Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mersul pe sârmă

        Ioan Groşan

Destinul acestei cărţi a Marianei Sipoş este, deopotrivă, ciudat şi semnificativ. Predat Editurii Cartea Românească în 1986, volumul n-a putut trece de furcile caudine ale cenzurii sau, mai bine zis, ale redactorilor editurii, căci, într-un act cinic şi ipocrit, Ceauşescu desfiinţase, chipurile, cenzura ideologică, înlocuind-o cu responsabilitatea temătoare a fiecărui lector editorial, plus cea a supervizorilor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Drept consecinţă, cartea a apărut târziu după Revoluţie, la Editura Eminescu, în 1996, căci între timp cenzura partinică devenise cenzură economică şi numai cu un sprijin financiar din exterior cărţile puteau fi publicate.
Ce a atras atenţia celor care s-au împotrivit sub dictatură apariţiei Mersului pe ape? În primul rând, personajul principal, Tana, tehniciană veterinară în satul natal. Ea este, ca observator implicat al vieţii de la ţară şi nu numai de la ţară, de o sinceritate debordantă şi deconcertantă. Nu este o disidentă sau o opozantă a regimului, ci pur şi simplu constată nişte lucruri, nişte fenomene aberante. Nu are o gândire captivă, ci una interioară absolut liberă, urmărită cu acribie, într-un impecabil stil indirect liber, de autoare. Din acest punct de vedere, Mersul pe ape e şi un bildungsroman, un roman al formării unei personalităţi, cu luminile şi umbrele sale.
Se poate spune, parafrazând o sintagmă americană, că Tana este o selfmadewoman, o fiinţă care se caută şi se desăvârşeşte singură în cenuşiul societăţii de atunci. Pentru a-i întregi profilul, Mariana Sipoş recurge deseori la flash-back-uri, la întoarceri în copilăria şi adolescenţa eroinei, paradisuri pentru totdeauna pierdute. Sunt, în acest sens, pagini excepţionale, de o mare puritate a nostalgiei, cum ar fi aceasta: „În sat trăiau şase-şapte mii de oameni, dar nici unul nu se gândea vreodată că îi sunt dragi câmpurile şi dealurile şi casa părintească şi salcâmii care înconjurau curtea, decât poate când era plecat în armată sau târziu, în pragul marii despărţiri. În schimb, Tana conştientiza permanent acest sentiment pe care orice ţăran îl ţine ascuns, nemărturisit, negândit. I se întâmpla să se gândească la te miri ce lucru neînsemnat, la podişca de lemn de peste şanţul de la marginea drumului, tocită de ani, peste care trecuseră roţile carului lui nea Ion, demult, sau şi mai demult, când trăia acel bunic pe care ea nu-l ştia, tatăl tatălui ei şi al lui nea Ion... la prunele brumării din care mânca cu poftă urcându-se în pom, cum făcea când era mică, la crizantemele care în faţa casei sfidau cenuşiul toamnei, înflorind până târziu, până cădea prima zăpadă, la cocenii de porumb tăiaţi şi aşezaţi în glugi pe câmpul pustiu unde doar cioturile tulpinilor rămâneau înfipte în şiruri drepte până plugul le întorcea sub brazdă, că nimeni nu mai stătea acum să le smulgă din pământ, cum făceau când ea era mică, să le scuture de ţărână şi să le strângă acasă pentru foc. Cine mai ardea azi aceste cocioace? Aproape şi cuvântul fusese uitat”.
Nicolae Breban avea dreptate când remarca în roman „enorma atenţie pentru detaliu” a prozatoarei, care ştie, tocmai prin această atenţie, să închege o atmosferă, o stare, nu numai în mediul rural, ci şi în cel citatin, unde eroina ajunge la un moment dat şi unde va intereacţiona cu alte personaje cu grijă construite, cum ar fi cel al aviatorului Matei, al grafomanei stewardese Nina sau al cercetătorului biolog Felix. Însă cred că marele romancier nu are dreptate când crede că eroina, Tana, ar putea fi considerată „un om înfrânt”. Dimpotrivă, cu toate tracasările, inclusiv sentimentale, la care e supusă de-a lungul traiectului său existenţial, ea, prin împlinirile ei, ne apare ca o învingătoare. Nu una spectaculoasă, nu una aplaudată, dar totuşi o învingătoare. O învingătoare timidă.
Aş mai remarca apoi structura cinematografică a cărţii, ce-mi aduce aminte, prin secvenţele ei, de Balanţa lui Ion Băieşu, conceput iniţial ca scenariu de film (filmul Mere roşii) şi transformat ulterior în roman, care, la rândul lui, a fost ecranizat de Lucian Pintilie.
În concluzie, Mersul pe ape e un volum cu totul remarcabil şi e meritul Marianei Sipoş că n-a cedat modificărilor pe care i le cereau cenzorii, că „a mers pe sîrme”, cum se spune, tocmai pentru a-şi păstra, precum eroina sa, integritatea morală şi estetică.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul