Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bujor Nedelcovici şi Alex Ştefănescu în dialog la Târgul de Carte Gaudeamus

        Maria Niţu

[text revăzut de Alex. Ștefănescu]


 


Lansarea cărţii „Fragmente” de Bujor Nedelcovici, Ed. Alffa, 2016
20 noiembrie 2016


Volumul cuprinde: Ea, El şi... – nuvelă; Valiza – consemnări de jurnal; De ce suntem ceea ce suntem – eseu; Da, domnilor! – articol cenzurat – dreptul la replică faţă de articolele lui Gabriel Andreescu referitoare la cazul M. Iorgulescu, informatorul „Mirel” în dosarul lui Bujor Nedelcovici de la Securitate; De la Jan Palah la Vŕclav Havel şi implozia comunismului – conferinţă la Festivalul Internaţional de Literatură de la Torino, 2015; Icar zboară liber deasupra Europei – conferinţă la Festivalul Internaţional de Literatură de la Milano, 2015; Fotografii – 100 de ani (de la Primul Război Mondial) – omagiu tatălui, colonel decorat în Primul Război Mondial, rănit, condamnat apoi în 1958, de un Tribunal al Poporului, la 8 ani de închisoare.


Bujor Nedelcovici:
– Vă mulţumesc celor care aţi venit aici, mă simt onorat. Un cuvânt special pentru președintele Grupului Editorial, Mihai Penescu, care a publicat Opere complete, plus încă patru sau cinci cărți, doamna Anca Salvator, care m-a acompaniat cu fidelitate și afecțiune pe tot acest parcurs, pentru Anda Penescu, care a realizat artistic copertele, și pentru întreaga echipă editorială, care a colaborat la publicarea acestei cărți frumoase.
O carte trebuie să-ți ceară să o mângâi...
Acest volum, Fragmente, este ultima mea carte, am publicat 25 de cărţi, 6.000 de pagini şi acum vreau să citesc cărţile pe care nu am reuşit să le citesc.
(Publicul nu e de acord: „Să sperăm că e promisiunea fumătorului incurabil!”)
– Da, sunt îndrăgostit de carte! Îi mulţumesc lui Alex Ştefănescu, pe care îl cunosc de mulţi, mulţi ani, el a scris prima cronică la romanul Ultimii când era tânăr.
– În ’70, la debut! (precizează criticul Alex Ştefănescu).
– Iată că, din ’70 (întăreşte fixarea în timp Bujor Nedelcovici) până în 2016, nici nu mai socotesc câţi ani au fost şi în fiecare an aproape am publicat câte o carte.
Eu mă justific nu prin viaţă, ci prin cărţi şi cărţile mă ajută să trec peste impedimentele vieţii.
Până în 1989 am fost un combatant, un fel de disident, am mai făcut aşa o incursiune de 12 ani prin munca de jos, în oraşul Stalin, la Bicaz, unde era un şantier... Acolo, la Bicaz, ei m-au ajutat – ei fiind securiştii – să încep să scriu. N-aveam o companie muncitorească, nu beam, nu aveam o femeie, aşa că am început să scriu, astfel că de atunci, din ’67-’68, am purces pe acest drum. Dumnezeu şi împrejurările au făcut ca eu să-mi descopăr vocaţia, căci vocaţie este atunci când tu însuţi conştientizezi, descoperi la ce eşti tu bun, să nu-l dezamăgeşti pe Dumnezeu, pentru că el îţi dă acolo, în acea traistă, dar tu trebuie să-ţi găseşti şi să-ţi foloseşti sâmburele de har.
După ce am venit în Bucureşti, am publicat cartea amintită, volumul Ultimii – era cronica ultimului Bucureşti, iar de atunci am părăsit munca de jos şi m-am consacrat scrisului.
Am mai publicat câteva cărţi, până în 1987, când am luat drumul exilului şi am plecat în Franţa.
Exilul este o probă a morţii şi a învierii, este una dintre cele mai dure probe. Ovidiu, în Metamorfozele, scrie despre un astfel de destin şi vă trimit la Ovidiu, care a trăit aici în exil şi care a învăţat limba dacilor, a învăţat să ne fie prieten, dar Cezar nu l-a iertat niciodată, ca să se poată întoarce în patria sa. Pe mine n-a trebuit să mă ierte nimeni şi eu am venit aici după 1990.
Am publicat Opere complete, de care sunt foarte mulţumit, chiar mândru. Îmi spun: „Bine, dar ai Opere complete, asemenea celor mai mari scriitori francezi!”. Mă consolez şi mă gândesc la adevăraţii mei prieteni, cei care mi-au rămas acum. Spun asta, deoarece, în fapt, am pierdut foarte mulţi prieteni, pentru că nu m-am orientat după ’90. Ar fi trebuit, după ’90, să găsesc o soluţie, cumva, de compromis – nu de corupţie, ci de compromis, reţineţi cuvântul – aşa, şi cu unii, şi cu alţii, şi cu joben, şi cu pălărie.
Eu nu am vrut însă compromisuri, de niciun fel, aşa că am început să fiu denigrat, în sensul că: „Lasă, dom’ne, ştim noi mai bine cine a fost Bujor Nedelcovici!”.
Sunt oameni acum care vor să-i denigreze pe cei care au rezistat, să facă astfel iar serviciile Securităţii. Printre ei este şi Gabriel Andreescu, care a scris complet nedocumentat şi nefondat împotriva mea.
Printre altele, în ultima intervenţie, a spus că eu am avut o nevastă care a plecat în Israel, deci eu, după acest „informat(or)”, sunt bigam, am o nevastă la Paris, o altă nevastă în Israel şi, în fond, de ce nu m-aş fi dus în Israel, pentru că era mai bine acolo, obțineam repede reîntregirea familiei.
– Aş preciza (intervine Alex Ştefănescu, ghiduş şi galant), că e o informaţie preţioasă, Bujor poate avea două neveste, căci soţia lui face cât două!
– Într-adevăr (continuă Bujor Nedelcovici), e atâta penibilitate, că nu merită o tratare serioasă. Nu m-a insultat, ci m-a amuzat, pentru că, de fapt, pe cel care vrea să compromită nu-l sfătuiesc să mă compromită pe mine. E drept, am greşit, e firesc să am şi eu greşelile mele, dar în ceea ce priveşte raporturile cu istoria, cu politicul, cu socialul, este greu să-mi mai găseşti o hibă, o latură slabă.
Vă mulţumesc tuturor că m-aţi ascultat, îi mulţumesc încă o dată şi lui Alex, care a scris într-o cronică despre persoana mea: „Un om!”. Pentru mine chestia asta a fost definitivă, ca legătură afectivă, chiar dacă mi-ar face Alex cel mai mare rău.
Diogene, pe străzile Atenei, în plină zi, se plimba cu o lumânare aprinsă şi striga aşa „Caut un om, caut un om”. Iar Alex afirma că a găsit un om, dar şi un scriitor.
În întreaga mea existenţă, eu leg viaţa de operă, opera de viaţă şi viaţa de om.
Acum se face deosebire între aceste laturi ale existenţei, se despart fără vreo jenă: „Nuuu şi viaţa! În viaţă mai pot rămâne ceva sechele, fără importanţă!”. Chiar dacă în viaţă au fost trădători, turnători, laşi, opera îi poate reabilita! Ei bine, nu, eu leg viaţa şi omul de operă! Doar împreună se legitimează, trăiesc şi au semnificaţie. Încă o dată, vă mulţumesc!


Alex Ştefănescu:
– Vă stimez foarte mult că aţi venit la o întâlnire cu Bujor Nedelcovici, un scriitor de mare valoare literară şi morală.
Domnul Bujor Nedelcovici este un scriitor care a trecut prin regimul comunist fără să-şi murdărească scrisul. Îmi închipui un soldat care trece printr-o mlaştină cu arma, el poate fi stropit, lovit, murdărit, dar arma lui, ținută sus, rămâne curată. Astfel şi scrisul său a reuşit să rămână neatins şi, dacă zice cineva că nu se poate, îl contrazic, dându-i-l ca exemplu pe Bujor Nedelcovici.
Nu i-a fost uşor să fie aşa, dar foarte mulţi oameni tineri nu înţeleg cum a fost comunismul. Am obosit să explic. Bine zicea Al. George, că nici nu se poate explica, nu pentru că nu ai fi tu în stare să explici, nu pentru că nu ar fi tinerii în stare să înţeleagă, ci pentru că e absurd, comunismul a fost ceva total absurd.
Seamănă foarte mult cu situaţia dintr-o nuvelă a lui E.A. Poe, în care, într-un ospiciu, nebunii îi iau prizonieri pe medici şi îi bagă după gratii, iar ei îmbracă halatele de medici. Medicii închişi după gratii speră să vină inspecţia anuală, aceea vine, dar nebunii sunt calmi – ştiţi că nebunii simulează foarte bine calmul –, în timp ce medicii sunt exasperaţi şi urlă după gratii, astfel încât cei din comisie rămân cu ideea că totul e în regulă!
Aşa s-a întâmplat şi cu comunismul, când oameni de nimic au fost aduşi la conducerea ţării, iar ceilalţi, oamenii de valoare, au fost persecutaţi sau chiar exterminaţi: în România au fost două milioane de oameni închişi, din care două sute de mii au murit! Cum să înţeleagă un tânăr asta, cum să înţeleagă că, ulterior, partidul comunist a ajuns în mod real să aibă nevoie de oameni de valoare şi a început să cheme în jurul său şi oameni de valoare?!! Lucrurile sunt foarte complicate!
Am fost la o întâlnire cu elevii împreună cu Ana Blandiana. Un elev a întrebat-o: „Aţi avut o copilărie fericită?”, iar ea a răspuns: „Nu, pentru că tatăl meu a fost închis! Era la închisoare!”. În sală a fost o reacţie de dezaprobare, un murmur de dezamăgire. „Cum?! A avut un tată puşcăriaş, infractor, ce a fost, vreun baron local?!” Noroc că eu am intervenit, pentru că Ana Blandiana, poetă visătoare, nu era atentă la asta: „Staţi să vă explic ce-nseamnă, n-a făcut nimic. A fost închis pentru ideile lui”. „Cum să fie închis pentru ideile lui?” Şi aşa mai departe... E foarte greu de înţeles.
Eu, care am trăit în acea vreme, depun mărturie, am făcut-o şi în scris, că Bujor Nedelcovici a avut o atitudine demnă de la începutul şi până la sfârşitul comunismului (nu al lui, căci al lui va dura până la revenirea comunismului în România!).
– Ceea ce nu pare prea departe! (se aude în rumoarea din public).
– Posibil (aprobă Alex Ştefănescu, continuând). Eu abia terminasem facultatea, aveam o rubrică de comentarii critice la revista Luceafărul, condusă atunci de Ştefan Bănulescu, un scriitor valoros (acum e condusă de mine!), eram obişnuit numai cu scriitori mari, Thomas Mann, Shakespeare... Îmi cade în mână o carte, Bujor Nedelcovici, Ultimii. N-auzisem, eram sceptic, aveam îngâmfarea celui care trăieşte în atmosfera culturală cea mai elevată...
Citesc şi nu-mi vine să cred că era atât frumoasă cartea! Era vorba de lumea bună românească, cea care a fost persecutată de comunişti, de acei oameni care avuseseră case făcute prin muncă proprie, prin meritele lor şi care acum locuiau în nişte subsoluri mizerabile, unde erau bucuroşi să fie căutaţi măcar de poştaşi, pentru că nu mai erau vizitaţi de nimeni. Un farmec trist, o melancolie care mi-au mers la suflet! Chiar vă sfătuiesc, dacă citiţi sau recitiţi o parte sau mai multe din cărţile lui Bujor Nedelcovici, să începeţi cu acest roman, Ultimii, care este extraordinar de frumos. E romanul pe care l-am remarcat atunci, am salutat apariţia lui Bujor Nedelcovici în peisajul literar: eu necunoscut, el necunoscut, exact ca un şchiop şi un ciung, ne-am sprijinit unul pe altul să ne facem drumul nostru în literatura română.
– Şi uite că, acum, ciungul şi orbul sunt tot aici, pe podium (adnotează Bujor Nedelcovici, amuzat de imaginea asociată, cu surplus de expresivitate pitorească, pentru că, pe lângă opera scrisă, masivă şi aristocrată, cum s-a spus, şi staturile fizice ale celor doi, scriitor şi critic, sunt în contradicţie totală cu imaginile cuplului invocat).
– Bujor a dat dovadă de curaj (continuă criticul susţinerea), nu a făcut-o prin reacții isterice, ci a dat dovadă de curaj prin consecvenţă. A fotografiat, de exemplu, pe ascuns, demolările care se făceau în zona unde e acum Casa Poporului, riscând să fie arestat şi pedepsit, pentru că nu era voie să fotografiezi. Şi câte altele! A semnat memorii, a luat atitudine, a scris romane fără nimic comunist, dimpotrivă, chiar anticomuniste...
O carte a lui a fost Zile de nisip, după care s-a făcut un film, Faleze de nisip, iar acesta a fost criticat de Ceauşescu însuşi. Deci cel puțin doi critici cu autoritate s-au ocupat de Bujor Nedelcovici: Alex Ştefănescu şi Nicolae Ceauşescu, doar că eu l-am lăudat, pe când Ceauşescu a cerut să fie interzis filmul. 
Bujor a trecut prin multe astfel de experienţe, nu o spun drept laudă, pentru că are o fire discretă, aristocratică. El spune că ţine de vechea burghezie românească. Vechea burghezie era aristocraţia noastră, de fapt ca şi ţărănimea, aceasta era tot ce aveam noi mai bun. Tot ce am dat noi mai curat au fost ţăranii, burghezii şi muncitorii de elită. De exemplu, „Cartierul Primăverii” – unde se duc acum toţi potentaţii să obţină o casă – era un cartier muncitoresc, al lucrătorilor de la CFR şi de la Gaz Metan. 
Ce vreau să mai spun despre Bujor Nedelcovici, în ceea ce priveşte biografia lui, ar fi că, după revoluţie, a încercat să facă nişte gesturi foarte raţionale, de evaluare a ceea ce s-a întâmplat: nu se poate încheia un regim, considerat, pe bună dreptate, ilegitim şi criminal fără să se reflecteze asupra lui! Bujor Nedelcovici n-a cerut niciodată ca acei vinovaţi să fie pedepsiţi – deşi ar fi fost şi asta în logica istoriei –, ci să aibă loc măcar o discuţie publică, să stabilim cine a fost de vină, cum a fost de vină, dar l-au atacat pentru asta cu furie formidabilă, i-au înăbuşit vocea.
Apoi a propus ceva şi mai modest: să se facă o placă comemorativă cu toţi scriitorii care au fost închişi pe motive politice, măcar o listă să avem, o simplă listă a cerut! Soţia mea, care e în sală şi poate da amănunte, a publicat, la editura sa, „Maşina de scris”, un dicţionar al victimelor comunismului în 11 volume, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi, pornind de la fişele adunate de-a lungul timpului, de Cicerone Ioniţoiu, el însuși fost deținut politic.
– Şi stabilit şi el în Franţa (precizează Bujor Nedelcovici).
– Da, când a reuşit să plece din România la intervenţia lui Valéry Giscard d’Estaing, a plecat cu microfilmele ascunse în pingelele pantofilor, erau primele informaţii despre deţinuţii politici. 
Bujor a propus să avem măcar o listă, cum atât de bine se zice în popor, un „pomelnic”, cu cei care au fost închişi, au suferit, au fost bătuţi...
– Şi care au murit! (completează apăsat Bujor Nedelcovici).
– Exact! Vasile Voiculescu, arestat la 74 de ani, a fost bătut cu un baros, i se punea o scândură pe piept, să nu rămână urme, să nu i se sfârtece carnea, dar să i se distrugă plămânii. A fost un scriitor care făcea medicină pe gratis, din bunătate pentru săraci, care credea în Dumnezeu şi pentru asta a fost călcat în picioare.
– Şi pentru poeziile sale religioase (evidenţiază Bujor Nedelcovici).
– A ieşit de acolo şi în scurtă vreme a murit, aşa s-a întâmplat cu scriitorii noştri. (Tatăl lui Bujor Nedelcovici, similar, la 4 luni după eliberarea din detenţie, a murit.)
Unul dintre cei care au rezistat cu demnitate este Bujor Nedelcovici.
Ce s-a întâmplat după ’89 fost şi mai uluitor decât ceea ce a fost înainte de ’89: a început să fie el însuşi judecat.
De exemplu, avea un prieten, critic literar (nu eu!), Mircea Iorgulescu, prieten bun, iar acest prieten povestea la Securitate ce făcea şi ce spunea Bujor Nedelcovici. Nu era o acţiune odioasă în sine, era însă o acţiune complet incorectă faţă de un prieten, să povesteşti ce-ţi mărturisea el! Apoi a primit chiar misiunea de la Securitate să-l influenţeze să nu se expatrieze!
După ’89, cu sfială şi cu delicateţea elegantă care-l caracterizează, Bujor Nedelcovici i-a cerut lui Mircea Iorgulescu să lămurească această chestiune, să mărturisească despre cum a fost şi de ce a fost aşa, dar iar s-au năpustit toţi şi l-au insultat tot pe el, mai ales cei care știau despre ei înşişi că au colaborat cu Securitatea, ţinând cu dinţii, firesc, ca să nu se deschidă aceste dosare de colaborare.
Eu l-am sprijinit atât cât am putut, am scris aproape de fiecare dată articole de susţinere a lui, atât ca om, cât şi ca scriitor în special.
Bujor Nedelcovici este un scriitor analitic, un scriitor care înţelege foarte bine sufletul omenesc, un scriitor care are un farmec literar cu un fel de patină a nobleţii, căci tot ceea ce scrie are nobleţe. 
Ultima sa carte este cea de acum, Fragmente, de fapt cea mai recentă, aşa e corect.
Pentru că nu te las să nu mai scrii (se adresează hotărât autorului lansat).
Eu sunt dintre cei care-i terorizează pe scriitori, cerându-le să scrie. De pildă, când Petre Popescu mi-a mărturisit că a avut o relaţie amoroasă cu Zoe Ceauşescu şi toată lumea lansa zvonuri, l-am sfătuit să scrie o carte despre asta.
– Şi chiar a scris-o!
– Da, iar după ce a publicat-o, mi-a zis: „Alex, eşti mulţumit?”, iar când au început să arunce cu zoaie în el, la fel: „Alex, acum eşti mulţumit?!”.
Aşa că (revine criticul la Bujor Nedelcovici, împricinatul în cauză), poţi fugi nu în Franţa, ci şi în Noua Zeelandă, că tot o să scrii!
Cea mai recentă carte, deci, este cu caracter confesiv şi documentar, în parte omagiu tatălui său, care apare şi ca personaj principal într-o secţiune. Tatăl lui, care a fost condamnat la opt ani de închisoare, n-a făcut de fapt nimic încriminator, ci a fost închis pentru că avea anumite convingeri.
– Şi pentru că a fost militar (subliniază Bujor Nedelcovici statutul de glorie al părintelui). – Că a fost militar, iar fiul lui a fost persecutat cât s-a putut! Au încercat să-l ţină departe de cultură, de facultate, dar n-au reuşit! (decretează Alex Ştefănescu).
Mă bucur că ai învins, Bujor, te consider un învingător şi-ţi mulţumesc că mi-ai acceptat prietenia.


Bujor Nedelcovici:
– Vă mulţumesc foarte mult! Alex mi-a dat multe idei să continui, dar nu lungesc vorba, asta într-un episod următor, mă opresc totuşi la una: într-adevăr, condamnarea cea mai cumplită era să fii condamnat la prostie, n-aveam cărţi, n-aveam filme, nu aveam nimic. Acolo, la Bicaz, luam de la Bucureşti câte o carte şi citeam în depozitul cu materiale, iar dacă vedeam că se apropie cineva de mine, închideam şi deschideam un registru la întâmplare..
Lenin spunea că intelectualii sunt nişte idioţi utili, ei bine, eu nu am acceptat să fiu un idiot util. Vă mulţumesc!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul