Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poetul printre sahare şi siberii

        Ioan Holban

Are dreptate Al. Cistelecan cīnd identifică, īn poezia lui Nicolae Panaite din volumul Secetă (Editura Charmides, 2015), gustul concret al dramaticelor şi chiar concreteţea abruptă, substanţială, a angoaselor ultime, īn „reportaje de febră imaginativă”, stări „aproape agonice şi traume iluminate” şi peisaje de apocalipsă. Mai īntīi, apocalipsa e chiar īn lăuntrul fiinţei interioare, unde aceasta seamănă cuvinte-tuberculi pentru un text care o fură, o devorează īntr-o răscoală a sīngelui; simbolurile ascensionale sīnt retezate, făcīnd loc semnelor arderii, topirii, surpării īn teluric.
Decorul e de apocalipsă, īn uscăciunea de după moarte, pīnă şi chivotul e gol, „īnăuntru, nici toiag, nici tăbliţe,/ doar o mīnă de mană uscată...”, scrie Nicolae Panaite īn poemul Deasupra chivotului; nu e nici Nordul hiperboreean, nici Sudul solar, ca īn atītea alte paradigme lirice, pentru că, iată, Nordul şi Sudul sīnt reduse la miezul lor de frig (Siberia) şi de foc (Sahara), viscolul care dezintegrează şi vara unui soare bolnav, al secetei; e lumea unde dispare lumina sfeşnicelor care „brusc se sting”, pentru a se lăsa invadată de păsările negre şi roşii: „Douăsprezece sunete,/ ca alarmele unui oraş īn avarie,/ īmi īncearcă tot mai des timpanele./ Niciunul nu īntīrzie;/ disciplina lor poate fi un model./ Uneori toate douăsprezece vin deodată./ Sfeşnicele brusc se sting./ Atunci, păsările negre apar./ Ochii lor scrutează ograda,/ cīntecul lor grăbeşte naşterile,/ grăbeşte şi ruinele” (Canon). Īn prăbuşire e şi spaţiul de identificare, topos-ul poeziei lui Nicolae Panaite; Iaşul său e altfel decīt cel al lui Lucian Vasiliu, Nichita Danilov sau Val Gheorghiu: palatul Braunştein, marea piaţă a oraşului sau Biblioteca Centrală sīnt năruite īn colbul „ajuns pīnă īn tavan” şi īn frigul unui „colţ de Groenlandă”.
Lumea din Secetă e una alienată, unde nimeni nu-şi mai aparţine sieși, indivizi prăbuşiţi īntr-o masă amorfă, fără chipuri şi fără identitate, cuprinşi īntr-o „piele mare şi vorbitoare”, reinventīndu-se īntr-o polaritate – rob şi īmpărat – fără semnificaţie īn ordinea existenţei, īntr-o nouă religie şi un nou alfabet care spun totul şi, īn fond, nu comunică nimic: „iar acum vă aduc o nouă religie şi un nou alfabet/ pline de năvălirea sīngelui vostru,/ pentru că, şi vara şi iarna/ pe īntuneric şi pe lumină/ şi īn vreme de pace şi īn vreme de război,/ am fost pielea mare şi vorbitoare/ a fiecăruia dintre voi,/ am fost a tuturor...” (Năvălirea). Pielea mare şi vorbitoare din acest prim poem al cărţii, apoi, mantaua care desparte fiinţa de sinele său (Mantaua), costumul cu buzunarele pline de pămīnt (Costumul), aerul „īntrebător” şi fumul roşu marcīnd „detenţia sinelui īn lumea trăitoare” (Năruirea), chiciura dintr-un joc al oglinzilor şi fiinţelor paralele (Īnfăţişările Fragolei - 3) īmbracă o lume fără identitate, un lung şir de prizonieri sau „un imens şir de veterani de război”; aceasta e lumea din Secetă: un șir de oameni purtīndu-şi crucile īntr-o procesiune pe un „drum anevoios”, prin „pustia migratoare” a unei nemaitrăite secete, printr-o „sahară migratoare”, īn pribegie spre lumea de dincolo: „Carul parcă mergea singur/ prin ploaia neagră a tatălui meu,/ care era īmbrăcat/ cu un costum negru,/ sticlos ca o apă neagră,/ īn urma stingerii unui incendiu,/ şi īngheţat㔠(Carul).
Ca īn fiecare volum de poezie, Nicolae Panaite īncearcă şi poemul īn proză, acum, īn trei secvenţe intitulate Īnfăţişările Fragolei; şi tot ca de fiecare dată, poemele īn proză nu se adaugă sumarului, ci, īn fapt, continuă, īntr-un alt tip de discurs, de la limita niciodată precisă dintre lirică şi proză, jocul metaforelor obsedante din poemele cărţii; Fragola, una dintre aceste metafore, va fi fost inventată, mai īntīi, īn poezie: „Cīnd īn sfīrşit/ am inventat Fragola/ aşteptată cu vifor şi naşteri/ am dăruit-o pentru veghere sīngelui/ care a năvălit-o/ cu toată religia zămislirii/ īnfăţişările ei de acum/ scriu texte iebusite/ nişte īngeri ce cīntă la un şofar/ īmi dau de ştire/ despre pierzanii răscruci menhire/ despre roiuri şi dospiri prin vocale/ prinse īn lanţuri prenatale” (Fragola). Protagonista poemelor īn proză e, īn fond, fantasma, o altă ipostază a lumii fără chip şi fără identitate: o leoaică fără gheare şi dinţi, dar „tare flămīndă”, doamna „din teasc”, prezenţ㠄cu sonorităţi şi parfumuri de pe alte tărīmuri”, locuind īn actorul G.C. īntr-una din camerele hotelului Ritz de līngă Sena, Fragola e pustia şi viaţa, frigul şi soarele saharei migratoare, năvala pasiunii şi moartea, e īnfăţişarea erosului care devorează sau, altfel, e īnchipuirea fiecăruia şi a tuturor īn dansul sălbatic, fatal, al gramaticii sīngelui īn aerul rarefiat al imaginarului: „După mult timp,/ fără vreun semn vestitor,/ a ieşit afară din teasc,/ fiind īnsoţit de o doamnă/ care nu se asemăna la chip cu celelalte,/ deşi ea este īnaintea tuturor” (Fără vreun semn vestitor).
Secetă este cel mai bun volum de poezie al lui Nicolae Panaite.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul