Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mihail Sebastian şi Iosif Hechter

        Mircea Ghiţulescu



Am sosit la giganticul festival Zile şi nopţi de teatru european la Brăila (Uniunea Scriitorilor cu ale sale Zile şi nopţi de literatură la Neptun, care datează din anul 2000 nu s-a supărat, deocamdată, pentru această nevinovată imitaţie) pe ultima sută de metri şi am fost catapultat pe finalul fierbinte al unui colcviu dedicat lui Mihail Sebastian, fiul Brăilei. Vorbea Natalia Stancu, foarte răspicat, dar nu înţelegeam unde era Sebastian în tot ce spunea, pentru că nu vorbea despre opera principalăSteaua fără nume –, ci despre intimităţile pe care, conştiincios, le-a consemnat într-un Jurnal publicat după 1990. Între altele, îl iubea la nebunie pe Nae Ionescu şi îl detesta pe Camil Petrescu, în loc să fie invers. Năismele admirate de Sebastian sau, poate, de dublul său, Iosif Hechter („eu miros a pământ, mă“) sunt astăzi atât de penibile pe lângă replica lui Danton creată de Camil (nu vreau să mor, vreau să mai gândesc), încât dispreţul unui scriitor norocos faţă de unul fabulos prin intermediul unui jurnal intim pare o răfuială nedemnă. Cu gustul nostru pentru bârfe în dauna ideilor, Jurnalul târziu al lui Sebastian trece pe locul întâi în opera acestuia, astfel că este studiat şi în acele nefericite manuale alternative de literatură română care spun despre Emil Cioran că era alcoolic. Dar ce poţi să studiezi în Jurnalul lui Sebastian nu ţine de arta literară, ci de istoria unei epoci. Oricum, Brăila îl anexează pe Mihail Sebastian şi bine face. Festivalul Doinei Papp îi dedică anul acesta o întreagă secţiune de spectacole: Ultima oră de Alexandru Cozub de la Chişinău, Femei, femei, femei de Rodica Mandache şi Eusebiu Ştefănescu, eMeS şi, în fine, Shalom domnule profesor de Nico Nitai din Tel Aviv, plus colocviul amintit intitulat „Feţele tăcerii scriitorului“. Asemenea lui Caragiale, care nu mai este jucat cu cele patru piese de teatru, ci cu te miri ce colaje din momente, schiţe şi chiar corespondenţă, Mihail Sebas­tian a devenit atât de celebru încât, saturaţi de puţinele lui piese de teatru activiştii noştri teatrali vor să descopere altă latură a lui Sebastian dramatizând romane, frag­mente din jurnal, orice în afară de piesele lui. Acentul pe opera secundară a unui autor nu înseamnă că opera aceluia s-ar fi epuizat, ci doar că s-a epuizat interesul unei generaţii. Nu s-a epuizat interesul adolescentei care ar vrea să devină Steaua fără nume, ci al hârşiţilor care s-au săturat de Steaua fără nume de Ultima oră sau de Jocul de-a vacanţa, tot atâtea momente de dramaturgie activă în măsură să modifice idei şi mentalităţi prin farmecul expresiei artistice. Jurnalul, însă, face obsesivă o întrebare latentă: De ce dramaturgul Mihail Sebastian devine Iosif Hechter în jurnal? Altfel spus, de ce este scriitor universal în piesele de teatru şi devine evreu în Jurnal? Un spectacol foarte vorbăreţ gândit de Ilinca Stihi, bazat pe un colaj de texte culese din romane şi din Jurnal, nu face decât să adâncească această contradicţie internă a omului şi scriitorului. Intitulat eMeS („adevăr“ în idiş) accentuând cu majuscule iniţialele lui Mihail Sebastian, spectacolul comandat de Teatrul Maria Filotti din Brăila este unul pur teoretic, în care dezbaterea problemei evreităţii capătă relief prin introducerea unui personaj consistent, un fel de jidov rătăcitor care vinde cultură sionistă, un fundamentalist cultural interpretat cu efecte la scenă deschisă de Cornel Cimpoaie. Iosif Hechter şi nu Mihail Sebastian este personajul principal (interpretat de Marius Capotă, bun, dar răsfiră prea mult cuvintele) şi asta vorbeşte mult despre caracterul duplicitar al persoanei în cauză şi al oricărei alteia care se foloseşte de pseudonim. A avea un singur nume sau un nume şi mai multe pseudonime sau nume codificate duce du­plicitatea până la infracţiune. Nu este ca­zul lui Sebastian care s-a sfâşiat destul între cele două nume şi în cele din urmă s-a ales cu un accident profetic. Oricum, nu-l mai re­găseşti pe Mihail Sebastian din cauza lui Iosif Hechter, pentru că arta (din piesele de teatru) se transformă în ideologie. Re­con­stituirea vieţii lui Mihail Sebastian, fără trimiteri la opera sa dramatică rămâne oricum ai pune problema, un nonsens. Pentru că, în afara complexelor etnice atât de obo­sitoare din Jurnal, Mihail Sebastian ne-a propus în dramele sale un alt fel de a trăi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul