Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Noua cultură” şi şcoala obligatorie

        Adrian Costache

Puţină lume discută sistematic despre „noua cultură” care se naşte sub ochii noştri. Fenomenul e complet diferit de schimbările de până acum. Se modifică nu doar forma, „ambalajul” noii culturi, ci mai ales conţinutul acesteia, chiar dacă, o vreme, de noile tehnologii va beneficia şi vechea cultură – cartea electronică, de exemplu, fiind un liant între vechi şi nou. Dar toate revoluţiile estetice sau ideologice de până acum îşi aveau un punct de reper în ceea ce se chema noi realităţi şi noi sensibilităţi, configurate în „programe”. Existenţa acestor programe era un factor de unificare şi ajuta, în cele din urmă, la istoricizarea fenomenului. Lucurile nu par a se repeta, iar diferenţele sunt enorme. Sunt diferenţe care îşi au punctul de pornire, cauzalitatea în ceea ce numim în mod curent „noile tehnologii”, ca vehicul unic al „noii culturi”. Dacă admitem că revoluţia tehnologică a început cu apariţia tranzistorului, trebuie observat că substanţa ei reală, „şocantă” s-a născut odată cu Internetul. Iar naşterea Internetului şi consecinţele sale au dus la conturarea datelor fundamentale ale „noii culturi”, în condiţiile în care vechea cultură supravieţuieşte acum în zone „tradiţionale şi istorice” ale cunoaşterii, precum şcoala. Supravieţuirea ei este însoţită însă de repetate crize. Şi de repetate acomodări.


Dar ce legătură există între „şcoală” şi „noua cultură”? Ei bine, curios sau nu, şcoala se configurează, în cele din urmă, ca fiind spaţiul ultim al unui conflict între vechea şi noua cultură. Un exemplu ne avertizează doar asupra posibilelor înfruntări: apariţia conceptului de manual electronic sau introducerea, chiar şi experimental, a tabletei ca instrument cotidian de învăţare. Sunt elemente ce par la prima vedere doar „instrumente ale eficienţei”. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, fiindcă Internetul nu a venit pur şi simplu doar ca un mijloc rapid, instantaneu, de comunicare, generând o uluitoare comprimare a timpului, ci a adus şi aduce cu sine o „nouă cultură”. Cacteristicile acesteia sunt numeroase: „anonimitatea”, diversitatea, caracterul informal. Dar şi o credibilitate îndoielnică. În ciuda acestui lucru, noua cultură are suficiente însuşiri pentru a pune în plan secund atât problema credibilităţii, cât şi raportarea la vechile valori estetice, morale, civice, religioase. De fapt, de aici începe conflictul, în centrul căruia, cum spuneam, se află nu atât societatea în ansamblul ei, ci mai ales şcoala ca instituţie, ca una dintre puţinele instituţii ce continuă să promoveze, direct sau doar insidios, vechile valori. Valori în raport cu care „noua cultură” pare a avea o relaţie de indiferenţă, dacă nu cumva chiar de adversitate. Fenomenul în ansamblul lui e cunoscut ca fiind epoca postmodernităţii şi el este o expresie a unei diversităţi şi a unui relativism împinse la extrem, care şi-au găsit cea mai bună formă de exprimare prin intermediul „culturii Internetului”.
Analiza fenomenelor prezente aici poate contura un conţinut al noii culturi. De fapt, aproape toate elementele unei culturi „oficiale” (ale vechii culturi) sunt prezente şi recreate în spaţiul internaut: de la site-uri şi reviste de poezie sau de cultură până la site-uri muzicale; de la felurite cursuri profesionale (pe Linkedin şi nu numai!) până la reclame şi afaceri, eliberate de orice control oficial. Sau de la lecţii pentru elevi până la forme specifice de socializare. În acest context, noţiunile şi conceptele prin care se valoriza vechea cultură sunt puse dramatic sub semnul întrebării. Nu contează dacă poeziile publicate sau clipul postat pe YouTube de anume persoane au valoare, important este criteriul „like”.
Relativismul, dar şi refuzul, dezinteresul raportării la valorile istoric consfinţite dau „culturii Internetului” şi alte caracteristici. Ea este, în primul rând, mai uşor accesibilă decât cultura oficială transmisă prin cărţi, manuale, explicaţii, demonstraţii didactice sau chiar prin Media. Fiind mai accesibilă, ea este din start mai ieftină şi mai adaptată unui minimalism al cunoaşterii. Având un caracter informal, tentaţia accesării, ca şi orice fel de complex în faţa informaţiei tind să dispară. Singura problemă care încă se pune este cea a valorii, calităţii, relevanţei conţinuturilor noii culturi. Dar, aşa cum decurg lucrurile, şi această „problemă” va fi depăşită.
Este de aşteptat ca fenomenul noii culturi să se dezvolte, între altele, şi fiindcă şcoala de azi este resimţită ca fiind o şcoală care n-a găsit încă soluţii viabile pentru a trece de la academismul abstract şi artificial la o altfel de cunoaştere (pluridisciplinară, inter- sau chiar transdisciplinară), ceea ce ar fi făcut-o de neînlocuit. În consecinţă, „părăsită” fiind, nemotivantă fiind, asistăm, între altele, la degradarea lentă a proceselor gândirii în cazul unei mase tot mai largi de populaţie, a conceptelor asociate unei cunoaşteri logice, riguroase, motivate superior uman, dar şi la o degradare a aspiraţiilor înalte ale Fiinţei. În locul calităţii în cunoaştere, vom avea tot mai mult aproximarea şi zvonul, manipularea şi confuzia, absenţa oricărei contextualizări de fundal, a perspectivei istorice. Milioane de oameni vor intra astfel într-o „eră” a unei false cunoaşteri.
Este limpede că şcoala nu-şi poate permite în continuare să dispreţuiască „noua cultură” şi nici „noua cunoaştere” pe care ea o propune. Şi nici cei formaţi mai ales sub semnul unor culturi ierarhice şi oficiale, istoricizante, nu vor putea rămâne în atitudini de neîncredere faţă de noua cultură, pe motiv că noua cultură este lipsită de valoare, fiind doar un produs-kitsch al noilor tehnologii. Singura întrebare, fără răspuns deocamdată, este cum vor putea fi apărate (dacă vor putea fi!) valorile perene ale umanităţii de relativismul şi diversitatea adesea inventate. Dar atâta vreme cât analizele serioase privind impactul „noii culturi” asupra societăţii şi a şcolii, în special, par a lipsi, nu e de crezut că societatea, şcoala în primul rând, vor fi capabile să dea un răspuns inteligent şi adecvat.
În locul analizelor de care vorbeam, nu vedem în jur decât o acceptare, entuziastă uneori, inconştientă alteori, a noii culturi, asociate în mare măsură cu proliferarea unor fenomene negative multiple, unele aducând în discuţie chiar semnificaţia prezenţei umane pe această planetă: terorism, poluare, droguri, confuzie civică, manipulare extremă, dispariţia accelerată a structurilor mentale logice, deviaţii tot mai diverse, cu alte cuvinte). În faţa acestora, şcoala nu pare deocamdată capabilă să ofere o variantă de cunoaştere şi de cultură marcate de semnele istoriei sau ale demnităţii umane şi nici de conservare a valorilor care au generat, în cele din urmă, chiar actuala revoluţie tehnologică.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul