Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Caragiale 165 și originalitatea unei ecranizări

        Călin Stănculescu

La sfārșitul lunii ianuarie au trecut 165 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale, scriitor care a hrănit cu nemuritoarea sa operă timp de mai mult de un secol și imaginația creatorilor de film. Filmografia Caragiale are drept prim titlu filmul Răzbunarea, semnat de Haralambie Lecca la un an de la moartea scriitorului autoexilat la Berlin. Filmul lui Lecca, inspirat de piesa Năpasta, a fost sever criticat īn epocă de Mihail Sorbul, care deplāngea calitatea interpreților, printre aceștia numărāndu-se nume celebre (mai tārziu), precum Marioara Voiculescu, Ion Manolescu sau Iancu Petrescu, actori de altfel familiarizați cu dramaturgia scriitorului. Din păcate, filmul este pierdut, precum majoritatea creațiilor cinematografice anterioare Marelui Război.
După Primul Război Mondial, Jean Mihail ecranizează nuvela Păcat īn 1924. Īn 1927, Eftimie Vasilescu semnează filmul Năpasta, iar īn 1930 A. Ștefănescu și Ion Niculescu-Brună adaptează fără prea mult har O făclie de Paști cu titlul Leiba Zibal.
Dar de-abia din anul 1942 este abordat universul comic al scriitorului, regizorul Jean Georgescu semnānd un film de referință pentru istoria filmului romānesc cu O noapte furtunoasă. Același regizor semnează, zece ani mai tārziu, tripticul inspirat de textele Arendașul romān, Vizita și Lanțul slăbiciunilor.
Aceste filme urmau a fi proiectate de recent īnscăunatul regim care īl anexase pe Caragiale drept criticul de serviciu al societății trecute, drept cel ce „biciuia cu fervoare racilele regimului burghezo-moșieresc”. Asta rima și cu centenarul nașterii scriitorului, prilej cu care comunei natale Haimanale i s-a schimbat și numele. Vă mai amintiți stilul?
Īn 1953 se īnregistrează pe peliculă spectacolul Teatrului Național din București cu O scrisoare pierdută; regia este semnată de Sică Alexandrescu și Victor Iliu.
Patru ani mai tārziu, Gheorghe Naghi și Aurel Miheles produc Două lozuri, cu Birlic protagonist. Același cuplu de regizori recidivează cu D-ale carnavalului, cu elemente din Conu Leonida față cu reacțiunea, pentru ca, īn 1959, să semneze Telegrame. Īn 1963, filmul Politică și... delicatese este inspirat de schița Icre moiu. Filmul este semnat de Haralambie Boroș și este premiat cu o diplomă de onoare la Festivalul Internațional al Filmului de la Viena.
Jean Georgescu revine īn 1964 cu Mofturi 1900, ecranizarea schițelor O conferință, Diplomație, Amicii, O lacrimă, Bubico, C.F.R., Situațiune.
Īn tripticul De trei ori București din 1967, regizorul Ion Popescu-Gopo reia īn episodul său nodul narativ din Căldură mare, magistral interpretat de Marin Moraru și Toma Caragiu. Īn 1978, regizorul Alexa Visarion debutează cu Īnainte de tăcere, ecranizare de referință a prozei Īn vreme de război, premiată și de Asociația Cineaștilor anul următor. Īn 1982, piesa Năpasta este reecranizată tot de același regizor, care recidivează și ca premiant ACIN. Șase ani mai tārziu, Cristiana Nicolae ecranizează sub titlul Hanul dintre dealuri proza La hanul lui Mānjoală (premii ACIN pentru scenografie și muzică, acordate de ACIN pentru Cristian Niculescu și Adrian Enescu). Īn 1990, Flăcăul cu o singură bretea ambiționează evocarea prozei Cănuță om sucit. Regia aparține lui Iulian Mihu care īn același film se inspiră și din proza lui Alexandru Brătescu-Voinești Niculăiță Minciună.
Un film de mare anvergură este și cel realizat īn 1982 īn Europa (Portugalia) de regizorul care a ales libertatea īn urma interzicerii filmului Dincolo de nisipuri, Radu Gabrea. Nu te teme, Iacob este ecranizarea īntr-un decor sumbru a Făcliei de Paști, text care invită la toleranță, īn ciuda violențelor evocate.
Īn fine, cel mai cunoscut film inspirat de Caragiale și cenzurat de comuniști rămāne De ce trag clopotele, Mitică?, semnat īn 1981 de Lucian Pintilie și proiectat abia după 1990. Filmul a fost īntāmpinat cu reacții alergice de o parte a criticii, neobișnuite să observe virulența echivalenței, corosivitatea discursului cinematografic, magistrala interpretare, atmosfera mai mult ca oricānd premonitorie pentru zilele ce le trăim īn spirala istoriei populate de Caragiale, cu personaje nu doar ridicole, ci și nemuritoare, nu doar comice, ci și profund suspendate īn relativ. Actualitatea spectaculoasă a universului evocat de scriitor are, fără īndoială, și secrete legături cu spectacolul abisal al prostiei de la cele mai īnalte niveluri, consumul debordant de vitalitate și minciună din media etc.
Poate de aceea și tānărul regizor Paul Negoescu abordează din nou doar nodul motivațional din povestirea Două loturi, apărută pentru prima dată īn Gazeta săteanului din 1898-1899. Īn filmul său Două lozuri Lefter Popescu este īnlocuit cu o echipă de trei luzări, formată din Pompiliu Borș (Alexandru Papadopol), Dinel Petre (Dorian Boguță) și Sile Grămadă (Dragoș Bucur). Biletul cāștigător de loterie este plasat īntr-o borsetă ce va fi furată de doi racheți basarabeni. Două mari anchete ce le desfășoară nenorocoșii posesori de noroc volatil, una īn blocul din orășelul provincial unde īși duc existența, alta la București, unde ajung cu o Dacie albă, vopsită īn negru, conduc la o serie de īntāmplări amuzante, savuroase, dar și triste, fără anvergura tragediei, ci doar a bancului spus fără intenție de perenă memorare. Mai puțin inspirat pentru finalul care sugerează un happy end fără noimă, Paul Negoescu se dovedește a fi un cineast extrem de apropiat de universul clasicului aniversat la 165 de ani de la naștere.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul