Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mersul pe sārmă

        Ioan Groşan

Destinul acestei cărţi a Marianei Sipoş este, deopotrivă, ciudat şi semnificativ. Predat Editurii Cartea Romānească īn 1986, volumul n-a putut trece de furcile caudine ale cenzurii sau, mai bine zis, ale redactorilor editurii, căci, īntr-un act cinic şi ipocrit, Ceauşescu desfiinţase, chipurile, cenzura ideologică, īnlocuind-o cu responsabilitatea temătoare a fiecărui lector editorial, plus cea a supervizorilor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Drept consecinţă, cartea a apărut tārziu după Revoluţie, la Editura Eminescu, īn 1996, căci īntre timp cenzura partinică devenise cenzură economică şi numai cu un sprijin financiar din exterior cărţile puteau fi publicate.
Ce a atras atenţia celor care s-au īmpotrivit sub dictatură apariţiei Mersului pe ape? Īn primul rānd, personajul principal, Tana, tehniciană veterinară īn satul natal. Ea este, ca observator implicat al vieţii de la ţară şi nu numai de la ţară, de o sinceritate debordantă şi deconcertantă. Nu este o disidentă sau o opozantă a regimului, ci pur şi simplu constată nişte lucruri, nişte fenomene aberante. Nu are o gāndire captivă, ci una interioară absolut liberă, urmărită cu acribie, īntr-un impecabil stil indirect liber, de autoare. Din acest punct de vedere, Mersul pe ape e şi un bildungsroman, un roman al formării unei personalităţi, cu luminile şi umbrele sale.
Se poate spune, parafrazānd o sintagmă americană, că Tana este o selfmadewoman, o fiinţă care se caută şi se desăvārşeşte singură īn cenuşiul societăţii de atunci. Pentru a-i īntregi profilul, Mariana Sipoş recurge deseori la flash-back-uri, la īntoarceri īn copilăria şi adolescenţa eroinei, paradisuri pentru totdeauna pierdute. Sunt, īn acest sens, pagini excepţionale, de o mare puritate a nostalgiei, cum ar fi aceasta: „Īn sat trăiau şase-şapte mii de oameni, dar nici unul nu se gāndea vreodată că īi sunt dragi cāmpurile şi dealurile şi casa părintească şi salcāmii care īnconjurau curtea, decāt poate cānd era plecat īn armată sau tārziu, īn pragul marii despărţiri. Īn schimb, Tana conştientiza permanent acest sentiment pe care orice ţăran īl ţine ascuns, nemărturisit, negāndit. I se īntāmpla să se gāndească la te miri ce lucru neīnsemnat, la podişca de lemn de peste şanţul de la marginea drumului, tocită de ani, peste care trecuseră roţile carului lui nea Ion, demult, sau şi mai demult, cānd trăia acel bunic pe care ea nu-l ştia, tatăl tatălui ei şi al lui nea Ion... la prunele brumării din care mānca cu poftă urcāndu-se īn pom, cum făcea cānd era mică, la crizantemele care īn faţa casei sfidau cenuşiul toamnei, īnflorind pānă tārziu, pānă cădea prima zăpadă, la cocenii de porumb tăiaţi şi aşezaţi īn glugi pe cāmpul pustiu unde doar cioturile tulpinilor rămāneau īnfipte īn şiruri drepte pānă plugul le īntorcea sub brazdă, că nimeni nu mai stătea acum să le smulgă din pămānt, cum făceau cānd ea era mică, să le scuture de ţărānă şi să le strāngă acasă pentru foc. Cine mai ardea azi aceste cocioace? Aproape şi cuvāntul fusese uitat”.
Nicolae Breban avea dreptate cānd remarca īn roman „enorma atenţie pentru detaliu” a prozatoarei, care ştie, tocmai prin această atenţie, să īnchege o atmosferă, o stare, nu numai īn mediul rural, ci şi īn cel citatin, unde eroina ajunge la un moment dat şi unde va intereacţiona cu alte personaje cu grijă construite, cum ar fi cel al aviatorului Matei, al grafomanei stewardese Nina sau al cercetătorului biolog Felix. Īnsă cred că marele romancier nu are dreptate cānd crede că eroina, Tana, ar putea fi considerat㠄un om īnfrānt”. Dimpotrivă, cu toate tracasările, inclusiv sentimentale, la care e supusă de-a lungul traiectului său existenţial, ea, prin īmplinirile ei, ne apare ca o īnvingătoare. Nu una spectaculoasă, nu una aplaudată, dar totuşi o īnvingătoare. O īnvingătoare timidă.
Aş mai remarca apoi structura cinematografică a cărţii, ce-mi aduce aminte, prin secvenţele ei, de Balanţa lui Ion Băieşu, conceput iniţial ca scenariu de film (filmul Mere roşii) şi transformat ulterior īn roman, care, la rāndul lui, a fost ecranizat de Lucian Pintilie.
Īn concluzie, Mersul pe ape e un volum cu totul remarcabil şi e meritul Marianei Sipoş că n-a cedat modificărilor pe care i le cereau cenzorii, c㠄a mers pe sīrme”, cum se spune, tocmai pentru a-şi păstra, precum eroina sa, integritatea morală şi estetică.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul