Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Joia suspendată

        Adrian Lesenciuc

Hanna Bota este un scriitor atipic prin angajarea în viața comunităților, proiectând lumina cunoașterii și expunerii și asupra unor comunități izolate din insulele vanuateze (Ultimul canibal, 2011, reeditare 2015) și din India (Dansând pe Gange, 2013), și asupra unei comunități invizibile din proximitatea noastră, cum este cea asupra căreia se apleacă în cel mai recent roman, distopic, Când în fiecare zi e joi (2016) . Licențiată în Teologie și Filologie, cu un masterat în Etnologie și Folclor și cu un doctorat în Antropologie Culturală, actualmente cercetător la Institutul de Istorie Orală al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, o remarcabilă poetă, autoare a nouă volume de versuri (prin care, camilpetrescian, „a văzut idei”), Hanna Bota se distinge în ultima perioadă, poate după aceleași vârste camilpetresciene ale creației socotind, prin romanele sale, în care abandonează lirismul în favoarea unui factologic alimentat de vibrația psihologică și socială, cum sugerează prefațatorul, Victor Cubleșan. Venind, așadar, de pretutindeni, așezându-se asupra realității pe care ulterior o transpune în lucrările de proză cu o pană cu care pătrunde adânc în grosimea paginii și, implicit, în carnea lectorului, scriitoarea din Cluj-Napoca ridică întrebări pe marginea condiției umane sau mai degrabă ajută cititorul să le ridice, preferând discreția în redare și construcția voluntară a unui rol minor, prin însăși inserarea sa, ca instanță auctorială și personaj, călăuză și executor testamentar deopotrivă.
Romanul debutează brusc: „Mă cheamă Daria. Am murit într-o joi” (p.11). Și tocmai acest debut abrupt, ca o cădere în text, te provoacă să evadezi după primul rând al cărții, să te ascunzi de tine, să invoci faptul că acolo unde s-a spus totul deja din primul rând, din prima pagină, nimic nu se mai poate construi, că totul este previzibil. Dar formula proiectării esenței (și evidenței) în primele rânduri nu este singulară. Un Frans Eemil Sillanpää concentra în Silja sau O soartă zbuciumată din 1931, romanul care i-a adus succesul internațional și ulterior Nobelul pentru literatură, parcursul romanesc prin moartea tinerei fete tot pe prima pagină. Hanna Bota nu a căutat un model când a proiectat romanul – care, în procesul propriei faceri și ulterioarelor prefaceri, necesită o poveste romanțată, un making of însoțitor –, ci a găsit, pur și simplu, că esența luminii speranței și întunericului necunoașterii poate fi redată printr-un crepuscul anunțat, aparent banal, departe de alergătura constantă și indiferentă a zilelor noastre, egale cu ele însele. Cert e că, plecând dinspre o asemenea proiecție, autoarea inovează în materie de naratologie formală, de reprezentare narativă adică, propunând un pseudo-jurnal, un discurs organizat în jurul unei emisii la persoana I singular. Daria, cea care își anunță moartea (factuală, palpabilă, nu doar proiecția morții) „într-o joi”, construiește ulterior, într-un discurs ce angajează călăuza, purtătorul de mesaj, povestașul, presupusul jurnal pe care îl ține ascuns de ochii tuturor. Un jurnal al unei morți anunțate nu este neapărat convingător. Hanna Bota inovează în continuare, tot din perspectivă naratologică, alegând în ordinea presupus cronologică a evenimentelor, în fabula, să proiecteze doar un jurnal al zilelor de joi, pentru că toate zilele sunt, în privirea protagonistului, simple zile de joi, zile ale făgăduinței și izbăvirii, zile ale suspendării actualului, ale prezentului perpetuu:
„Tot omul știe că luni nici iarba nu crește (...). Luni mai are și o doză de nonsens: adică te lovești de gândul că nu merită nimic, că totul e o învârteală care te scoate în același capăt derizoriu, dar acum nu vreau să deprim pe nimeni, mai este timp. Trec de luni; marți e ziua care promite reușite ca un început de săptămână efectiv (...). Miercuri, oamenii sunt prea preocupați de reușitele lor egoiste ca să apuce să trăiască; vineri e capătul, promisiunea unui sfârșit năbădăios sau de coșmar – care cum a reușit să se regăsească; sâmbătă și duminică – zile de viață trăite cu nesațul de a mai fi apucat un capăt de săptămână, seamănă cu un premiu așteptat. Sigur, tot ce am descris e dintr-un punct de vedere subiectiv, cum altfel? Dar Joi? Joi e ca o pauză, e ca o pierdere de tine când nu trebuie să fii nici așa, nici altfel. E un stop-cadru care păstrează timpul într-o formă plată – fără să cobori, fără să urci. Un etern Acum” (pp.12-13).
Prezentul perpetuu, eternul Acum, suspendat, ales voluntar pentru a ilustra naratologic etajul numit fabula, este dublat de inovația pe etajul subiect, al prezentării ordinii evenimentelor. Dar nu numai această construcție narativă aduce noutate în proiecția auctorială, ci și comunitatea asupra căreia se concentrează discursul. Și aici intervine Hanna Bota în ipostazele sale multiple de focalizare asupra comunităților. Jurnalul Dariei redă o comunitate cel puțin la fel de exotică precum anterior redatele comunități cu definire geografică, etnică și lingvistică. O comunitate din proximitatea noastră, cea a bolnavilor de insuficiență renală cronică, o boală incurabilă, uneori, prin șansă, suspendată prin transplantul de rinichi. O boală care înseamnă dializă cu o anumită frecvență, care înseamnă o anumită deteriorare a carcasei de carne, o anumită pierdere de sine în plan fizic pentru, poate, un câștig ca veșnicie a suspendării prezentului perpetuu. În această comunitate, Gașca, Daria Codrescu e o Șeherezada, un povestaș care nu duce la bun sfârșit menirea de transmitere a conținuturilor împachetate în jurnalul zilelor de joi. Finitudinea fizică, cum o anunța Philippe Ariés într-un studiu de tanatologie sub marca morții inversate (la mort inversée), aparent lipsită de tragism – moartea ascunsă în tubulatura medicală, în culorile șterse și străine ale halatelor și pereților spitalelor, în sertarele cu medicamente, despre care avea să vorbească mai târziu și Irina Petraș în excepționalul său studiu Știința morții (1995, 2001) –, este un prag peste care se poate trece doar suspendând timpul în eternul Acum. Or, această cădere continuă a ființei de carne, suplinită de înălțarea din pagini, este luminată de prezența unor chipuri remarcabile: tatăl, Codru, sacrificându-și întreaga sa viață propriei fiice, lovite de destin, sau Matei, activistul social, luptând pentru cauza Găștii, pentru drepturile bolnavilor, împotriva unui sistem sanitar corupt, al cărui reprezentant, medicul D., dictează după propria voie și după propriile interese destinele celor loviți de cumplita afecțiune. Aflați sub spectrul Cassandrei (nu doar al personajului homeric, anunțând căderea Troiei; în paginile romanului Hannei Bota, Cassandra este numele pe care Gașca l-a găsit Morții), membrii comunității își derulează, prin intermediul jurnalului, poveștile tragice, goana lor nebună pentru supraviețuire. Cu o voce asumată, cu o conștiință a ei, în persoana Dariei, Gașca se distinge ca o comunitate prezentată antitetic în raport cu societatea care orbește omul să privească zbaterile din bolgiile numite spitale, care transformă suferința în sursă de venit, care deturnează de la menirea de medic. Aici antropologul se insinuează în text și susține scriitorul, îi dă un imbold, îl împinge să depășească simplul rol de călăuză și povestaș, simplul rol de transplantare a unui text din conștiința Găștii în conștiința unui public mai larg. Pentru că romanul are nevoie de această dimensiune, de această deschidere. Care, dincolo de factologicul literaturii care nu te poate lăsa nepăsător, aduce în prim-plan și poezia speranței, și „transplantul” de conștiință și sentimente amestecate, deopotrivă cu locuirea, cu spațiile unei deveniri neîmplinite până Joi, dar care își caută împlinirea:
„Era și Matei, era într-o joi, cu-adevărat joi, pentru că auzeam ce vorbeau ei, deși parcă nu eram doar acolo, parcă eram în mai multe locuri deodată. Ne priveam cu Hanna în ochi și apoi am intrat cumva prin pupila ei în ea, parcă îi auzeam gândurile, îi simțeam trăirile, era cald acolo, simțeam iubirea ei (...)” (p.176).
Aș fi preferat să nu închei astfel: romanul este bazat pe fapte reale. Bolgiile descrise există, cum există personajele care au supraviețuit destinului și pe care le-am întâlnit, într-o poveste despre triumful vieții, cu un prim transplant de rinichi reușit într-o clinică privată, în 1 Decembrie 2016, într-o joi, la Spitalul „Sf. Constantin” din Brașov, vorbind despre Când în fiecare zi e joi, în timp ce pe ecranul din spatele meu viața palpita prin rinichiul transplantat de la tată la fiică. Alături fiind de Hanna Bota, de personal al spitalului și de îngerul Matei din roman, Emanuel Ungureanu. Și de roll-up-ul cu numele Asociației pentru Solidaritate și Empatie „Delia Grădinaru”, numele real al Dariei din roman.
Zâmbetul Deliei a trecut deja dincolo de suspendarea tuturor zilelor de joi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul