Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Destine divergente: Sorescu – Labiş

        Dan Stanca

La acest sfârşit de an avem parte de un jubileu trist. Se împlinesc 20 de ani de la moartea lui Marin Sorescu şi 60 de la dispariţia nici acum deplin elucidată a lui Nicolae Labiş. Ironia face ca amândoi să fi venit pe lume odată. Labiş, în luna decembrie a anului 1935, Marin Sorescu, în februarie, 1936. Unul moare aproape copil, celălalt la o anumită vârstă, la care destui alţi scriitori au pierit, totuşi, tot tânăr era. Oricum, Sorescu se bucurase până atunci de destule împliniri, dar, cum se spune, niciodată nu trăieşti prea mult. Cariera lui a fost de fapt fulminantă şi a profitat din plin de miniliberalizarea anilor şaizeci. A debutat într-o perioadă de deschidere alături de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Nicolae Breban etc. A fost imediat luat în seamă şi nu a trăit în conul de umbră al nereceptării. Sincer să fiu, eu nu am fost şi nu sunt un admirator al poeziei lui, dar asta este altă poveste. Poate a început să-mi placă din momentul în care l-am descoperit pe Henri Michaux. În felul acesta, i-am apropiat pe cei doi şi am văzut multe intersecţii interesante. Marin Sorescu este un Michaux al literelor noastre, dar şi amestecat cu Jacques Prevert. Poate polul de sus este René Char, dar el nu a ajuns până acolo. Pentru români, în acei ani nefireşti aproape faţă de ce fusese înainte, versurile sale erau pur şi simplu oxigen. Aveam nevoie de naturaleţe, de ceva simplu, frust, pentru a fugi de cuvinte mari şi găunoase. Aveam nevoie de o poezie care cumva să se desprindă de interbelic, dar nici să nu calce în gropi. Marin Sorescu era exact ce venea pe gustul de atunci al cititorului autohton. În manualele de şcoală a intrat împreună cu Nichita Stănescu, dar distanţa dintre ei e apreciabilă. Era de fapt distanţa dintre un autor mucalit, cu o anumită înclinaţie comercială şi altul, care deja adulmecase dâra... necuvintelor. Nu fac însă aici critică literară, nu am nici o competenţă în domeniu. Cariera lui Marin Sorescu a urcat repede fiindcă, în general, nu a întâmpinat vreun obstacol major. A fost flatat bunăoară de faptul că în volumul Tuşiţi mulţi identificau o serie de „strâmbe” la adresa regimului. Dar, ca să fiu încă o dată sincer, sunt sătul de subversiunea de doi bani. De fapt, subversiunea lui nu era neapărat împotriva lui Ceauşescu, ci împotriva oricărui sistem. Una din principalele sale caracteristici este, de altminteri, aceasta: de-a fi antisistem. Lui îi plăcea să ia peste picior cam tot, dar ştia să păstreze şi o undă sinceră de tristeţe. Nu a fost un „miştocar” sută la sută, dar a ştiut că umorul este o armă de temut în faţa dictaturilor. Cu toate acestea, cum se spune, nu a avut probleme. Spirit antisistem, Marin Sorescu s-a integrat în sistem, precum cei mai mulţi poeţi ai generaţiei sale. Sunt aici două excepţii, e drept, mai tineri, care au avut parte de un destin tragic: Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea, tot antinomici, dar atraşi în egală măsură de nonfiinţă, unul pe cale duhovnicească, celălalt, devastat de alcool. Sorescu nu putea să intre în lumea lor. Nichita Stănescu a intrat, dar de pe alte poziţii. Până în ultimul ceas, deşi încoronat din timpul vieţii, el trăia amărăciunea de-a nu fi putut face mai mult. Adică simţea INSUFICIENŢA poeziei. Şi mai bea un pahar. Încă o dată, nu scriu aceste cuvinte din perspectiva criticului literar, dimpotrivă. Scriu doar ca un om care vede poezia dincolo de arena literaturii. Văd poezia ca pe o provocare pentru a veni mai repede la întâlnirea cu destinul. Poetul este tot un mistic care nu are răbdare şi o ia pe scurtătură.
„Scurtătura” cea mai crudă i-a aparţinut lui Nicolae Labiş. Am dat titlul: destine divergente. Dacă pe Marin Sorescu nu-l băga în pământ hepatita conjugată B şi C, şi acum era suveran printre noi. Nu ştiu în ce măsură teatrul său – de fapt acolo şi-a dat adevărata măsură a talentului – mai era acum jucat şi dacă s-ar mai fi bucurat de succes. Nu ştiu, dar ştiu că în continuare ar fi fost tentat de politică. A fost sau nu ministrul Culturii în timpul lui Văcăroiu? A fost. A fost unul dintre fondatorii revistei Literatorul? A fost. Ce A FOST Literatorul nu mai are rost să spunem. Nu a fost ceva neapărat rău, dar a făcut anumite jocuri politice prin prisma gratuităţii estetice. Şi acum să ne întoarcem la Labiş. Mulţi, cei mai mulţi, îl consideră Esenin-ul nostru. O fi ceva adevăr în convingerea asta, dar, aşa cum e o diferenţă între Rusia şi România, aşa e şi între cei doi poeţi. Esenin a fost într-adevăr un nebun al stepei, posedat de duhul care bântuie stepa. Labiş a fost un sentimental. Dar sentimentele sale au prins aripi în momentul în care s-a lăsat absorbit de vârtejul unui pathos neobişnuit. Am auzit mai de mult o chestie care m-a pus pe gânduri: dacă trăia, Labiş ar fi putut fi Adrian Păunescu. După umila mea părere, complet fals. Poetul din nord ar fi avut stofă de propagandist, dar din bun-simţ nu ar fi îmbrăcat asemenea ţoale. Şi nu avea nimic de-a face cu puterea. A fost patetic, revoluţionar, neţărmurit, dar fără a trage după el detaşamente, ci respectându-şi solitudinea. Din această cauză nici nu putea să aibă alt sfârşit. A fost şi el unul dintre copiii mâncaţi de revoluţie. Cu diferenţa că noi nu am avut Revoluţia cu majusculă, ci un oportunism ticălos cumpărat de la ruşi. Noi nu am fost nebuni, ci oportunişti. Noi nu am crezut în ceva demenţial, ci ne-am adaptat vremurilor. Labiş a înţeles toate acestea şi în concluzie şi-a pus sincer întrebarea cine este. Destinul nu face altceva decât să ne pândească momentele de slăbiciune. Atunci acţionează. Asta s-a întâmplat cu Labiş. Securistul care l-a împins de pe scara tramvaiului a avut acoperire. Nu am nici o vină, el a alunecat fiindcă băuse. Eu doar îl supravegheam ca să nu facă vreo prostie, declară criminalul. Ce afacere bună e băutura ca să te disculpe, javră! Asta se întâmplă însă în fiecare zi în mediul nostru domestic şi insalubru, darămite în momente importante ale istoriei... Aşa că Nicolae Labiş a părăsit scena într-un ceas când alţii nici nu s-au frecat bine la ochi. Probabil, atunci când a avut loc nenorocirea, Marin Sorescu făcea parte din categoria acestora din urmă. Nici nu deschisese bine ochii. Să cadă el sub roţi? Nici pomeneală! Păi mai aveam noi atunci ciclul La lilieci? Şi nu era asta o mare pierdere? De la moartea lui Labiş până la moartea lui au trecut patru decenii. Marin Sorescu a prins şi decembrie ’89. Cred că s-a cam mirat. Nu în sensul în care, iată, dom’le, mămăliga explodează, ci, având o intuiţie ţărănească sănătoasă, şi-o fi zis: tot aia! Cum recitam în 1990: ţine minte cinci cuvinte, e la fel ca înainte! Sorescu, împreună cu Petre Anghel şi cu alţii, zicea pesemne la fel. Pe Labiş nu-l văd într-o asemenea ipostază. El ar fi urlat: Nu e ca înainte! În decembrie 1989 ar fi împlinit 54 de ani. De o vârstă cu Dumitru Radu Popescu, cu, vai!, Paul Goma... Ar fi urlat sau, burtos, îmburghezit, sastisit, s-ar fi întors pe partea cealaltă? Imposibil. Versurile lui au acea fibră tânără care nu poate niciodată râncezi. Nu se lasă pervertite. Nici Sorescu însă nu aparţine acelora daţi uşor la întors. Talentul lui a fost de fapt acela de-a spune mereu: împăratul e gol, dar o spunea în aşa fel încât împăratul nu înţelegea nimic.
Dacă avem în vedere cele patru elemente cosmice, apă, aer, foc, pământ, observăm că Sorescu este PĂMÂNT şi AER. Aderenţa lui la glie, la ţarină, la ce e sub tălpi bate orice îndoială. Dar în felul acesta ar fi doar un neaoşist banal. Inteligent însă, a făcut parte şi din lumea acelora răsfăţaţi de aer. Simţul său speculativ, subtilităţile, „poantele”, ironia glisând fin spre sarcasm, subversiunea dozată, toate acestea ţin numai şi numai de elementul aer. De cealaltă parte, Labiş este FOC şi APĂ. Realizez astfel un fel de tipologie bachelardian-alchimică a celor doi. Schema cuaternară a cosmosului se împarte între ei în mod egal. Focul şi apa fiind mai reactive decât celelalte, i-a fost dat lui Labiş să moară mult mai devreme. În marea socoteală a lui Dumnezeu câteva decenii nu au nici o importanţă. Ceea ce contează este sămânţa de nemurire pe care fiecare o încorporează acolo unde ştie. Cei doi au pus-o în cuvinte, dar sunt cuvinte şi cuvinte... Unele abia se ridică de la pământ, altele străpung cerul... Labiş poartă după el o trenă arzătoare. Sorescu, înţelept şi gestant, a îngrijit ogorul. De fapt, el este mult mai misterios decât Labiş, extrovertitul, care şi la sfârşit a avut parte de un spectacol crâncen. O fi pasărea cu cioc de rubin partidul comunist, dar este până la urmă orice înaripată care îl sfâşie pe muritor. Dincolo, în ţărână, la Bulzeşti, găinile scurmă. Dar insistenţa lor nu e idioată. Când a scris Iona, Marin Sorescu a avut viziunea apocaliptică a cetaceului care ne înghite pe toţi şi trebuie să aşteptăm până vom ieşi din pântece. Aşa şi orătăniile caută boabe de porumb, dar în egală măsură şi nestemate. Este o chestiune, deci, de răbdare. Din acest punct de vedere, Sorescu este un mare răbdător. Şi-a construit cariera cu migală, dar, uite, ceva neprevăzut i-a făcut de petrecanie. Mai ştim pe cineva, născut cu 20 de ani mai târziu decât Sorescu, care în mod similar îşi construieşte cariera. Poate va vedea apogeul.
Personal, deşi am trecut de 60 de ani, mă simt din familia lui Labiş. O pasăre cu cioc galben, de topaz, se va înfrupta din inima sau, mai degrabă, din ficatul meu. Nu e departe clipa aceasta. Întins pe pat, mă voi bucura de două secunde de luciditate pentru a fi martorul propriului sfârşit. Nu m-a împins nici un securist sub roţile tramvaiului, dezastrul meu are altă cheie. Pe de altă parte, îmi dau seama, este groaznic să scrii despre destinul celor care nu mai sunt. Stupid, te întrebi cine va scrie despre tine. Dar trăim nişte vremuri în care moartea însăşi e devalorizată. Iar căprioarele au plecat de mult la export.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul