Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Unul sau mai mulţi dumnezei?

        Sorin Lavric



Succint, clar şi de o pertinenţă a informaţiei mergīnd pīnă la meticulozitatea savantă a rutinei de specialist, dicţionarul lui Eliade şi Culianu este o mostră de acribie luminată. Īi spun „luminată“, deoarece, īn spatele ţesăturii de informaţie doctă, cititorul poate intui existenţa unei gīndiri logice. Altfel spus, cantitatea e filtrată prin prisma unei viziuni auctoriale. Asta face ca dicţionarul să nu fie o simplă compilaţie a unor cunoştinţe extrase cu migală masoretică dintr-o bibliografie īntinzīnu-se pe mii de tomuri, ci este mai curīnd o creaţie personală. Aşadar, nu o antologie opacă mustind de galimatie searbădă, ci o operă coerentă trădīnd o optică originală. Ceea ce īnseamnă că, dincolo de virtuţile incontestabile ale instrumentului de lucru pe care īl reprezint㠖 iar un dicţionar trebuie mai īntīi de toate să fie un intrument de lucru, altminteri īşi pierde rostul – Dicţionarul religiilor este o operă zămislită de două minţi care īmprumutaseră cu timpul aceeaşi viziune asupra religiilor lumii.


Cele două introduceri pe care Culianu le-a scris la dicţionar ne pot ajuta să intuim optica autorilor. Se cuvine amintit că iniţiatorul ideii unui dicţionar de acest fel a fost Eliade şi, cu toate că ideea a prins contur timpuriu, īn cursul anului 1975, cīnd Culianu īi era student la Chicago, numeroasele amīnări şi proiecte colaterale au făcut ca elaborarea propriu-zisă a lucrării să īnceapă īn ultimele luni de viaţa ale lui Eliade (martie–aprilie 1986) şi să fie dusă la capăt numai de Culianu īn următorii trei ani. Concepţia pe care se sprijină lucrarea este că orice religie reprezintă un sistem autonom de credinţe a cărui īnţelegere nu cere plasarea exegetului īn afara domeniului religiei respective. Cu alte cuvinte, religia nu trebuie privită ca o suprastructură, ca un fel de felie superficială şi fantasmatică al cărei rost e doar să oglindească straturile profunde ale societăţii.


Ca să se facă mai bine īnţeles, Culianu compară viziunea lui Eliade cu a altor trei cercetători consacraţi: Émile Durkheim, Georges Dumézil şi Claude Lévi-Strauss. Pentru cei trei savanţi, religia nu este un sistem autonom de idei şi sentimente, ci doar o reflectare heteronomă, mai mult sau mai puţin fidelă, a unui strat mai adīnc (economic, politic) al comunităţii respective, caz īn care regulile care guvernează mentalul religios nu sīnt religioase, ci psihologice, sociologice sau ideologice. Religia e doar vălul care maschează cauze sociale. Mai precis, pentru Durkheim, religia īncifrează metaforic sistemul relaţiilor sociale din interiorul unui grup. Pentru Dumézil, corpusul de mituri ale unei religii nu reprezintă decīt expresia dramatică a ideologiei dominante īn comunitatea respectivă. Aplecīndu-se asupra religiei popoarelor indo-europene, Dumézil ajunge să descrie tripartiţia funcţională a societăţii īn genere, trăgīnd concluzia că orice religie reflectă cele trei funcţii fundamentale care organizează o societate: funcţia sacerdotală, cea războinică şi cea productivă. Mentalitatea preoţilor, a războinicilor şi a producătorilor se oglindesşte īn toate nivelurile culturale şi religioase ale unei comunităţi. Cīt despre Lévi-Strauss, cercetă­torul francez admite heteronomia religiei, dar neagă funcţia ei de oglindire socială. Religia unei comunităţi nu reflectă dramatic relaţiile ei so­ciale, ci le distorsio­nează sistema­tic, īn aşa fel īncīt indivizii să se alea­gă cu un cīştig măcar psihologic de pe urma acestei perturbări. Pentru Lévi-Strauss există o gramatică universală (un set de reguli, simboluri şi interdicţii) din care iau naştere toate religiile, iar gramatica aceasta se regăseşte īn fiecare mitologie.


Spre deosebire de cei trei cercetători, Eliade subliniază caracterul autonom al religiilor, afirmīnd că religia nu e un paravan menit a camufla īntr-o formă mai mult sau mai puţin reuşită problemele unui grup, ci este chiar conştiinţa colectivă a acelui grup īnfăţişată sub forma unei viziuni asupra lumii. Orice religie este o Weltanschauung īmpărtăşită de mai mulţi. Ea nu distorsionează, nu oglindeşte şi nici nu ascunde pretinsele straturi mai adīnci ale mentalului unei colectivităţi, şi asta fiindcă, īn privinţa profunzimii, nimic nu poate fi mai adīnc decīt religia. Religia este un sistem autonom caracterizat prin cīteva constante mentale. E vorba de reflecţia asupra aceloraşi teme perene: moartea, viaţa, binele, răul, dreptatea etc. Gīndurile iscate de aceste teme pot fi foarte diferite, dar actul de meditaţie asupra lor este acelaşi. Ceea ce īnseamnă că toate religiile au īn comun cele cīteva operaţii fundamentale ale minţii umane pe care le putem numi, īn genere, reflecţii religioase. Din combinaţiile şi permutările acestor operaţii se poate reconstitui nu doar numărul religiilor care au existat īn istorie, dar chiar şi acele variante care, deşi nu au existat aievea, ar fi putut apărea la un moment dat, ca versiuni teoretice ale tiparului iniţial. De exemplu, aşa cum jocul de şah presupune un set mic de operaţii (regulile de mişcare a pieselor) din combinarea cărora pot ieşi un număr uriaş de variante practice, tot aşa setul de acte fundamentale din care iau naştere religiile este limitat. Cine cunoaşte mănunchiul de acte esenţiale dinlăuntrul unei religii poate apoi, prin permutarea lor, să obţină toate variantele posibile ale religiilor. Dicţionarul de faţă, īn cele 33 de capitole ale sale, tratează numai acele variante care au existat īn istorie. Īn schimb, setul de versiuni posibile teoretic poate fi supus exerciţiului de imaginaţie a fiecărui cititor. „Toate religiile sunt hărţi ale minţii omeneşti. Acest lucru explică īntrebarea fundamentală pe care am pus-o la īnceputul Introducerii: de ce au religiile atīt de multe lucruri īn comun? Răspunsul este: pentru că oricare două hărţi ale minţii omeneşti trebuie īn mod necesar să se suprapună, măcar īntr-un colţ. Şi cu cīt aceste hărţi sunt mai īntinse, cu atīt au ele mai multe īn comun. Religii precum creştinismul şi budismul, bazate pe instituţii monastice care au eliberat de grijile zilnice numeroase minţi omeneşti, făcīndu-le să mediteze timp īndelungat, mii de ani, tind să creeze hărţi complexe ale realităţii, care coincid īn multe privinţe. Prin urmare, cititorul va găsi īn paginile acestei cărţi confirmarea că, oricīt de ciudate ar părea la prima vedere unele religii, ele pot fi īnţelese īn ultimă instanţă ca reflecţii ale minţii omeneşti asupra unor ipoteze referitoare la natură şi la existenţă, luptīnd cu eternele mistere ale vieţii, morţii, binelui şi răului, ţelurilor umane, dreptăţii şi aşa ai departe. Īn fond, tot asta fac şi minţile noastre. Unitatea fundamentală a umanităţii nu constă īntr-o unitate de concepţii sau soluţii, ci īn unitatea operaţiunilor minţii omeneşti.“ (p. 34)


Premisa lui Culianu, una imanentă şi ecumenistă, este că, de vreme ce mintea omenească operează la fel īn toate religiile, diversitatea acestora din urmă provine din unitatea actelor de care e capabil intelectul uman. Concluzia firească e una pe cīt de logică, pe atīt de ne-teologică: fie că religiile sunt creaţii umane cărora le lipseşte o sursă transcen­dentă, fie că, dacă există totuşi o astfel de sursă, valabilitatea lor nu poate fi hotărītă teoretic, de unul sau altul dintre exegeţi, ci numai de confruntarea cu sursa din al cărei adevăr au provenit. Aşadar, dacă există o asemenea sursă, ea va servi drept criteriu cu ajutorul căruia ar putea fi eliminate religiile ne­adevărate, ajungīndu-se īn final la alegerea uneia singure, cea care co­respunde adevărului trans­cendent. Viziunea aceasta, oricīt de exclusi­vistă şi de neconformă cu nepărtini­rea princi­pială a exegeţilor este, e singura care poate hotărī care re­ligie e revelată. Īn schimb, dacă toate sunt mai mult sau mai puţin adevărate, atunci fie Dum­nezeu nu este, fie sunt mai mulţi dumnezei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul