Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un roman în căutarea unui autor

        Andrei Moldovan

Cu ceva vreme în urmă, am primit un volum interesant și ciudat în același timp. În format A4, cu aproape 300 de pagini, o copertă pe care scrie Dosar. Poetul (Editura Karuna, 2014) și având menționat în partea de sus, acolo unde de obicei este locul autorului, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, era limpede că se referă la urmărirea informativă a unui confrate de către Securitatea regimului comunist. În schimb, în interior nu se află nicio explicație, nicio notă introductivă sau de subsol care ar fi putut să relaționeze cu statutul persoanelor implicate. Ceea ce ar trebui să fie pagina de titlu este reproducerea copertei dosarului, urmată în paginile volumului de înșiruirea cronologică a tuturor documentelor pe care le conține, fără cea mai mică intervenție sau explicație, nici din partea editorului, nici din cea a urmăritului. Se intră într-un univers conturat doar din documente, dar care comunică emoții.
Nu este greu să realizezi încă din primele pagini că, în ciuda unei istorii constituite din note informative, rapoarte și declarații, prinde viață o poveste de o uimitoare complexitate și de un profund dramatism ale unui tânăr poet, un soi de Ladima al zilelor noastre. Îl vom numi în continuare Poetul, după numele de cod de pe dosar, nu pentru că urmăritul nu ar avea un nume, ci pentru faptul că devine personaj, desprins prin construcția narativă de prototipul său. Cititorul poate urmări cum se încheagă personalitatea celui supravegheat din rapoartele „surselor” sau ale ofițerilor, din declarațiile de ocazie sau din propriile sale declarații. Câte documente, atâtea perspective asupra personajului, accentuat subiective, pentru că toți delatorii sunt din anturajul său și trădează sentimente, fie de compasiune, fie de invidie, fie de regret, o avalanșă de mici orgolii redactate când mai sec, când mai poetic, când mai familiar, când mai convențional. Poetul este astfel viu, ca orice personaj de roman, într-o lume care prinde și ea viață, comunică și este veridică. Modalitatea propunerii mai multor perspective asupra personajelor și întâmplărilor este mai întâi prezentă în literatura noastră prin romanele Hortensiei Papadat-Bengescu. În volumul de față, autorul neidentificat o multiplică prin rețete camilpetresciene, prin care literatura devine document de viață. Mai mult, se pare că este și o direcție reclamată tot mai mult de cititorii de azi.
Așa se desenează și Poetul ca personaj, precum și universul în care evoluează, cu redimensionări ale realității până la fabulos și grotesc. Și iată ce aflăm! Poetul este un tânăr cu o sensibilitate accentuată, care urmează doi ani de medicină, la insistențele familiei, dar, sub pretextul unei boli (nu știm cât este de reală sau de imaginată!), se întoarce în orașul natal, întreținut fiind în bună măsură de părinți. Frecventează cenaclul local și publică în presa județeană câteva poezii „pe linie”. Se autosugestionează foarte ușor și crede că este un „poet neînțeles”. Cum reuniunile de cenaclu se încheiau de fiecare dată cu câteva pahare de alcool, fie prin contribuția celui care citea și era lăudat, fie că intrau la vreo cârciumă pentru un bitter (băutură populară la acea vreme, ieftină și îmbătătoare!). Cum personajul nostru nu prea ținea la băutură, se inflama repede, își supradimensiona personalitatea, spunea că în țara asta nimeni nu îl poate înțelege, că va pleca în curând și își va publica poeziile în străinătate, unde are rude. Se înțelege că în anturajul său bahic erau și „sursele”, în limbaj specializat, urechile Securității (scriu cu majusculă, pentru că și Securitatea este un personaj, destul de bine desenat, cum se va vedea).
Securitatea se creionează ca o prezență colectivă, ușor imbecilă, un executant zelos, suspicios și temător totodată, pradă stereotipiilor, până la atingerea limitelor absurdului. Din rândurile ei, printre ofițeri, se remarcă și individualități. Așa ar fi un fost poet, publicat cândva în presa culturală de circulație, care a găsit la Ministerul de Interne un loc mai călduț. Acesta participă „din pasiune” la reuniunile literare și, firește, inclusiv la chefurile care urmează. Este prieten cu cenacliștii, care au încredere în el, deși știu care îi este locul de muncă, el le mai spune să tacă din gură, dar își întocmește rapoartele conștiincios, pentru că, în cadrul Securității, cum era de așteptat, răspundea de viața culturală. Un alt ofițer al poliției politice comuniste, cu un contur aparte, personaj aproape înduioșător, este fostul coleg de bancă al Poetului. În rapoartele sale, acesta vede în Poet un om cu calități, inofensiv (cum de altfel și era!), rătăcit din pricina anturajului, dar care, fără îndoială, va reveni la „calea cea bună”. În schimb, un boschetar cultural, figură pitorească, unul care își găsește adăpost de noapte prin holurile casei de cultură, îl toarnă cu o răutate „râncedă”, demnă de cea a hamalului din Proștii lui Liviu Rebreanu.
„Sursele” se pun în mișcare și informațiile încep să crească precum notele de subsol din romanele lui Camil Petrescu. Poetul, cu o doză consistentă de naivitate, se confesează de cele mai multe ori unor domnișoare și unor liceeni. Se simte bine în preajma femeilor și este fericit că le poate impresiona. Cam la atât se rezumă aventurile sale erotice. Cu cât este ascultat mai cu atenție și apreciat, cu atât perorează mai cu patos, se avântă în imaginar, în general pe aceleași subiecte: faptul că este cel mai bun poet al ținutului, că este neînțeles, că nu poate să publice în țară poeziile sale valoroase, că va pleca în străinătate unde are rude și unde talentul său va străluci. Drama Poetului constă în faptul că opera sa, despre care vorbește deseori cu atâta pasiune, nu există, așa cum nu există nici rudele din străinătate. Niciodată nu citește sau nu arată poeziile pe care le invocă atât de des. Atunci când o face, cu multă zgârcenie, este nevoie de multe explicații, pentru ca cititorul să nu ia textul așa cum este, ci să folosească o decriptare pe care numai autorul o știe. Așa, spre exemplu, în poezia Păstrați curățenia orașului, nu ar fi vorba de altceva decât despre o revoltă împotriva celor care îi răpesc libertatea de exprimare. În schimb, pe nesimțite, Poetul devine prizonierul propriei imaginații.
Publicarea unei poezii în revista Vatra și a altor câtorva în Tribuna îi amplifică manifestările și îl fac să afirme în fața unor tinere cenacliste: „Eu sunt un om prea mare pentru secolul ăsta!” (Dosar. Poetul, Editura Karuna, 2014, p. 221). În fața fostului său coleg de bancă, locotenent de Securitate, căruia îi cere să îl ajute să obțină un loc de muncă, e ceva mai modest, spunând că este doar „cel mai mare poet al județului” (Op. cit., p. 235).
Securitatea nu este capabilă să vadă realitatea, așa că organizează o percheziție la domiciliul Poetului, unde, cum era de așteptat, nu găsește nimic subversiv. Cele câteva versuri aflate sunt inofensive, dar lucrătorii poliției politice se chinuie să le decripteze, chiar dacă nu este nimic de decriptat, se înțelege, fără succes. Totul ar fi parodic, de un umor consistent, dacă părțile ar sesiza farsa, dar, cum lucrurile sunt luate în serios de ambele părți, rămâne o impresie puternică de grotesc. Mai mult, se cere și Poetului o declarație, iar acesta, departe de anturajul feminin stimulator, se conformează, fără a avea sentimentul că este umilit. După ce dă vina pe Kafka, influențat fiind negativ de Procesul acestuia, fără urmă de ironie, la finalul a șase pagini A4 de spovedanii și căințe, afirmă: „Declar de asemenea că pe viitor, prin toată comportarea și activitatea mea, voi fi un exemplu demn de urmat, mă voi încadra în muncă, mă voi educa prin muncă, deoarece cea mai mare parte, adică majoritatea ieșirilor mele necontrolate s-au datorat faptului că nu mi-am găsit un loc de muncă potrivit cu starea sănătății mele, unde să-mi câștig și eu în mod cinstit existența, dorind apoi să devin și membru de partid, lucru pe care-l visez de mult și voi căuta ca prin toate acțiunile și cuvintele mele să ajut la educarea tinerilor muncitori, în cazul meu prin poezia și cenaclul la care activez, să nu mai am ieșiri necontrolate față de cei din jurul meu și nici față de mine personal, căutând să cer explicații tovarășilor în drept, în explicarea anumitor situații pe care nu le înțeleg” (Ibid., p. 104).
Admirabil! Numai că Poetul pare să-și recapete pe nesimțite ritmul existenței cu care a fost obișnuit, uitând de dorința lui mărturisită, împlinirea visului de a deveni membru PCR și de a se reeduca prin muncă. Continuă să braveze în fața fetelor sensibile, așa cum o făcea și până acum, adăugând, de astă dată, la postura de geniu neînțeles pe aceea de victimă a unui regim oprimant, ceea ce pare să-l stimuleze. El pierde din vedere că delicatele domnișoare erau „surse” și că, de îndată ce își încheiau misiunea de muze, își redactau rapoartele în care se mai păstra o licărire din lirismul întâlnirii anterioare, alături de vehemența și indignarea tovărășească.
După astfel de reveniri ale urmăritului la vechea matcă, Securitatea intră în confuzie și, pentru că totul pare lipsit de logică, apelează la un psihiatru. După ce examinează cazul, specialistul hotărăște că Poetul nu este nebun, ci are discernământ, ceea ce complică și mai mult lucrurile. Pentru că măsuri mai drastice nu pot să ia, faptele grave legate de o posibilă rezistență la politica statului sunt mai mult iluzorii, organele de urmărire informativă decid să recurgă la un avertisment public, în fața cenacliștilor și a activiștilor culturali. Aici se produce un fapt neașteptat pentru eroul nostru. Văzându-și întreg anturajul de față pregătit să îl dojenească, să îl îndemne să revină la atitudini mai bune, realizează adevărul pe care nu a vrut să-l vadă până atunci, că lumea lui se prăbușește, pentru că s-a construit pe iluzii, cu naivitate. În fața unui astfel de succes neașteptat, Securitatea procedează la serioase analize, inutile în bună măsură, dar de natură să-i justifice decizia, și închide dosarul.
Este momentul unei duble înfrângeri: Poetul pornește în competiție ca un învins, de vreme ce invocata sa operă de rezistență nu există, stimulat fiind de aura eroică pe care și-o desenează, sprijinit însă și de o urmărire suficient de imbecilă ca să îi dea aripi; Securitatea, așa cum rezultă din roman, nu neapărat din realitate, cade în ridicol, păcălită până la caricaturizare de o pistă falsă. Să mai adăugăm că documentele nu sunt transcrise, ci reproduse prin scanare, așa încât cititorul poate remarca în plus și starea de spirit a celui care scrie, nervozitatea, prețiozitatea, nivelul de instrucție și educație. Totul se petrece într-o lume tristă, în care oamenii și instituțiile se robotizează, trăiesc o existență care nu este a lor.
Volumul Dosar. Poetul se înfățișează ca un veritabil roman. Dar cărui autor i se poate atribui? Poetului în nici un caz, pentru că el nu depășește cu nimic statutul de personaj. Securității? Asta ar mai lipsi! CNSAS-ul este un simplu administrator al documentelor. Poate editorului? Puțin probabil...


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul