Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

DAPHNE

        Gheorghe Stroe

JUDECĂTORUL MARINESCU avea parte de o dimineaţă plictisitoare, nu doar pentru că la vīrsta lui o şedinţă de judecată ajunsese o rutină, īnsă acum chiar nu era nimic să-i atragă atenţia, doar pricini mărunte, avocaţi obosiţi de procese şi de drumurile de la o instanţă la alta, martori de la care nu se dovedea că ar fi ceva de aflat. „De ce dracu mi-aţi adus aici toţi tīmpiţii?” īi veni să zică īn mai multe rīnduri, pīnă ce, aproape de amiază, se hotărī să suspende şedinţa. I se făcuse foame şi gīndul īi fugea la sandvişurile aduse de acasă.
Primul dosar după reluarea şedinţei era un divorţ, sigur lipsit de orice interes: nici copii la mijloc, nici pretenţii cu privire la bunurile comune pe care să le soluţioneze instanţa, pentru că partajul fusese deja convenit... Grefierul făcu apelul părţilor şi judecătorul nu ridică privirea din dosar aproape un minut. Un caz simplu, divorţ prin acordul părţilor. Ambii soţi se făceau vinovaţi de infidelitate... Dar cīnd judecătorul zise „īn fine” şi lăsă dosarul din mīnă īncremeni. Femeia era incredibil de frumoasă, poate cea mai frumoasă din cīte văzuse vreodată... Dosarul rămase īn pronunţare, n-avea motive să mai dea un termen.


O REĪNTĪLNI DUPĂ cīteva zile chiar pe scara blocului. O salută, deşi nu-i stătea īn fire să fie familiar cu cei pe care īi judecase, iar femeia nu doar că se grăbi să-i răspundă, ci se opri să schimbe şi cīteva cuvinte, ceea ce judecătorul acceptă, dar după o ezitare. Venise la o prietenă şi, pīnă īşi făcea rost de o locuinţă, avea să rămīnă la ea, un etaj mai sus de al lui. De fapt putea să stea aici cīt voia, prietena plecase la muncă īn Spania şi-i lăsase cheia, „aşa că o vreme o să fim vecini”. Nu conteni nici după această precizare, continuă minute bune, că judecătorul fu surprins că femeia găsea atītea să-i spună. Doar prin faptul că īi judecase divorţul nu īnsemna că de acum se puteau considera apropiaţi... Era deci cazul să pună punct, īşi zise, şi femeia parcă īi ghici gīndul că brusc īşi luă la revedere. Dar judecătorul nu se īndreptă spre uşa apartamentului său, rămase locului urmărind-o cum cobora şi, simţindu-se privită, se īntoarse şi ea o clipă, cīt să-i zīmbească şi să-i facă un mic semn cu mīna.
Īntīlnirea aceasta se repetă şi īn zilele următoare, să fi zis că recent divorţata īl aştepta īnadins, iar conversaţiile de pe scara blocului īncepură să se lungească. „Ce am eu de īmpărţit cu femeia asta?” se īntrebă īntr-o zi, dar nu se clinti din loc, fără să-i pese de ceilalţi locatari care, īntorcīndu-se de la serviciu, trebuiau să se strecoare pe līngă ei. Dacă ar mai fi fost atent şi la altceva, nu ar fi trecut cu vederea nedumerirea de pe faţa unora.
Īntr-o după-amiază īnsă tīnăra femeie nu īl mai īntīmpină pe scară. Involuntar, se uită spre ceas: se īntorcea la ora obişnuită şi, ajuns īn faţa apartamentului său, stătu o vreme īn aşteptare īnainte de a se hotărī să intre... Şi nici a doua, nici a treia zi nu se mai īntīmplă nimic, ceea ce nu-l mai preocupă cītuşi de puţin, puse īntīlnirile de pīnă atunci pe seama hazardului. La vīrsta lui, avea alte lucruri la care să se gīndească, iar obligaţiile meseriei i se păreau din nou obositoare.
O reīntīlni totuşi după aproape două săptămīni, „a trebuit să plec din oraş pentru nişte treburi, īi zise de cum īl văzu jos īn capul scării, dar s-a rezolvat. Īmi pare rău că nu am reuşit să vă anunţ, deşi să ştiţi că am īncercat”. N-o īntrebă de ce ar fi trebuit ea să facă asta, fără să-şi dea seama era bucuros că o revedea, dar nu zise nimic, o lăsă să vorbească īn voie. „Unde e soţia dumneavoastră acum?” īl īntrebă pe neaşteptate, cu un aer ciudat. „Nu ştiu”, īi răspunse scurt, nedumerit. Pīnă atunci nu-l mai īntrebase niciodată despre viaţa lui personală... „Cum adică nu ştiţi?”, insistă femeia. „Pur şi simplu nu am un răspuns īn privinţa asta.” „E de necrezut să spuneţi că... Dar aţi fost... sīnteţi căsătorit, văd că purtaţi verighetă.” „Din obişnuinţă. După ce s-au făcut copiii mari şi s-au dus la ale lor, mi-a zis că a venit momentul să luăm o pauză. De fapt, nu mi-a zis nimic să fi putut să-i cer o lămurire, eram la judecătorie cīnd mi-a lăsat cīteva rīnduri pe o jumătate de coală şi a plecat. Cheia am găsit-o īn cutia poştei.” „Măcar aţi căutat-o?” „N-am stat nici eu cu mīinile īn sīn. Copiii sigur au ştiut ceva, dar n-au vrut să-mi dea nicio lămurire. Mi-au zis doar să am răbdare, să nu forţez lucrurile. Că aşa sīntem noi, romānii, facem din ţīnţar armăsar... Şi cīte alte prostii... M-am enervat şi m-am certat cu ei şi de ani buni sīnt cum mă vezi, singur cuc.” „I-aţi dat motive să vă părăsească? Ştiu eu... dumneavoastră ca bărbat...” „Īn sensul īn care te gīndeşti dumneata, niciodată.” „Atunci cum de nu v-aţi hotărīt să găsiţi totuşi o soluţie, să puneţi lucrurile la punct?” Judecătorul īnsă nu zise nimic, de parcă n-o auzise. Conversaţia se purta acum īn apartamentul lui, n-o invitase să intre, dar nici n-o respinsese. Stīnd de vorbă,urcaseră īmpreună două etaje, apoi discuţia continuase īn faţa uşii judecătorului, pīnă ce acesta descuiase ca să lase īn hol sacoşele cu cumpărături. Dar tīnăra femeie īl dădu la o parte din cadrul uşii, cīt se poate de firesc, şi intră pe līngă el. Nu zise nimic şi, fiindcă privirea femeii era īntrebătoare, o conduse spre uşa din stīnga, īn sufragerie. Foarte degajată, nu aşteptă niciun īndemn, se aşeză numaidecīt pe canapea, cu picioarele strīnse sub ea. Parcă nici nu se afla īntr-o casă străină, casa unui bărbat singur... „Cam dezbrăcată”, īşi zise judecătorul şi se duse la bucătărie, să ia o sticlă şi două pahare.


...ĪN SUFRAGERIE, femeia stătea liniştită īn aceeaşi poziţie. Judecătorul īnsă nu părea să se simtă īn apele sale. Īşi aminti de un fragment din mesajul pe care i-l lăsase soţia („ţi-am făcut doi copii, i-am crescut mari şi-şi au acum rostul lor, e destul deocamdată; luăm o pauză şi mai vedem după aceea”), trecuseră de atunci cīţiva ani şi deja se obişnuise singur... „Ce caută femeia asta īn casa mea?”, se nelinişti la un moment dat, deşi profesional nu era nicio problemă, īi judecase divorţul, dar trecuse destul de atunci, redactase şi hotărīrea, era un caz definitiv īncheiat... Nu-şi duse īnsă gīndul pīnă la capăt, pentru că tīnăra femeie īl surprinse cu o īntrebare la care nu s-ar fi aşteptat: „Şi chiar nu v-aţi gīndit niciodată să divorţaţi?” „Pentru ce motiv?” „Cum adică pentru ce motiv? Dumneavoastră care sunteţi judecător mă īntrebaţi pe mine? Un caz simplu ca bună ziua, abandon al domiciliului conjugal, mai ales că nici măcar nu aţi avut o discuţie să vă lămuriţi, v-a pus īn faţa faptului īmplinit.” „Soţia se hotărīse doar pentru o pauză, nimic mai mult.” „Haideţi, dom’judecător, ştiţi mai bine ca mine, e abandon al domiciliului conjugal şi gata... Totuşi, chiar n-aţi avut curiozitatea să o căutaţi, să vedeţi despre ce este vorba īn realitate? Aveţi funcţia pe care o aveţi şi aţi fi primit ajutor din toate părţile, era de ajuns să-l cereţi.” „N-am renunţat cu una, cu două, am făcut imposibilul s-o găsesc, dar pīnă la urmă n-am aflat nimic... Deci nu mi-a mai rămas decīt să aştept.” „Şi-o fi găsit pe altcineva”, se grăbi tīnăra femeie, foarte sigură pe ea. „Exclus... Bag mīna īn foc că nu... La vīrsta asta, nici eu, nici ea nu ne mai ţinem de prostii. Dacă n-am făcut-o cīt am fost tineri... Doar că ajunsese că tot timpul era cu biserica, de nici nu te mai puteai īnţelege cu ea ca soţ şi soţie, aşa că la un moment dat n-am ezitat să o caut şi pe la mănăstiri.” „Odată, cīnd fostul soţ era chipurile īntr-o delegaţie, am găsit pe unul şi două săptămīni n-am mai dat pe-acasă. Dar fostul nici n-a băgat de seamă, că şi el a lipsit aproape trei... Cīnd s-a īntors, m-a găsit la locul meu, potolită... Vorba vine, că la cīteva zile după aia am mai făcut-o cu un vecin a cărui nevastă era la o perfecţionare. Mai grav a fost atunci că m-am temut că am rămas īnsărcinată, iar eu habar n-aş fi avut care era tatăl.” Judecătorul īnsă nu avu nicio reacţie şi tīnăra femeie se opri īncurcată. Īnţelese, īn schimb, că era timpul să plece şi, destul de neglijentă, se ridică de pe canapea, iar judecătorul se grăbi să o conducă spre ieşire.


„CINE A ĪNCEPUT primul?”, o īntrebă īntr-o seară īn care, venind, cum īşi luase obiceiul, īn apartamentul lui, tīnăra femeie nu făcea decīt să-i povestească despre infidelităţile din fosta sa căsnicie. Multe le repovestea, dar cu amănunte īn plus, uneori chiar fără nicio reţinere... Judecătorul accepta de fiecare dată s-o primească, deşi ora era mai degrabă nepotrivită... „Pentru că aici este o problemă. Dacă ar fi īnceput-o el, s-ar fi putut vorbi de circumstanţe atenuante. Īn mintea dumitale, poate ai considerat că era normal să te răzbuni.” „Ăsta mă ia ca la judecătorie”, păru a se īnţelege din privirea tinerei femei, totuşi se strădui să-i răspundă. „Sinceră să fiu, habar n-am şi nici nu cred că ar fi contat. Cīnd m-am culcat prima dată cu un alt bărbat, a fost pentru că am vrut-o. Am făcut-o pur şi simplu... N-am stat să mă gīndesc nici de ce am făcut-o, nici dacă pe viitor o să se repete. Dacă n-aş avea faţă de dumneavoastră reţinerea pe care o am, ar fi multe de povestit despre acest īnceput, că nu ne-ar ajunge seara. Pot spune doar că abia atunci m-am simţit cu adevărat īmplinită.” Şi ar fi continuat tot aşa, dar īşi dădu seama că judecătorul deja nu mai urmărea, ceea ce pentru ea era mai mult decīt de neīnţeles. Nu se ferise de detalii, tocmai de aceea o nedumerea că judecătorul, e drept că īn vīrstă, dar bărbat totuşi, nu se arăta interesat... Īşi trase spre genunchi capotul – oricum prea scurt – care i se ridicase de tot şi īnţelese că judecătorul voia să rămīnă singur.


„UN LUCRU nu pricep”, o īntrerupse judecătorul din īnsufleţirea cu care tocmai povestea despre o aventură avută chiar de un revelion („două zile şi două nopţi de neuitat, īn care n-am pus nimic pe mine”). „Ce nu īnţelegeţi?”, se precipită femeia, probabil cu speranţa că o să i se ceară să revină asupra vreunui detaliu. „Pur şi simplu, nu īnţeleg. Ce rost mai avea să te īntorci la soţul tău după ce o făceai cu altul? N-ar fi fost normal să divorţaţi de mult? Copii nu aveaţi, să fi considerat asta un motiv să mergeţi totuşi mai departe... De ce aţi ajuns aşa tīrziu la tribunal? Că doar n-o să zici că mai era vreo speranţă pentru viitor.” „De ce să ne fi complicat cu chestii de-asta? Divorţaţi sau nu, tot aia era. Mai degrabă a fost o īntīmplare c-am ajuns la judecată.” Şi aşa s-a īncheiat şi discuţia din seara aceea.


„NU VĂD DE CE te consideri prea bătrīn, cum zici dumneata”, păru īntr-o seară că tatonează terenul tīnăra femeie. Era, aşadar, destul timp de cīnd nu-l mai aştepta pe scară să se īntoarcă de la judecătorie, īi bătea la uşă după aceea, adesea la ore tīrzii şi īmbrăcată neglijent, „e cald la mine, toate ferestrele dau spre apus”, zicea invariabil şi intra, nestingherită de privirea care uneori īntīrzia o clipă īn plus asupra ei. Se obişnuise cu apartamentul judecătorului şi nu mai aştepta să fie condusă, trecea imediat īn sufragerie şi se aşeza pe canapea, cu picioarele strīnse sub ea, cu genunchii goi, dar nu numai genunchii... „La un moment dat, am făcut-o cu unul ceva mai īn vīrstă ca dumneata şi pot spune că a fost mai mult decīt extraordinar. Simţea, probabil, că e aproape de final şi dădea tot ce mai putea... O săptămīnă īncheiată n-am ieşit din apartamentul lui, deşi m-am temut tot timpul c-o să rămīn īnsărcinată. Şi tot de teama asta n-am mai dat după aceea pe la el, dar n-o să regret niciodată că am făcut-o cu unul care ar fi putut să-mi fie tată. A fost mai grozav decīt cu ăia tinerii, era...” Numai că atenţia judecătorului părea departe, ceea ce n-o īncurajă să continue.


„NU-MI MAI MERGE televizorul şi am ceva de văzut”, īi zise revenind īntr-o seară pentru a doua oară, după ce trecuse de unsprezece. Nu aşteptă nicio īncuviinţare, se grăbi să se ducă īn dormitor unde ştia că este televizorul şi se urcă īn pat cu o pernă la spate, īntr-o poziţie, ca de obicei, neglijentă. Judecătorul nu zise nimic, īi dădu telecomanda şi se īntoarse īn sufragerie la cartea pe care o citea... Astfel, o lăsă singură o vreme, se făcuse tīrziu după miezul nopţii cīnd trecu prin dormitor. Televizorul mergea īn gol, fiindcă femeia adormise. Un somn liniştit, relaxată, īntinsă pe tot patul... O privi un timp şi nu se putu abţine să nu se gīndească īncă o dată că are picioare frumoase, că tot corpul īi era admirabil proporţionat, apoi o acoperi cu o pătură şi reveni īn sufragerie, să se pregătească de culcare pe canapea.


CĪND SE TREZI, judecătorul nu mai era acasă şi se gīndi că plecase la treburile sale, la tribunal. Trecuse de zece, dar nu că dormise atīta o nedumerea, cīt faptul că nu-l auzise mişcīndu-se pe hol, la baie sau la bucătărie, ca să se pregătească de serviciu. Totuşi nu se īntrebă unde dormise judecătorul, de vreme ce ea īi ocupase patul... Avu o ezitare, pentru că normal ar fi fost să se ducă la ea, apoi se dezbrăcă lăsīndu-şi puţinele haine pe pat şi, goală, trecu īn baie. Se spălă cu gelul lui de duş şi se şterse cu prosopul lui, sigur al lui, pentru că era singurul atīrnat pe uşă. Īnfiorată de atingerea prosopului, se şterse īndelung.
Ieşind din baie, o vreme se plimbă goală prin apartamentul judecătorului, fără să-i treacă prin minte că, pentru un motiv oarecare, acesta ar fi putut să se īntoarcă pe neaşteptate. Nu avusese niciodată ocazia să arunce o privire peste mărunţişurile de prin camere, venind zi de zi, aproape că nu se mişca de pe canapeaua din sufragerie, aşa că trecu acum īn voie de la una la alta. Dintr-ale soţiei, nu părea să mai fie aici cine ştie ce, poate lucruri de īmbrăcăminte īntr-un şifonier cu uşile īncuiate. Nu văzu nicăieri cheile, dar nici nu se strădui să le caute, se īntoarse īn bucătărie unde aflase un expresor. „Oare unde īşi bea el cafeaua?”, se īntrebă după ce se umplu ceaşca şi, gīndindu-se puţin, se duse īn sufragerie şi se aşeză pe fotoliul pe care īl prefera judecătorul cīnd stăteau de vorbă.
Gata şi cu cafeaua, acum se putea īntoarce la ea acasă, mai trebuia doar să se īmbrace... Numai că uşa de la ieşire era īncuiată pe dinafară, ceea ce era de īnţeles, dar judecătorul sigur mai avea pe undeva o cheie de rezervă. Prin sertarele de la bucătărie? Posibil... Īnsă cīnd voi să se apuce de căutat o văzu chiar sub nasul ei, lăsată la īndemīnă īn cuierul din hol. Ieşi, īncuie şi luă cheia cu ea.
Reveni spre seară la ora obişnuită şi sună o singură dată, scurt, dar degeaba, deşi īntotdeauna i se deschidea numaidecīt, de parcă judecătorul aştepta īn spatele uşii. Se grăbea, probabil, să nu vadă vecinii că-l vizita o femeie... După un timp, mai sună iar, apoi renunţă lăsīnd să se īntoarcă mai tīrziu. Şi o făcu toată seara, īn mai multe rīnduri şi din ce īn ce mai nedumerită, ultima īncercare, īnainte de a se culca; dar se trezi după nici o oră de somn şi, abia acum amintindu-şi că avea cheia de la apartamentul judecătorului, sări din pat şi, īn cămaşă de noapte şi desculţă, se grăbi pe scară spre etajul de mai jos. Nu mai sună, descuie şi intră. Judecătorul nu se īntorsese, cum īnsă femeia n-avea habar cīt era ceasul, rămase să-l aştepte, gīndindu-se că poate īntīrziase pe undeva... Dimineaţa o prinse dormind īn patul lui şi, după ce se trezi, īi trebui un timp pentru a-şi face curaj să iasă pe scară şi să se ducă un etaj mai sus, la ea. Ce ar fi zis lumea dacă ar fi văzut-o ieşind de aici īn cămaşă de noapte şi scurtă, şi transparentă?
Următoarele zile nu aduseră nicio schimbare īn afară de faptul că, să nu se mai plimbe fără rost īntre cele două uşi, femeia se decise la un moment dat să nu mai stea la ea, ci să īl aştepte pe judecător īn apartamentul lui, treptat aducīndu-şi aici toate lucrurile cu care se mutase după divorţ.


VARA TRECU şi, reīncepīnd şcoala, tīnăra femeie trebui să se īntoarcă la liceul unde era profesoară. Parcă mai izolată, mai inaccesibilă... Niciodată vreun coleg mai obişnuit să facă pe cocoşul nu izbutise să se apropie de ea, fie doar şi pentru un flirt nevinovat, īn general acceptat de toată lumea, dar puseseră asta pe seama faptului că era măritată. Īncercară unii şi acum, ştiindu-se că īn vară divorţase, numai că din nou se izbiră de acelaşi zid. „E liberă, ce dracu?”, īi scăpă īn plină cancelarie unui profesor de istorie, care de mult pusese ochii pe ea.
Pīnă la urmă, se află cum fusese şi cu divorţul, probabil de la unul dintre avocaţi, ceea ce provocă amuzamentul tuturor. „Ea şi infidelitatea! Călugăriţa asta... Nici măcar īn vis... E clar că a inventat o minciună, ca să termine mai repede cu soţul. I-a văzut cineva īmpreună cīt au fost căsătoriţi? Bag mīna īn foc că tot virgină a rămas şi după nuntă, că nici pe bărbatu-său nu l-a lăsat să se apropie de ea. Nu vedeţi că nu suportă să o atingă un bărbat? Dacă īi pui şi tu mīna pe braţ, pur şi simplu pentru că sīntem colegi, se strīnge ca un arici.” Unii şi-o aminteau şi ca elevă: inaccesibilă şi atunci şi total neinteresată de băieţi, deşi era cea mai frumoasă fată din liceu. „Tocilară tīmpită!”, o catalogaseră repede şi definitiv, nu fără temei, pentru că an de an era premianta clasei şi a olimpiadelor naţionale. Nici măcar tinerii profesori, abia veniţi la catedră, nu-i treziseră vreun interes, deşi situaţiile īn care aceştia se apropiau cam mult de elevele din ultimele clase nu erau tocmai rare... Īn fine, o profesoară de la alt liceu din oraş, fostă colegă de grupă cu ea la facultate, povesti că la fel fusese şi-n studenţie, „nu mă surprinde că pīnă la urmă a divorţat, mă miră doar că la un moment dat a acceptat totuşi să se mărite. Aşa, fără nici un rost.” Īnsă nimeni nu şi-ar fi putut īnchipui că toată vara femeia inventase pentru judecător poveşti cu aventuri care mai de care mai palpitante, mai picante, mai provocatoare... Poveşti despre ea, născocite de la un capăt la altul... Cine ar fi crezut că toate acestea putuseră ieşi din imaginaţia unei femei despre care se ştia că niciodată nu se arătase interesată de vreun bărbat, chiar dacă fusese măritată un timp?



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul