Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Melancolia e starea care îmi convine

        Monica Grosu

O poezie a reflecției, deschisă deopotrivă spre cotidian și metafizic, însumând trecutul, ca și prezentul, cu mișcări precise ce țintesc dincolo de aparențe, regăsim în noul volum semnat de Kocsis Francisko, Oțet de furnici (Editura Ardealul, Tg. Mureș, 2016). De la volumul de debut (Umbrela profetului, 1998) și până la cele ce au urmat (Oceanul interior – 2000, Codul de bare – 2002, Alteritate de duminică – 2004, Ceva trece pe-aproape – 2009, Melancolii în formă continuată – 2012, Compendiu de melancolie – 2013, Teste de identitate – 2015), poezia sa se poartă în lume cu o anume discreție, refuzând programatic ruptura de un trecut al solidarității literare cu spațiul congenital, cu formulele de expresie, cu mărturiile istoriei transferate politicos în melancolii. Prin urmare, în oglinda secolului nostru neliniștit, poetul reține imagini ale trecutului, fie plonjând în paradisul pierdut al copilăriei, fie înregistrând elementul cultural definitoriu unei perioade anume. Această tendință nu exclude abordarea tranșantă, cerebrală a problemelor de actualitate, generală sau individuală, gen relația cetățean-propria țară, cetățean-justiție, poet-societate, poet-limba de expresie. Desigur, activitatea scriitorului Kocsis Francisko este mult mai cuprinzătoare, însumând aspecte ce țin de publicistică, proză, eseu, editare sau traducere, alături de munca în redacția revistei Vatra, de unde resimte în felul său pulsul literaturii contemporane, cu stringența momentului și a decorului policrom.
Oțetul de furnici îi amintește poetului de copilărie, de gustul acela înțepător care te trezește, sporindu-ți luciditatea, atenția, încordându-ți simțurile: „gust înțepător de oțet, gust de copilărie”. De acolo pleacă totul, din satul cu priveliști îndepărtate, abia conturând în zare Cheile Turzii, din acel microunivers al purității de unde cu ochi întrebători se scrutează lumea mare, fără a se bănui că imensitatea aceea are și ea un dincolo al ei: „Știam că într-o zi voi trece dincolo de Chei, știu că într-o zi voi trece și mai încolo de dincolo”. Toate se petreceau pe vremea lămpașului cu feștilă și a păpușilor cu cap de porțelan, când în lumina difuză a serilor domoale se aprindea magia poveștilor și a jocurilor, neuitate încă, dar afectate de veacul ce a venit peste ele, transformându-le în țăndări de amintiri.
Înainte de aceste „lucruri mărunte”, poetul se oprește pentru un scurt dialog cu patria, cu Mureșul și Transilvania. Primul grupaj liric al volumului, intitulat Poeme patriotice, aduce á rebours o temă aproape uitată, poate chiar desuetă, vădind un soi de vizionarism, dar și o categorică detașare de noul etalon al prezentului în care justiția comunică sentințe nedrepte, iar traiul devine din ce în ce mai greu. Cuvintele prozo-poemelor rețin sub blândețea formulelor de politețe, mușcătura ascuțită a dezamăgirilor: „dragă patrie, îți aduc la cunoștință în scris că-mi merge prost, ca să nu te poți preface mai târziu că n-ai știut, că nu ți s-a spus.../ am o singură viață, acum și aici (știu și latinește vorba asta!), și nu-s dispus cu nici un chip s-o transform în chin, nici un argument nu-i destul de întemeiat ca să cunosc iadul cu arvună...” (Dragă patrie). În acest climat, Mureșul și poezia rămân semnele identitare cele mai puternice, ele nu tac niciodată, curg „prin suflet clipocind,/ mureșind, amureșind” (Mureșul).
De la Lucrurile mărunte, copilărești (al doilea grupaj liric), poetul trece la Lucruri și mai mărunte, necopilărești, pentru a-și încheia volumul cu câteva Îmbrățișări sau monologuri ce aduc în pagină nume cunoscute, autori și personaje, confesiuni și afectuoase epistole. Spre exemplu, Post-monolog către Hamlet înregistrează următoarele constatări: „...dacă te lamentezi în public, e obligatoriu s-o faci cu artă tragică, altfel haina ridicolului n-o mai poți dezbrăca niciodată; te faci mai ușor de râs decât statuie;/ să nu transformi marea de griji într-o băltoacă,/ să nu zici despre-o zgârietură că-i rană,/ să nu deplângi izbeliști pentru că n-au uși care se deschid în rai;/ cum ți-am spus, moartea e o problemă privată, cu soluții lucide, fără condică de reclamații...”.
Poezia lui Kocsis Francisko nu exclude livrescul, dimpotrivă, îl recuperează, dar discret, echilibrat, fluidizându-l într-o intertextualitate rafinată, subtilă, personalizată. Coregrafia lirică a poemelor sale circumscrie o serenitate impusă, un rol poetic asumat până la capăt, asaltat de melancolie și de tot mai dese reflecții filosofice (aproape sentențioase pe alocuri), dar păstrându-se ferm într-o zonă a resemnării, a constatării crude, lucide, obiectivate. Avem, așadar, în față o poezie cerebrală, ironică, disciplinată, absorbindu-și afectivitatea în meditații și melancolii, dispunându-se în parabole și tonalități prozaice. În fapt, mai multe poezii surprind dihotomica pendulare dintre suflet-creier, inimă-minte, afect-intelect: „creierul construiește o cetate de apărare,/ sufletul sare peste ziduri și o zbughește-n lume fără nici o îngrijorare,/ n-au nimic în comun în afară de corpul acesta tot mai șubred,/ dar încă destul de bun de adăpost – / ce siamezi incompatibili,/ unul vrea să cunoască, să dezlege mistere,/ celălalt să fie fericit” (Sufletul și creierul). Dar ce-i și fericirea, dacă nu „un musafir rar, capricios, aferat, mereu pe picior de plecare”!
În aceeași cheie a jocurilor de cuvinte, a limbajelor aluziv-subversive, a naturaleții și nesofisticării ni se înfățișează cele două fațete ale timpului, pe de o parte tabloul romantic al trecutului, acel secol al nobleții și iubirii, al serilor de bal cu îndrăgostiți așteptându-și ceremonios rândul la dans, iar pe de altă parte, graba prezentului ce a înghițit bunul-gust, răbdarea, politețea într-o „acalmie tensionată”, astăzi „periferia s-a lipit de oraș ca igrasia de perete, rea și otrăvitoare”, astăzi s-au estompat contururile, totul s-a amestecat într-un Babilon al limbilor și al tendințelor. De aceea, poetul conchide: „e periculos să fii normal, lumea a devenit o Spartă pe dos”. Kocsis Francisko scrie o poezie meditativă, frumoasă, autentică, ce dozează potrivit confesiunea cu experiența poetică și spiritul critic.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul