Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„La ordin, Führer!” sau o dublă provocare

        Dana Pocea

Când am aflat că Teatrul de Stat din Turda se va numi „Aureliu Manea”, am trăit un real sentiment de satisfacție. Culpabili de o asemenea ispravă, de ce să nu spun?, au fost inimoasa directoare a instituției cu pricina, Narcisa Pintea, devotata soră a regizorului, Viorica Manea Samson, cum și mulți dintre cei care l-au apreciat și iubit.
Amintesc faptul că doi ani la rând reprezentații ale Teatrului „Aureliu Manea” au fost selecționate și au figurat pe afișul Festivalului Național de Teatru. De asemenea, tot cu consecințe benefice pentru propria-i imagine rămâne și consecvența cu care a reușit să atragă colaboratori de vârf: Marcel Iureș, Mihai Măniuțiu, Maia Morgenstern, Vava Ștefănescu etc.
Ultima premieră, La ordin, Führer! de Brigitte Schwaiger (traducerea Dan Stoica), fără să se abată de la nivelul de exigențe asumat, reconstituie dramatic biografia unei femei, cu început și sfârșit în același punct, creând o suprarealitate spectacologică în care vizualul și coregrafia (Andrea Gavriliu) devin surse de tensiune și încărcătură emoțională emblematice în relaționarea existenței acesteia cu un moment istoric „ieșit din țâțâni”. La fel ca în alte spectacole ale sale, 3 ore după miezul nopţii, Vertij, Meteorul și Alcool, ca să mă refer la cele văzute relativ recent, Mihai Măniuțiu inventează un discurs regizoral individualizat, imaginat cu fantezie și rafinament, uneori de o transparență ambiguă, alteori chiar ermetic, îndărătul căruia descoperi o luciditate tăioasă, dar și insinuări de ironie și satiră. Monodrama scriitoarei austriece a însemnat pentru el o dublă provocare: una din partea textului și alta din partea interpretei, unica și imprevizibila Maia Morgenstern. Cred că e necesar de aceea să enumăr câteva spectacole, Domnişoara Iulia, Dama cu camelii, Patul lui Procust, Livada de vişini, Vizita batrânei doamne, Visul unei nopţi de vară etc., în care actrița a strălucit, fiecare personaj fiind o treaptă distinctă în evoluția și împlinirea unui talent uriaș. Când scormonind în „timpul pierdut”, fragilă, sensibilă, căutând amintiri, când dând frâu liber unui temperament exploziv, când prăbușită în sine, introvertită până la autoanulare, în La ordin, Führer!, bănuiesc că un rol din categoria celor grele din cariera sa, Maia Morgenstern e obligată până la finalul spectacolului să nu-și acorde clipe de lejeritate, ci să fie mereu ancorată în fenomene acut contemporane ce duc atât la psihoze de masă, cât şi individuale. Nu este deloc surprinzător că publicul acționează în raport cu spectacolul ca un veritabil partener. Prin modul cum e adresată replica „eu am înflorit în lagăr”, actriţa şi, implicit, regizorul oferă o cheie pentru descifrarea mesajului monodramei, eliberând spectatorul din condiția de „umbră a scenei”, după cum îl defineşte George Banu, și ridicându-l la cea de coechipier. Participăm, astfel, la cota unei trăiri intense, la un proces de metamorfozare a individului. Cu uşurinţă se putea pica într-o monotonie descriptivă dacă actrița și-ar fi propus o disculpabilizare a eroinei. Într-o primă ipostază a acesteia, aceea de copilă adoptată de o familie de austrieci, crescută rigid de o mamă severă, obișnuind să o supună la pedepse fizice când nu-i urma sfaturile, dar și de adoratoare exaltată a Führerului, Maia Morgenstern impresionează prin delicatețe și emoție. Își modifică, în schimb, radical registrul de abordare când personajul e adult și lucrează ca supraveghetoare în lagăr. Scena aceasta mi-a adus-o în memorie pe Hanna Schmitz, o gardiană SS de la Auschwitz, personaj interpretat de Kate Winslet în filmul Cititorul, pentru care a primit un Oscar. Acolo, în lagăr, deși îi sunt dezvăluite ororile înfăptuite de Führer, total în contrast cu realitatea din mintea ei, admirația pentru dictator continuă să o facă oarbă, limitând-o la pseudouniversul celui ce a scris Lupta mea, un soi de „manual” de căpătâi pentru numeroși tineri germani dintre Cele Două Războaie Mondiale. Crucială în dinamica psihologică a personajului mi se pare, pe de altă parte, secvența în care femeia austriacă, așteptând să primească certificatul de atestare a apartenenţei la rasa pură, descoperă că e „jidaucă de gradul II”, un stigmat pe care simte că nu mai are cum să-l înlăture. Acum, Maia Morgenstern oferă o mare lecție de teatru, împingându-și personajul la limita dintre sens şi nonsens.
Decorul conceput de Adrian Damian operează obiectual, redus fiind la microfoane și scaune, în rest nu e decât un „spațiu gol”, echivalentul unui hău negru, cu trimiteri la suprematismul lui Malevich. Imaginile și efectele sunt inepuizabile. Ele rezultă în special din interacțiunea dintre scaunele „luminate” și grupul creat de regizor (format din actori ai teatrului, dar și din studenți de la Facultatea de actorie din Cluj). Ceea ce înfioară la sfârşitul reprezentaţiei este o altă replică rostită de Maia, și anume „am făcut totul pentru mine”. Aşadar, acţiune, atitudine, fanatism, urmare a unor principii sau convingeri aparținând unei perioade tragice din istorie, dar şi unui oportunism ieșit din perimetrul unei istorii delimitate temporal. Şi de astă dată, în spectacolul lui Mihai Măniuţiu sunt prezente referinţe culturale cu deosebire din cărțile lui Canetti, Musil, în care „orbirea”, dar nu neapărat cea fizică, ci aceea morală, reprezintă un flagel devastator. La ordin, Führer! este un spectacol ce îndeamnă la meditație, cu un centru de greutate ce cade în viitor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul