Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nicu Ioniţă – alte mărturii despre „Experimentul Piteşti”

        Anastasia Dumitru

Sunt tot mai puţini supravieţuitorii „Experimentului Piteşti” care să depună mărturie despre teroarea şi barbarismul modern al secolului trecut. Unul dintre cei care mai pot folosi cuvântul ca probă a calvarului declanşat de sistemul opresiv comunist este dr. Nicu Ioniţă. Supravieţuitorul „malaxorului” piteştean ne aminteşte că în România comunistă a fost un veritabil genocid programat, „căruia i-a căzut pradă peste 10% din populaţia ţării”. Nicu Ioniţă scrie cartea Experimentul Piteşti. Spălarea creierului şi reeducarea prin tortură în România comunistă. Mărturia personală şi ştiinţifică a unui supravieţuitor, ediţie bilingvă, tradusă în engleză de Valentin Suciu, Bucureşti, Editura Eikon, 2016. În regimul comunist din România, instaurat odată cu ocuparea ţării de către armata sovietică şi preluarea conducerii statului de partidul comunist român, „libertatea a fost confiscată şi zăvorâtă în catacombele închisorilor”. Despre monstruosul experiment concentraţionar comunist al aşa-numitei „reeducări”, început la Suceava, supralicitat la Piteşti şi apoi exportat în mai multe închisori şi lagăre de muncă din România anilor ’50-’60, au scris istoricii, dar mai ales numeroşi memorialişti. Dumitru Bacu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Aurel State, Fr. Furet sunt numai câţiva dintre autorii interesaţi să depună mărturie despre „barbaria colectivă” a secolului XX, însă meritul cărţii doctorului Nicu Ioniţă este nu numai de a ne aminti de „teroarea în acţiune”, ci şi de a diagnostica „ştiinţific” impactul psihotraumelor în evoluţia postdetenţiei.
Nicu Ioniţă este sigur că teroarea a fost politică de stat, urmărindu-se „disoluţia persoanei umane, atomizarea şi alienarea întregii populaţii, în vederea transformării omului în contrarul său şi comunizarea ţării” (p. 12). Subminarea potenţialului biologic şi dereglarea profundă a universului psihologic al fiinţei umane au fost programate cu precizie matematică. Traumele fizice, dar mai ales cele psihice greu de cuantificat, teroarea intensă complexă, exercitată în condiţii speciale, aşa cum a fost aplicată în detenţia de la Piteşti, au dus la subminarea omului şi la ruinarea fondului biologic. „Ca medic am putut să constat vătămările terorii, dar nu am putut interveni în tratarea lor”, mărturiseşte cel care nu a avut voie să aplice jurământul lui Hipocrate în acele condiţii ale lipsei totale de igienă şi asistenţă medicală, de interdicţie a comunicării şi a colaborării între deţinuţi. Chiar şi după eliberare, acele măsuri restrictive, impuse în mod samavolnic, au constituit o frână în calea autoafirmării în plan socio-cultural a multora dintre deţinuţii politici şi au blocat orice energie creatoare. Ajuns la Piteşti în 1950, Nicu Ioniţă a constatat că teroarea impusă de Ţurcanu studenţilor, declanşată în 6 decembrie, a fost programată pentru a ruina fiinţa. De la sărbătoarea Sf. Nicolae şi până la Săptămâna Mare, fostul deţinut a fost torturat continuu, aflându-se între viaţă şi moarte, fără conştientizarea coordonatelor spaţio-temporale. Când îşi revenea, nu putea crede că asista la spectacolele ororii şi ale profanării, puse la cale de ateii demonici. „O ceremonie macabră simula intrarea lui Iisus în Ierusalim. Scene teribil de obscene, vocabular trivial, gesturi reprobabile ce nu pot fi redate. Atunci am aflat că este Duminica Floriilor, căpătând astfel un reper de orientare în timp. A urmat Săptămâna Mare în care colegii torţionari şi-au dat măsura degradării lor”, îşi aminteşte fostul deţinut acele situaţii-limită, imposibil de cuprins în cuvinte, precizând că scenele fac parte din tratatele de psihiatrie. Medicul descrie etapele spălării creierului, ale schimbării structurii psihologice umane: demascarea publică, apoi critica şi autocritica. Foarte puţini au scăpat întregi din acel „malaxor devorator de suflete şi vieţi omeneşti” (p. 40). Mediul social în care au revenit deţinuţii politici după eliberare a fost un adevărat şoc, ei au resimţit chipurile crispate, privirile piezişe şi totala lipsă de coeziune umană. Foştii deţinuţi au văzut consecinţele celor cu „rădăcini nesănătoase”: familii destrămate, arestate, deportate, tineri exmatriculaţi din şcoli şi din universităţi. „Iar ei toţi, dar absolut toţi, purtau stigmatul suferinţelor, umilinţelor şi deznădejdii. Am trăit atunci clipe dureroase, dramatice, clipe de coşmar” (p. 64). Autorul mărturiseşte că a trăit un acut sindrom de respingere, de umilinţă şi de izolare, care ucidea speranţa mai mult decât teroarea şi tortura închisorilor. În jurul foştilor deţinuţi, bolnavi şi neputincioşi, s-a instalat „un pact al tăcerii”, care îi condamna la o existenţă subumană. Multe rude erau supuse aceloraşi presiuni, apropiaţii au devenit membri de partid sau colaboratori ai Securităţii, prietenii şi colegii erau suspicioşi, iar oficialităţile i-au tratat „ca pe nişte paria, ca foşti şi potenţiali duşmani ai regimului”. Înţelegem că în perioada creării „omului nou” întreaga societate era traumatizată, era un climat general de suspiciune şi supraveghere, de frică şi ură. Totuşi, cei care au rămas fideli conştiinţei libere au avut mai multe „tactici de apărare”: de la factorii subiectivi (patrimoniul genetic, starea de sănătate) la alţi factori ca: neutralitatea, sindromul disociativ şi al victimizării. Urmărind evoluţia postdetenţiei, Nicu Ioniţă constată că unii nu au făcut nici un fel de compromis, de aceea s-ar încadra în mai multe moduri de comportament: cel al misticilor, care au simţit chemările tainice spre transcendent şi spre drumul crucii; al romanticilor, rămânând neînţeleşii, adepţii ideilor culturale din tinereţe; al realiştilor sau raţionaliştilor, care, intuind corect mediul ostil, au muncit ori şi-au continuat studiile, impunându-şi un stil de viaţă activ pentru a scăpa de coşmaruri, de traumele suferite. Alţi deţinuţi, mai slabi, au cedat presiunilor din anchetele Securităţii, ei având o evoluţie incertă. Au fost şi cazuri dramatice ale celor cu dosare şi procese confecţionate, care au fost şantajaţi şi urmăriţi până în 1989. O ultimă categorie o reprezintă victimele reeducării de la Piteşti, Gherla, Canal sau Aiud, care s-au infiltrat în rândul foştilor deţinuţi politici pentru a obţine informaţiile necesare Securităţii. 
Concluzia cărţii medicului Nicu Ioniţă este că teroarea a dus la un proces psihopatologic complex, cu grave tulburări, care au culminat nu numai cu modificările funcţionării normale a organismului, ci şi cu pierderea sistemului de valori. În consecinţă, foştii deţinuţi au ajuns la marginea societăţii şi a existenţei. Nici după ’89 nu a existat o încercare de reabilitare, de vindecare morală şi de integrare a foştilor deţinuţi politici. Puţinii supravieţuitori ai puşcăriilor politice, aşa cum precizează medicul scriitor, au nevoie de servicii de consiliere, de terapie psihanalitică şi cognitivă. „Timpul a trecut, tragedia în care am fost antrenaţi este înscrisă în sistemul nostru cognitiv influenţând gândirea, starea afectivă şi comportamentul nostru” (p. 92). Autorul afirmă că despărţirea de trecut este imposibilă: timpul singur nu vindecă toate rănile şi nici victima singură nu poate ieşi din situaţia traumatică. Volumul a fost scris pentru a depune încă o mărturie pentru cunoaşterea unor adevăruri dureroase. Cărţile foştilor deţinuţi politici sunt necesare şi pentru studierea profunzimilor spiritului uman, pentru înţelegerea limitelor restrictive ale psihicului individual şi colectiv, ele sunt pledoarii pentru responsabilitate, demnitate, memorie şi cunoaşterea existenţei. Cel puţin în 2017, în anul mărturisitorilor detenţiei comuniste, astfel de cărţi ar trebui citite de un public cât mai larg, pentru a nu fi repetate alte experimente ca acelea iniţiate de Anton Makarenko, de vestitul pedagog sovietic, fondatorul coloniilor Gorki, care a experimentat educaţia „omului nou”, reeducare exportată şi desăvârşită la Piteşti.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul