini


Atât Joyce, cât și Ulysses pătrund greu și târziu în lumea românească. S-ar putea găsi, pentru asta, mai multe explicații, printre care voga lui Proust, în perioada interbelică, romancier mult mai cunoscut și mai accesibil scriitorului român, francofon de regulă. Un prozator modernist, de pildă, cum este Camil Petrescu, îl admiră nespus pe autorul lui Swann și-l respinge pe marele irlandez (Ulysses e tradus în franceză în 1929), pe care nici nu știm dacă apucase să-l citească.
În altă ordine de idei, pentru perioada comunistă, modernismul e sinonim, ceva vreme, cu „decadentismul”, pus la index, și, totuși, în scurta perioadă de așa-zisă „liberalizare”, începută la jumătatea anilor ’60, Frida Papadache traduce, firește sub supravegherea cenzurii, Dubliners în 1966 (Oameni din Dublin, cu o prefață de Dan Grigorescu, E.P.L.) și A Portrait of the Artist as a Young Man, în 1969 (Portretul artistului în tinerețe, E.P.L). O nouă traducere a bildungsromanului joycean, realizată de Antoaneta Ralian, apare în 2012, la Editura Humanitas (Portret al artistului la tinerețe). Din Ulysses câteva capitole fuseseră publicate, din 1971, în revista Secolul 20, dar romanul, integral, e scos, în traducerea lui M. Ivănescu, de-abia în 1984 (Ulise, Editura Univers, în două volume și, din 1996, într-un volum).
Cu un an înainte, în 1983, Radu Lupan publicase, în traducere proprie, o antologie din scrisorile lui James Joyce (volumul Corespondență, Editura Univers), din a cărui prefață putem afla că „după o recentă statistică, vasta bibliografie joyceană se îmbogățește anual cu cca. 30 de volume și 500 de articole”. Nici vorbă însă să fie tradusă în română vreuna dintre biografiile consacrate corifeului romanului modernist, deși câteva dintre ele (cele semnate de Frank Budgen ori de Herbert Gorman) apăruseră chiar în timpul vieții scriitorului. Nu se apropie nimeni, pentru traducere, nici de monumentala carte James Joyce a lui Richard Ellmann, din 1959 (considerată cea mai bună biografie scrisă în secolul douăzeci), cu toate că tatăl biografului, un avocat evreu, provenea din România. Nu stăm mai bine, la traduceri, nici în ce privește studiile de interpretare critică, singurul volum (dacă nu mă înșel!) reprezentând domeniul respectiv fiind opusculul lui Umberto Eco din 2006 (Poeticele lui Joyce, traducere din limba italiană și prefață de Cornel Mihai Ionescu, Paralela 45, 2007).
Date fiind toate aceste discrepanțe, toate aceste întârzieri și toate aceste spații albe aflate pe fișa românească a receptării lui Joyce, n-ar fi, probabil, prea departe de adevăr să intuim că impulsul lui Mircea Mihăieș (autor, printre altele, și al unui remarcabil volum consacrat lui Faulkner) de a scrie această gigantică „poveste” despre Ulysses („romanul romanului”) s-a născut nu numai dintr-o fascinație, dintr-o pasiune și dintr-o obsesie față de capodopera omului din Dublin, dar și dintr-o irepresibilă tentație de recuperare. La golurile din trecut, Mircea Mihăieș răspunde astfel cu supraplinul de acum. Gândul că n-ar trebui să absenteze nimic sau aproape nimic din ceea ce merită să fie consemnat din „viața” istorică a romanului (creație, tipărire, procese, ediții), dar și din „viața” narațiunii în sine, șerpuind printre cele optsprezece episoade de paralelism odiseic, hrănește, cu maximă evidență, această lucrare de peste o mie de pagini, din care mai bine de șaisprezece constituie lista referințelor critice de primă mână.
Senzația de căpetenie pe care Mircea Mihăieș reușește s-o transmită pe tot parcursul abordării sale e că tot ceea ce vine în atingere cu Ulysses este ieșit din comun, cu alte cuvinte, extraordinar. În acest caz, talentul critic e dublat și de un excelent talent de povestitor, care știe să capteze atenția auditoriului, recurgând și la o anume gestică protocolară. Astfel, evocarea zilei apariției romanului, concentrat el însuși pe durata unei zile devenite memorabile („Bloomsday”), îi prilejuiește autorului o sugestivă pagină de proză istorică – consemnarea unui eveniment major produs în universul cărții, al literaturii, dar și al tipăriturilor –, pagină compusă în cel mai curat stil descriptiv:
„Romanul Ulysses a apărut în 2 februarie 1922, la Paris. Nicio editură din lumea anglo-saxonă nu-și asumase riscul de a tipări o carte condamnată încă înainte de-a fi fost scrisă pe de-a-ntregul. Onoarea editorilor din Statele Unite și Marea Britanie a fost salvată de o librăreasă din Princeton, stabilită pe malul Senei, Sylvia Beach. Deși nu editase în viața ei nici măcar o broșură, domnișoara Beach a luat decizia nebunească de a-și asuma tipărirea romanului blestemat sub sigla micului ei magazin de cărți. Librăria se numea Shakespeare and Company și se afla în Cartierul Latin al capitalei franceze. Când, în dimineața zilei menționate – care coincidea și cu aniversarea de patruzeci de ani a lui James Joyce –, librăreasa-editoare așeza cartea în vitrina clădirii din rue de l’Odéon, nr. 12, se scria unul din marile momente ale modernismului literar, dacă nu cumva cel mai important reper al acestuia. Coperta cărții masive era albastră, cu litere albe – un omagiu adus culorilor naționale ale Greciei, patria eroului care-i inspirase lui Joyce tratatul său de metafizică, melancolie, visare, nevroză și concupiscență. Cântărea un kilogram și cinci sute cincizeci de grame și avea 732 de pagini”.
Pentru a se ajunge însă la această zi, când Ulysses e pus în vitrina micii librării pariziene, intrată și ea în istorie, iar primul exemplar al cărții e înmânat autorului ei, a trebuit să fie parcurs un drum lung, sinuos și dramatic, epuizant și senzațional, pe care Mircea Mihăieș îl reconstituie, în prima parte, biografică, a opusului său, cu știința documentelor, dar și cu vervă și suculență epică.
Așadar, încercând rezumarea câtorva repere din acest itinerariu de durată, să ne oprim la faptul că Joyce, după mai multe tentative, începe să scrie „sistematic” la Ulysses în martie 1914, la Trieste, oraș aflat, la acea vreme, în componența Imperiului Austro-Ungar. Era prins însă între alte proiecte, publicarea Oamenilor din Dublin (care apare, în acel an, la Grant Richards, și finalizarea Portretului..., tipărit peste doi ani). Din această perioadă triestină trebuie menționată, cu litere mari, cunoștința cu scriitorul italian Italo Svevo (Ettore Schmitz), care va constitui un „model” pentru conturarea personajului Leopold Bloom. Tot din toamna aceluiași an, 1914, datează cunoștința, deocamdată doar epistolară, cu doamna Harriet Shaw Weaver, editoarea revistei The Egoist, unde se publica, în foileton, Portretul. „Eveniment cu ample consecințe asupra carierei și vieții lui Joyce”, atrage atenția Mircea Mihăieș, fiindcă, nu peste multă vreme, doamna Weaver, „convinsă de Pound că Joyce e un geniu, începe să-l ajute financiar”. În acest sens, al unei solicitudini fabuloase pentru exilatul irlandez, un fragment dintr-o scrisoare a doamnei Weaver, din 1917, chiar dacă facem un mic salt în timp pentru a-l repera, se arată mai mult decât grăitor: „Consider că e o situație lamentabilă ca un scriitor de asemenea forță și talent să fie hărțuit de griji financiare permanente – la care se adaugă și povara proastei sănătăți”.
Proiectul Ulysses trece și prin catastrofa Primului Război Mondial, căci, la aproximativ un an de la declanșarea ostilităților, în iunie 1915, Joyce, cetățean britanic, părăsește Trieste (venise aici în 1905), stabilindu-se, cu familia, la Zürich, orașul mișcării dadaiste. În Elveția, scrisul la roman nu merge prea bine ceva timp, romancierul având și probleme cu vederea, probleme care îl vor chinui toată viața, dar anul 1918 aduce cu sine o explozie creativă. Sunt finalizate nouă capitole din roman, „laboratorul helvetic” înregistrând și redactarea altor trei episoade (Stâncile rătăcitoare, Sirenele și Ciclopii). Îndeobște, Joyce abordează noi capitole, revizuind, în același timp, altele mai vechi, considerate a fi deja finisate. Cronologia e adeseori derutantă. Cum observă Mircea Mihăieș, „refacerea, rescrierea și modificarea în ritm neobosit constituie marca de lucru a lui Joyce pe parcursul romanului”. Informații dintre cele mai prețioase despre cum decurge lucrul la roman, mai ales după sfârșitul lui 1917, provin din cartea lui Frank Budgen, The Making of Ulysses (din 1934), „prima biografie cu adevărat indispensabilă” consacrată lui Joyce. Autorul, un pictor socialist pe care Joyce îl cunoscuse la Zürich, îi devenise prieten apropiat și confident în ce privește „atelierul” scrisului, al scrisului la o carte compusă, cum va spune autorul ei, în optsprezece stiluri diferite. Printr-o bizară răsucire, atât de inspirație, cât și de geografie, două dintre cele mai dificile episoade din roman, Nausicaa și Boii soarelui (și cititorii lui Ulysses știu de ce!), sunt redactate într-o scurtă revenire la Trieste, care durează din toamna lui 1919 până în primăvara lui 1920.
Pe de altă parte, în 1918, Joyce începuse publicarea, în foileton, a unor episoade din Ulysses în revista The Little Review, revistă feminist-modernistă, condusă de Margaret Anderson și Jean Heap. Colaborarea cu revista durează până în 1920, când tipărirea în numărul pe iulie-august a unui fragment din Nausicaa duce la suspendarea publicației. Se deschidea astfel, înainte ca romanul să fie finalizat și tipărit, un capitol lung și dramatic pentru autorul său, capitolul persecuțiilor și al interdicției publicării lui Ulysses pe teritoriul Statelor Unite și al Marii Britanii. Capitolul se va încheia de-abia la 6 decembrie 1933, când judecătorul John M. Woolsey, la capătul unei abile pledoarii, constată că „efectul cărții nu tinde nicăieri să fie unul afrodisiac”, decizând, în consecință, că „Ulysses may be admitted into the United States”. Înainte însă de a ajunge la acest episod din ramificata „poveste” care s-a țesut în jurul lui Ulysses, e nevoie să poposim în Parisul de după război, orașul autoexilaților și al repatriaților, unde Joyce, împreună cu familia, se mută în vara lui 1920, la invitația lui Ezra Pound. „A venit să stea o zi, dar a rămas douăzeci de ani” (Richard Ellmann).
„Sosirea la Paris – scrie Mircea Mihăieș, în debutul captivantului capitol intitulat Sylvia Beach, între Shakespeare și companionul său, Joyce – a marcat începutul unei schimbări radicale în stilul de viață al scriitorului. Era, de-acum, un nume cunoscut și deprinsese talentul de a-și administra imaginea publică într-un mod cât mai avantajos”. Joyce are 38 de ani, exact vârsta pe care o are personajul său din roman, Leopold Bloom. Venise în Europa la 22-23 de ani, vârsta lui Stephen Dedalus.
La Paris, loc benefic pentru Joyce, ca și pentru alți scriitori de limbă engleză, scrie ultimele patru episoade ale romanului, desăvârșind totodată și concepția lui. E vorba de Circe, capitolul cel mai lung și cel mai complex din carte, la care lucrează vreme de șase luni, scriind și rescriind, de Eumeus și, în această ordine inversă, de Penelopa și Ithaca (episodul 18 și episodul 17). În iunie 1921 începe tipărirea cărții la imprimeria lui Maurice Darantičre din Dijon, sub sigla librăriei patronate de Sylvia Beach, femeia care i-a făcut „cadou” lui Joyce zece ani din viața ei.
Scriind despre Nora Barnacle, „frumoasa irlandeză”, soția lui Joyce („Nu pare să-l fi citit, dar l-a înțeles perfect”), Philippe Sollers face o observație pertinentă: „Singularitatea lui Joyce a constat în faptul că a suscitat devotamente feminine pasionate: femeile îi dau bani să scrie, deși cărțile sale li se par scandaloase sau obscure”. Din acest „dispozitiv feminin” ar trebuie amintite, alături de Sylvia Beach, incredibila doamnă Harriet Shaw Weaver, anarhista Margaret Anderson, de la The Little Review, sau Adrienne Monnier, patroana librăriei La Maison des Amis des Livres. În localul librăriei, în seara lui 7 decembrie 1921, romancierul, criticul și traducătorul Valéry Larbaud, una dintre vedetele pariziene ale momentului, ține o conferință despre Ulysses, rămasă celebră (textul e publicat ulterior în N.R.F.). Și tot Adrienne Monnier editează, în 1929, traducerea franceză a romanului, realizată de Auguste Morel și „revăzută de Valéry Larbaud cu colaborarea autorului”.
N-am fi drepți însă dacă am uita și de susținerea ori devotamentul unor bărbați față de Joyce și față de cauza romanului blestemat. Alături de admirabilul Pound, care deschide multe uși faimei lui Joyce (aducând vorba, ar fi binevenită traducerea cărții lui Hugh Kenner, The Pound Era, fundamentală pentru mai buna cunoaștere a modernismului), s-ar cuveni a mai fi menționați pictorul biograf Frank Budgen, deja pomenitul Larbaud (este nu numai un promotor entuziast al lui Ulysses, dar și „unul dintre cei cărora Joyce le pusese la dispoziție schema corespondențelor homerice și intratextuale ale romanului”) și chiar curajosul tipograf Darantičre care își asumă aventuroasa și, deopotrivă, epuizanta imprimare a cărții.
Continuând să scrie, să revizuiască, să corecteze, să adauge în șpalturi și atunci când cartea se afla sub tipar, Joyce amplifică volumul romanului cu aproape o treime (peste două sute de pagini) față de ceea ce se proiectase inițial. Multe materiale (manuscrise, variante, corecturi, dactilograme) rămân pe dinafara acestei versiuni princeps din 1922. Editarea cât mai fidelă, care să reprezinte efectiv ceea ce a scris Joyce, generează astfel o altă „poveste”, totul culminând cu „turbulenta istorie a ediției Gabler” (ediție „critică și sinoptică”, în trei volume, din 1984, propunând un soi de „Joyce imaginar”), căreia Mircea Mihăieș îi consacră ultimele o sută șaptezeci de pagini ale impresionantei lui investigații.
Dacă prima parte, biografică, a cărții lui Mircea Mihăieș („povestea romanului”) poate fi abordată și de cineva care n-a citit Ulysses, partea a doua, de exegeză critică propriu-zisă („povestea pe care o spune romanul”), este practic inaccesibilă pentru un nefamiliarizat cu subtilitățile și dificultățile acestei capodopere a prozei moderne, „care – cum scrie autorul – a modificat felul de a gândi și a face literatură, ca și raporturile dintre scriitor și cititor”. Urmând structura romanului, pe care o asemuiește unui arhipelag (de aici și titlul capitolului: Arhipelag hibernian), Mircea Mihăieș poposește pe îndelete, adică pe întinsul a mai bine de cinci sute de pagini, în toate cele optsprezece insule-episoade, reprezentând „gama completă a modalităților narative”. Ca un burete uriaș, lectura exegetului, de o meticulozitate talmudică, absoarbe cam tot ceea ce este esențial din literatura critică stratificată în jurul lui Ulysses, ilustrând perspective și unghiuri de vedere diferite (mitologice, simbolice, tematiste, psihanaliste, poetice, genetice). Nicio metodă nu e favorizată, cu excepția celei a bunului-simț. Practic, se poate spune că, de azi înainte, cititorul român al romanului joycean beneficiază de un foarte fin și stimulativ „ghid” de lectură.
Aș sublinia, dintre numeroasele lucruri de subliniat, două nuclee de rezistență care susțin interpretările lui Mircea Mihăieș. Unul privește dubla poziție a romanului sau structura sa opozițională (balansul între planul înalt-cultural și cel trivial, clasic și cotidian, între modernism și tradiție ori între noutate și familiaritate), căci romanul este, în definitiv, al Artistului și, deopotrivă, al Burghezului. Celălalt pol e legat de poetica monologului interior și a fluxului conștiinței, preluată și perfecționată de Joyce până la a se confunda cu emblema artei moderniste a romanului.
Iar dacă îmi este îngăduită și o mică subiectivitate, aș glosa puțin, păstrând, firește, proporțiile, pe ecourile din Caragiale (meloman și virtuoz stilistic, pe de o parte, și un autoexilat, pe de alta, care se gândește, în exil, tot la țara pe care o părăsise), ecouri pe care mi le-au trezit unele dintre formulările lui Mihăieș ori unele dintre situațiile pe care le aduce în obiectiv. De la observația că Bloom „vede normal, dar simte monstruos” până la câteva scene și comportamente din episodul, de inspirație jurnalistică, Eol, configurând „viața ca un ziar” și interminabile discuții despre autohtonism și irlanditate. Iată câteva exemple din acest episod, unde „limbajul atinge cotele freneziei”, capabile de a declanșa unele comparații cu ceea ce se întâmplă în Caragiale: „personajele se comportă de regulă asemeni unor agenți involuntari ai unui parcurs retoric pe care-l ilustrează inconștient” sau „demonstrarea rolului covârșitor jucat de politic în conturarea comportamentului cotidian al irlandezilor” ori „personajele sunt doar anexele pline de energie joculară ale propriilor cuvinte”. Semn, așadar, că discursul politicianist, gol de conținut, nu are granițe, creându-și, în schimb, personajele sale captive, și nu invers.
Să observăm, în încheiere, faptul că într-o perioadă de timp relativ recentă câțiva critici literari români au produs volume remarcabile de exegeză dedicate unor mari scriitori străini. E vorba de interpretarea lui Sorin Alexandrescu la Faulkner, de cartea lui Lucian Raicu despre Gogol, de dicționarul de personaje dostoievskiene al lui Valeriu Cristea, ca și de eseul acestuia despre Don Quijote, de Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha aparținând autorului care revine astăzi, semnând, de astă dată, studiul „vieții unui roman care n-a murit deloc... și nu va muri niciodată”. Cu această monografie de anvergură, Mircea Mihăieș își arondează un loc precis și bine delimitat pe planeta numită Ulysses.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul