Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre traducătorul literar

        Adrian George Sahlean

Revista de Traduceri Literare, publicație electronică a Filialei București – Traduceri literare (FITRALIT) a Uniunii Scriitorilor din România, creată în noiembrie 2015 din inițiativa lui Peter Sragher, președintele FITRALIT, era așteptată de multă vreme de membrii acesteia. Apărea, în sfârșit, un foarte necesar site dedicat exclusiv traducerilor literare, în care cei cu experiență în domeniu puteau să discute despre traducere sau retroversiune, despre statutul profesiunii etc. – în fine, un instrument util în promovarea unei activități neîndeajuns înțeleasă și respectată în România. Locuind de peste 30 de ani peste ocean, am salutat cu entuziasm apariția revistei, acceptând și rolul de „corespondent SUA”.
Nu mă voi opri decât o clipă asupra contribuțiilor celor care au publicat în revistă în anul ce s-a scurs. Când citești mărturiile confraților tăi la ocna traducerilor literare, nu ai cum să nu te identifici cu dificultăți sau convingeri comune, să nu te bucuri de eseurile care spun lucrurilor pe nume mai bine sau mai frumos decât ai fi putut-o face singur. Am citit cu interes despre filozofia comunicării sau traductologie, confesiunile unor traducători consacrați, în timp ce „colocviile de traduceri”, care s-au desfășurat în paralel cu aparițiile revistei, au adus în discuție problemele mai „terre ŕ terre” cu care se confruntă traducătorul literar în România: un statut legal nedefinit, un statut social fără respectul cuvenit, recompensă inadecvată a muncii sale și altele. Printre ele, și problema plagiatului, care a fost tema centrală în numărul 10 al revistei, din august 2016.
De aici începe polemica.
Revista pleacă de la editorialul bine articulat semnat de George Volceanov (Îndeletnicirea de ieri, de azi, dintotdeauna...) care trece în revistă unele perspective istorice, filozofice, etice și morale legate de plagiat – de la preluarea variantelor orale în antichitate sau împrumutul inspirator, citatul restrâns nedeclarat etc. Titlul ar părea să relativizeze plagiatul, interpretându-l drept acceptarea unui obicei „normal”, dar, de fapt, Volceanov ia atitudine împotriva „șmecherelii balcanice” în care furtul de proprietate intelectuală, act penal, este o practică obișnuită în România. Articolul chiar spera să „zgâlțâie” conștiința traducătorilor, care ar trebui să fie mai activi în apărarea drepturilor profesionale.
Conștiința mea de traducător a fost însă imediat „zgâlțâită” citind mai încolo articolul semnat de Radu Toma, Plagiat și personalitate, în care autorul afirmă categoric că traducerile literare nu sunt acte creatoare. (!)
Argumentul său cheie este inspirat de o pildă de-a lui Socrate. Tâmplarul construiește un pat, dar ideea de pat este o emanație a ideilor absolute, care ne vin de la Marele Arhitect. Tâmplarul nu este un creator, ci un constructor, un meseriaș care a învățat cum să prelucreze lemnul și să bată cuie. Asta face și traducătorul: împrumută ideile unui creator (autorul original) și, folosindu-și meseria învățată („rezultatul erudiției”), asamblează sau potrivește cuvinte.
N-am putut să nu iau poziție împotriva acestei răstălmăciri denigratoare și am răspuns pe larg în numărul din septembrie al revistei, cu articolul Traducerea literară, act de creație. Mi-a fost greu de înțeles și de acceptat – poate și pentru că trăiesc în SUA – cum, pe chiar site-ul Filialei Traducătorilor Literari, un literat poate emite o astfel de aberație împotriva lor, fără ca nimeni să ia poziție. Cu atât mai mult cu cât în Occident traducerea literară (mai ales de poezie) este onorată prin punerea pe copertă a numelui traducătorului, el fiind considerat co-autor.
Dacă traducerea literară nu este un act creator,
implicația, pe care dl Toma nu pare să o înțeleagă, este că atunci abuzurile de copyright, frecvente la români, sunt justificate!
Văd întreaga sa pledoarie ca pe o imensă raționalizare doctă, căci nu întâmplător dl Toma leagă plagiatul de „proprietatea intelectuală”, apoi de ce anume constituie „proprietatea literară și artistică”, la rândul ei legată de „actul creator” și de „personalitatea creatorului”, consubstanțială creației, pentru a ajunge la sentința sa privind traducătorul literar. Conceptele trecute în revistă ar trebui să lamurească și să justifice eticheta pusă traducerii literare, dar ele sunt explicitate prin parafrazare, cu o logică personală imprecisă și chiar inferențe bizare. Parada lor demonstrează erudiție, dar nu înțelegere. Dl Toma își alege criteriile cu definiții îngust-restrictive, într-un superb exercițiu silogistic. Un pat procustian în care nu poți să te califici drept creator pentru că nu te încadrezi în specificațiile tehnice impuse de domnia sa.
Iată cum decurg argumentele dlui Toma (sublinierile îi aparțin):
Dacă o idee este publică, ea nu poate fi protejată de lege, doar „exploatarea economică a ideii” ce constituie proprietatea intelectuală. „În ce privește proprietatea literară și artistică gîndirea legiuitorului... postulează că opera de artă este rezultatul travaliului minții, că este o lucrare a minții.” Ce deosebește „proprietatea intelectuală de cea literară și artistică”? Caracteristicile fundamentale (R.T. îl citează aici pe Bernard Edelman drept „ghid” indiscutabil) implică trei lucruri: „(I) obiectul asupra căruia efortul intelectual se poartă este imaterial; (II) travaliul cu pricina trebuie să fie liber de orice constrîngere exterioară; (III) travaliul intelectual ce provoacă venirea pe lume a unei opere de artă trebuie să fie rezultatul unei constrîngeri interioare (o pasiune de nestăvilit, o «dorință estetică»).”
Autorul, zice R.T., „nu lucrează cu lucruri, ci cu reprezentări ale lucrurilor”. Nici juristul, mai spune dânsul, nu privește autorul ca pe un inventator de lucruri noi, dar „autorul aruncă o lumină nouă, personală asupra unor teme ce au preocupat omenirea de la începuturi și pînă în prezent. El se gîndește la lucruri la care toată lumea înaintea lui s-a gîndit, dar le gîndește altfel”. „Într-o operă literară sau artistică... avem de a face cu un punct de vedere personal, original, diferit de al tuturor...”
Dl Toma concluzionează: „travaliul intelectual despre care e vorba este în primul rînd unul de creație. Constatăm apoi că acest travaliu este creator pentru că este controlat nu de intelect (același pentru toți oamenii), ci de personalitatea celui care i se dedă.... Lucrarea spiritului este expresia – sau amprenta – personalității autorului... lucrarea spiritului nu este altceva decât forma particulară pe care poate să și-o dea personalitatea” (sublinierea îi aparține).
(Ai impresia că se încearcă asamblarea unui puzzle în care piesele nu se îmbină cum trebuie, lăsând găuri între ele. Lucrarea spiritului, travaliul intelectual, gândirea, creația, personalitatea sunt prezentate cu definiții mecanice, nu ca fiind complementare sau sinergetice. Iată și concluzia apoteotică, dar imbatabilă, prin alăturarea concretului trivial cu generalizarea brutală:
„Opera literară ori artistică este...însuși autorul ei, cum amprentele pe care le las acum pe tastele calculatorului sunt secrețiile corpului meu dispuse conform structurii, pare-se unice, a epidermei buricelor degetelor mele. Lucrarea spiritului este consubstanțială cu autorul.” „Într-un fel, opera literară ori artistică are ceva comun cu tunsoarea mea (pe care o găsiți interesantă ori nu), cu hainele pe care le port (pe care le găsiți interesante ori nu): și una, și celelalte mă re-prezintă, în sensul că prezintă în exterior, celorlalți, ceea ce este deja prezent în mine și la care nimeni, cu excepția mea, nu are acces: propria-mi persoană.”
Există un pasaj în articol în care lucrurile ar fi putut să ia o turnură favorabilă și pentru traducătorul literar. Dl Toma pomenește de „evoluția contribuției umane” la generarea propriilor idei: „Începând cu sec. XV... omul poate fi un creator de idei, de fragmente de lume – o lingură, ca la Cusanus –, precum și de lumi posibile complete...”. El poate crea chiar „...ex nihilo, odată cu redefinirea conceptului de geniu, începînd cu veacul al XVIII-lea... Astăzi... dramaturgii, compozitorii, romancierii, cineaștii sunt cu toții creatori de lumi”.
Formularea sa este o metaforă aplicată unor creații care nu pornesc chiar ex nihilo, de la nimic! Desigur, cineaștii transpun inventiv povestea din scenariu în imagine, „creând o lume” vizuală. O traduc, cu alte cuvinte, în alt limbaj. Am fi putut crede că ideea de activitate inovatoare va fi extinsă și către traducătorul literar, care transpune opera scriitorului în altă limbă și în alt limbaj. Traducerea unei piese de Shakespeare, în română sau în franceză, în limbaj modern sau arhaizant etc., creează „lumi noi” și, în mod evident, diferite. Dar, NU!, spune din nou, hotărât, dl Toma:
Nu putem gîndi ceea ce fac ei (traducătorii) decît pe modelul tîmplarului lui Socrate”. Pentru că „actul creator constă... în modificarea unor reprezentări despre viață și moarte, dragoste și ură etc.” ... „Romancierul, dramaturgul, poetul creează lumi care sunt amprenta modului în care percep ei viața și moartea și toate celelalte.”...„Opera tradusă este consubstanțială cu autorul ei, traducătorul nu are dreptul să modifice în nici un fel aceste reprezentări.” Mai mult, „bunul traducător nu are voie să aibă personalitate”. (!)
Cum se ființează traducerea fără „consubstanțialitatea” și personalitatea traducătorului? Pentru dl Toma, răspunsul e simplu: prin învățarea unei meserii, un fel de „brățară de aur”, printr-o acumulare de îndemânări și cunoștințe aplicate obiectului muncii. Logica este, din nou, ciudată: un om poate inventa o lingură (Cusanus) sau un cui (Arghezi) – dar traducătorul... nimic! Chiar dacă „travaliul său intelectual” se potrivește până și criteriilor avansate de Edelman pentru creație – obiectul este imaterial, creatorul are dorință, spirit, gândire etc.
Implicarea personalității în actul creator este un truism pentru oricine, dar aplicarea restrictivă a conceptului făcută de dl Toma este rigidă și curioasă. „Erudiția nu e un atribut al personalității, nu vii cu ea pe lume...” „Nici competențele lingvistice nu constituie un atribut al personalității: și ele se învață, și ele se dobîndesc.”
Desigur, niciun scriitor sau poet nu s-a născut cu acele competențe lingvistice care se concretizează la un moment dat în creație! Atât literatura bună, cât și cea proastă reprezintă amprenta personalității autorilor, deopotrivă cu traducerile bune sau proaste. Nici erudiția de care face paradă dl Toma sau competențele sale lingvistice nu sunt înnăscute, dar modul cum sunt folosite ilustrează caracteristicile propriei personalități.
Este evident că argumentul cu patul socratic devine ridicol, printr-un exerciţiu de reductio ad absurdum, o extindere a metodei socratice, așa cum a remarcat un comentator la articol (Cristian Săileanu, traducătorul lui Caragiale în engleză, și el plecat din țară de peste 30 de ani): „De vreme ce Aristofan a scris comedii, orice altă comedie poate fi plagiată, pentru că ideea de... pat-comedie a fost a lui Aristofan. Dacă lemnul e materialul patului, cuvintele sunt materialul scriitorului. Şi dacă cineva, primul scriitor, le-a folosit, atunci rezultă că toţi ceilalţi scriitori pot fi plagiaţi”.
De fapt, dl Toma nici nu folosește idei proprii, ci comentează conceptele altora, pe care le interpretează restrictiv pentru a-și susține ciudata sentință despre traducerea literară. Expunerea m-a uimit prin folosirea abilă, dar labilă, a termenilor și prin definirea lor rigidă: de pildă, gândirea nu apare pusă în legătură cu intelectul sau capacitatea individuală de înțelegere, în schimb travaliul intelectual poate fi gândit (doar de un legiuitor sau un teoretician?) cu pretenții obiective, pentru stabilirea definitorie a proprietăților intelectuale sau literare. Sunt invocate și concepte cu iz psihologic (intenție creatoare, personalitate) în accepții vagi și aproximative pentru argumentul său (constrângere interioară, dorință estetică nestăvilită, pasiune etc.).
I-am răspuns dlui Toma pe larg în articolul meu Traducerea literară, act de creație. Traducerea literară este o muncă de ocnaș, în care trebuie să gândești în permanență cu capul tău, revizuind și comparând „găselnițele” (cum numesc eu soluțiile inventate de tine) cu formulările din textul original, ca să redai sensul cel mai potrivit cu cel creat de autor, și în spiritul lui, re-creându-l. Am inserat în răspuns și următorul pasaj din capitolul introductiv la volumul meu Migălosul Cronofag – traducând Eminescu (apropo, titlul este creația mea), unde observam:
„Aptitudinile și cunoștințele noastre nu funcționeazӑ, în nici un domeniu, în sfera rațiunii pure – iar, în cazul traducerilor, afectele ne conduc adesea spre opțiuni care nu sunt doar un produs al gândirii. Între idee/gând și sentiment/afect/emoție/impuls existӑ o zonă cenușie imposibil de analizat cu uneltele teoriei și tehnicii traducerii. Ea ține de personalitatea traducӑtorului, de afectele lui, conștiente sau nu – și tocmai din această zonă a psihicului apar soluții pe care unii le-ar putea pune doar pe seama meșteșugului”.
După dl Toma, competențele traducătorului țin de o simplă acumulare cantitativă. L-am întrebat cum se realizează formularea poetică într-o traducere de poezie prin simpla expertiză lingvistică sau printr-o acumulare de vocabular, fără contribuția creatoare a traducătorului literar? Oricât am căuta să definim obiectiv ce reprezintă creația literară, ne vom opri la saltul creator-subiectiv de la denotație la conotație, în special pentru poezie. Cu alte cuvinte (ale mele!), metaforele nu se pot măsura la metru!
Am ilustrat demersul creator al traducătorului cu o stofă din literatura franceză, domeniul de expertiză al dlui Toma, într-o tălmăcire poetică după Chanson d’automne, de Paul Verlaine. (În original: „Les sanglots longs/ Des violons/ De l’automne/ Blessent mon cśur/ D’une langueur monotone...”). Traducerea românească (a cărei paternitate n-am găsit-o menționată nicăieri!) sună astfel: „Al toamnei cânt/ Viori de vânt/ Îl plâng topite/ Lovindu-mi lin/ Sufletul plin/ De corzi rănite”. I-am sugerat să încerce și dânsul o variantă poetică, oferindu-i pentru comparație o variantă Google (care se descurcă bine cu denotațiile, dar o ia razna la orice sens conotativ): „Mult suspinele/ Viori/ Cădea/ Înfășurată inima mea/ Pe un moleșeală monoton”.
Am sperat că acest exercițiu „intelectual” îl va face (poate) să înțeleagă că traducerea literară înseamnă re-crearea echivalențelor stilistice și culturale, nu simpla echivalare a identităților – care există arareori.
Recunosc că am fost iritat de verdictele sale ex cathedra pe chiar site-ul Filialei Traducătorilor Literari a Uniunii Scriitorilor – prin definiție o instituție de creație. Și-a dat, oare, seama de impolitețea demersului său?
***
Dl Toma s-a hotărât să-mi răspundă, tot pe site-ul FITRALIT, cu un titlu revelator, Portetul traducătorului în cărăuș cu totul și cu totul special. Comentariile mele au trecut pe lângă dânsul ca apa prin sită. Dl Toma se învârte în jurul subiectului pe două pagini introductive încâlcite, pornind, chipurile, de la o întrebare a nepoatei sale, căreia i-a răspuns că îi scrie „domnului Adrian G. Sahlean, cel mai bun traducător al lui Eminescu în engleză”.
Urmăriți – dacă puteți – următoarea despicare a firului în 64:
„Expresia pe care am folosit-o este, însă, de un tip special. Se numește «expresie definită». E vorba de o expresie care înlocuiește un nume propriu (care în sine nu are nici o semnificație; nepoată-mea a simțit foarte bine acest lucru) cu «descrierea» acelui ceva sau a acelui cineva la care substantivul sau numele propriu cu pricina (al tău în ocurență, dragă domnule Adrian G. Sahlean) trimite: «cel mai bun traducător etc.» Utilizarea unei asemenea expresii presupune existența în lume (în lumea actuală, trecută etc.) a unei persoane care poartă (a purtat) numele cu pricina și pretinde că descrie, cel puțin dintr-un anumit punct de vedere, ce este acel lucru sau cine este acea persoană. Pe scurt, o asemenea expresie se referă la identitatea acelui ceva sau a acelui cineva la care referă. La ceea ce acel ceva sau acel cineva este. Iată-ne așadar în problematica pe care ai deschis-o.”
Buffon zice că stilul e însuşi omul. Iată ce urmează:
„Așadar, spunînd... Adrian G. Sahlean este cel mai bun traducător al lui Eminescu în engleză mă refer, dragă domnule, la ceea ce ești. Desigur, ești mult mai multe decît atît... m-am focalizat... doar asupra unei fațete a personalității dumitale... aceea de traducător... Ajung astfel... la întrebarea: ce este un traducător?... Să lasăm deoparte începutul lui, «cel mai bun»... Pot oare suprima limba din care și înspre care Adrian G. Sahlean traduce? Pot oare să spun doar «cel mai bun traducător»? Cred că nu, căci voi fi întrebat imediat: «din ce limbă în ce limbă»? Pot oare suprima din el numele lui Eminescu?... Nu, căci voi fi, cred, întrebat imediat: «traducător al cui?». Trebuie să adaug ceva. Trebuie să adaug un nume. Nu pot să-l gîndesc pe Adrian G. Sahlean, ca traducător (și nu ca tată, contribuabil corect ori nu etc.), decît în raport cu Eminescu. Identitatea lui Adrian G. Sahlean, ca traducător, este strict legată de (opera lui) Eminescu. Și subordonată. Dacă în locul numelui lui «Eminescu» aș pune «Vlahuță», de pildă, lucrul acesta ar modifica identitatea lui Adrian G. Sahlean. Identitatea sa de traducător”.
Ați obosit? Dl Toma continuă, neobosit:
„Ce mă interesează este însă raportul dumitale, dragă domnule Adrian G. Sahlean, cu autorul pe care-l traduci. Este un raport creator?”.
Aștept răspunsul (deși îl anticipez). Concluziile urmează abia după o altă divagație, care începe cu un loc comun:
„Un traducător trebuie să fie fidel autorului pe care îl traduce. Traducătorul nu trebuie numai să știe foarte bine limba din care traduce și limba în care traduce – aceasta e doar o condiție preliminară –, ci mai trebuie și să fie capabil să transpună, cu fidelitate, lumea pe care acesta a creat-o într-o limbă, în altă limbă”.
Iată însă verdictul:
„Traducătorul nu este creator de lumi; nu este nici desfigurator de lumi... Traducătorul este cel care transportă o lume – pe care, firește, trebuie să o înțeleagă – dintr-o cultură în alta. E un cărăuș. Un cărăuș cu totul special, desigur. Unul care are între altele priceperea de a se face invizibil... Priceperea adevărată a traducătorului, cea care îi permite să devină invizibil, este de a reface, cu materialele și uneltele pe care i le oferă limba în care traduce, lumea concepută de un altul. Eminescu a conceput-o pe Cătălina, nu traducătorul lui. Traducîndu-l pe Eminescu, trebuie să ajungi să gîndești ca Eminescu, trebuie, în timpul traducerii, să gîndești cu capul lui, trebuie să gîndești ca el, dar în altă limbă. A reuși să faci așa ceva e formidabil. Dar, din păcate, nu ești Eminescu, ci ești precum tîmplarul din Republica despre care vorbeam în articolul care te-a indignat, dragă domnule Adrian G. Sahlean: un tîmplar care contemplă ideea de pat creată de arhitectul divin și care se străduiește să o încarneze cu cît mai mare fidelitate posibilă în lumea sensibilă, din scîndurile pe care le are la dispoziție. Bunul traducător e cel care contemplă lumile create de un altul și se străduiește să le încarneze în alte vorbe decît cele ale autorilor lor”.
„O bună traducere, dragă domnule Adrian G. Sahlean, aparține meșteșugului, nu creației. Traducătorul e un meșteșugar. Și trebuie să fii meșter mare, ca dumneata, ca să potrivești vorbele ce-l vor transporta pe Eminescu într-o altă cultură. Sînt meșteri mari și mici. Performanțele traducătorului țin de capacitatea lui de a se identifica, în timpul traducerii, cu cel pe care îl traduce, cu capacitatea lui de a gîndi, o vreme, cu capul altuia și nu cu capul propiu: vezi în această capacitate, formidabilă în sine, de a se supune gîndurilor altuia, dragă domnule Adrian G. Sahlean, vreo urmă din ceea ce se numește creație? Doar dacă sucim cuvintele”.
***
Dixit! Îmi este clar că dl Toma nu înțelege traducerea literară, pentru că... nu a făcut vreuna. Nu cred că înțelege de ce traducerile mele eminesciene ar putea fi mai bune decât altele, sau că ia în considerare traducerea dincolo de texte preponderent denotative – adică la nivel de meșteșugar-cărăuș. Pe site-ul FITRALIT s-a aflat în postura unuia care își dă cu părerea despre efortul atleților când, la școală, el a fost scutit la educație fizică. Nu pricep, de fapt, de ce i s-a dat ocazia să insulte munca colegilor mei pe site-ul lor când s-a aflat printre ei pe post de chibiț. L-am invitat să-i sugereze domnului Peter Sragher (care pare impresionat de contribuțiile dlui Toma) desființarea FITRALIT. Traducătorii literari, nefiind decât meseriași, nu au ce căuta într-o instituție care, prin definiție, este a unor creatori.
În Postfața la Migălosul cronofag am scris despre lipsa de respect față de actul traducerii literare, obișnuită la români, care se reflectă în plagiat și furtul de copyright. Când atitudinea omului de rând este susținută chiar și de un universitar, îmi este greu să înțeleg pasivitatea confraților mei împotriva acestui adevărat atac la persoană. Mentalitatea legată de traducerile literare nu se va schimba dacă preocuparea traducătorilor din România este legată doar de apărarea dreptului de autor, fără respectarea activității lor creatoare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul