Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pornind de la Sonete

        Dan Cristea

O „reverie a intimității” (cum ar spune Bachelard) ne propune primul dintre cele trei Sonete, publicate, rând pe rând, în decursul anului 1879, în Convorbiri literare. Intimitatea începe, în primul rând, cu izolarea, dar și cu meteorologia adversă, dezlănțuită, care împinge ființa la căutarea unui refugiu („Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,/ Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri...”). Meteorologie prevestind, totodată, decorul pluvial al solitudinii simboliste.
Prima strofă a poemului invocă un alter-ego (un personaj tu), cam aplecat spre sine, căci, închis în casă, își pierde vremea răscolind și citind vechi scrisori de amor. Lectura acestor „dulci nimicuri” îi dă, astfel, prilejul să-și rezume „toată viața”, și asta doar „într-un ceas”. G. Călinescu vede aici o perspectivă onirică în rapiditatea derulării imaginilor trecute („Și într-un ceas gândești la viața toată”). Luarea în calcul a unei perspective ironice ar fi, poate, mai potrivită, fiindcă „dulcile nimicuri” ar caracteriza mai bine atât brevitatea vieții amoroase a celui ce-și redeschide prăfuita „comoară” epistolară, cât și un soi de condescendență reculeasă, manifestată față de amintirile de acest gen.
Preferabilă, de departe, preocupării „ușuratice” cu scrisorile de altădată este reveria în fața focului pe care o descrie, la persoana întâi, eul care își face apariția în versurile care urmează întâiului catren. Un „eu” care, privind la foc și pătrunzând, astfel, în lumea visului și a somnului, se uită pe sine, „nesuferitul sine” incriminat de Schopenhauer. Se vorbește, așadar, în nume propriu, dar baza estimării o constituie generalitatea observației: „Dar și mai bine-i, când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri.// Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri,/ Visez la basmul vechi al zânei Dochii,/ În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri”.
Reveria în fața focului, starea de vis și somnolență indusă de contemplarea acestuia („Somnolența este starea cea mai stăruitoare a spiritului în lirica lui Eminescu”, scrie G. Călinescu) ne întâmpină și în alte poeme. În Noaptea, din 1871, de exemplu: „Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin,/ Dintr-un colț pe-o sofă roșă eu în fața lui privesc,/ Pân’ce mintea îmi adoarme, pân’ce genele-mi clipesc/ Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin”. Sau în Singurătate din1878: „Cu perdelele lăsate,/ Stau la masa mea de brad,/ focul pâlpâie în sobă,/ Iară eu pe gânduri cad”.
Să observăm însă, din Sonet, imaginile mult mai concrete, mult mai puternice poeticește ale căderii în somn și ale ațipirii conștiinței. În sonetul din 1879, „se picură de somn”. Se pierde, așadar, din substața lui „cogito” care îmi asigură certitudinea existenței ca individ, tot așa cum o lumânare picură și se topește, anulându-se ca obiect vertical și redevenind ceară amorfă. „Pân’ce mintea îmi adoarme”, se putea citi, pe de altă parte, în poemul Noaptea. Câtă diferență însă față de concretețea fantastică oferită de imaginile din versul sonetului: „în juru-mi ceața crește rânduri-rânduri”. Firește că nu poate fi vorba aici de o ceață atmosferică, fenomen al vaporizării lichide, ci de o ceață mentală, care se îndesește, precum plantele, crescând vertiginos „rânduri-rânduri”. Sau de o ceață care, în loc să se disipeze, s-a închegat într-atât încât, precum o vată ori un manșon, se depune, strat după strat, în jurul „eului” conștient, îndepărtându-l de stridențele lumii reale și cufundându-l, în schimb, în lumea visului.
Conținutul visului, „basmul vechi al zânei Dochii”, face referință, cum s-a scris și comentat (G. Călinescu), la legenda lui Asachi, Dochia și Traian, pe care Eminescu, în perioada berlineză, începuse s-o transpună în piesa de teatru Decebal. Din proiect a rămas un „cântec poporan”, din care sare în ochi versul: „Mândră-mi este rochia/ Și mă cheamă Dochia”. Impresionează „trouvaille-ul”, aflarea, nu ușoară, a unui cuvânt („rochia”) care să rimeze cu numele fiicei lui Decebal. Totul ar putea să rămână o simplă informație de școală dacă n-ar exista primul vers al celei de-a doua terține a sonetului, vers care ne face să ne gândim realmente la lucrările subconștientului în materie de inspirație și creație poetică, la ceea ce Eliot numea „imaginarul auditiv”. Dar iată terțina finală, care apare intempestiv în curgerea poemului, în felul în care acționează visul: „Deodată-aud foșnirea unei rochii,/ Un moale pas abia atins de scânduri.../ Iar mâini subțiri și reci mi-acopăr ochii”.
Imaginea oferită aici de poet conține una dintre cele mai profunde dematerializări ale ființei feminine din lirica sa. Dematerializare sau, cu alte cuvinte, evadare din corporal, aceasta petrecându-se pe fondul unui poem care, printre altele, atrage tocmai prin concretețea imaginilor, de la metaforele grelei ploi de toamnă până la metaforele conștiinței ațipinde. Incertitudinea dintre real și ireal împinge lucrurile spre fantastic, căci ființa care pătrunde în odaia visătorului singuratic are mai mult din atributele unei ființe onirice, ale unei fantasme ori ale unei halucinații. Se aud doar sunete imateriale (foșnetul rochiei, pasul moale abia atingând scândurile podelei), se simte tactil atingerea unor mâini „subțiri și reci”, sugerând exsanguitatea, deficitul sângelui care se confundă cu viața. Însăși vederea visătorului, într-o poezie, cum este cea eminesciană, unde poetica privirii constituie o componentă fundamentală, e obturată. S-ar putea spune că Eros se apropie cu mersul nevăzut al lui Thanatos.
*
La Eminescu, ființele se îndrăgostesc privindu-se, așa cum știm foarte bine din Luceafărul: „Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorința-i gata;/ El iar, privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata”. În poemul epic, e vorba de o privire repetată, tot astfel cum simțim imediat diferența dintre amorul-dorință al fetei de împărat și amorul-fatalitate, sub a cărui vrajă cade Hyperion. În poezia lirică însă, unde cel care reprezintă se reprezintă pe sine, cum scrie Schopenhauer (să mai cităm și acest lucru, și nu întâmplător, din filozoful voinței și reprezentării: „Artistul ne lasă să privim lumea prin ochii lui”), îndrăgostirea se produce de la prima vedere, decisivă. O singură privire e de-ajuns, făcând din momentul declanșării pasiunii un moment sacru: „Sunt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece/ Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,/ Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,/ Minune cu ochi mari și mână rece”.
Eminescu urmează, în această privință, „tradiția retoricii amoroase” (Jean Starobinski, L’oeil vivant). Prima privire poate fi astfel și fatală, căci dragostea antrenează suferința („Odată te-am văzut – o clipă numa/ Și am simțit amarul omenirei”, Pe gânduri ziua..., 1876), sau poate duce la întregirea de sine („Până nu te văzusem/ Nici nu simțeam că sunt”, Auzi prin frunzi uscate, 1877). Amorul se sfârșește, în aceeași logică a vizualității, pentră că „nu mai vrei să te arăți” (S-a dus amorul, 1883) ori fiindcă privirii îndrăgostite nu-i mai răspunde cealaltă privire („Vântul tremură-n perdele/ Astăzi ca și alte dăți,/ Numai tu de după ele/ Vecinic nu te mai arăți!”, Pe aceeași ulicioară, 1879).
Sonetul al doilea (Sunt ani la mijloc), evocând amintirea „ceasului sfânt” (trecutul și viitorul nu contează din punctul de vedere al voinței de a trăi), este un poem al privirilor, al schimbului vizual între cel care privește și cel care e privit. Adresând o chemare de revenire iubitei absente, poetul își imaginează o situație virtuală, viitoare (posibilitate conținută în trecutul idealizat), în care iubita s-ar esențializa într-o „privire”, luminoasă ca o rază, ocrotitoare și inspiratoare totodată: „O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea se plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece/ Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi”. Dacă în versurile acestui catren e sugerată o iubită-înger de pază, în prima terțină a sonetului efectele „apropierii” iubitei ar fi asemănătoare stării de reculegere profundă cu care este contemplată răsărirea stelelor pe cer. Este starea de liniște și calm necesară contemplației estetice din gândirea schopenhaueriană asupra frumosului.
Deschizând o paranteză care ne ajută să ne precizăm ideile, să observăm că în nuvela Cezara, după ce primește declarația de iubire a copilei eroine, Ieronim îi scrie acesteia, tot într-o epistolă: „Eu mă uit tot în sus, asemenea statuei lui Apoll... fii steaua cea din cer rece și luminoasă ! – ș-atunci ochii mei s-ar uita etern la tine!”. În altă parte, Ieronim cugetă în sine că tot ce i-ar plăcea, în legătură cu Cezara, ar fi „s-o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane...”.
Viziunea unei alte ipostaze în care se poate arăta „copila”, aceea a naivității și a inocenței surâzătoare, așa cum se întâmplă în ultimele trei versuri ale sonetului, înseamnă o transfigurare spirituală pentru cel care privește, dar și o potențare, dincolo de limite, a capacității sale de a vedea lucrurile: „Iar când te văd zâmbind copilărește,/ Se stinge-atunci o viață de durere,/ Privirea-mi arde, sufletul îmi crește”.
Pentru a suprima „viața de durere” (măcar temporar), trebuie, așadar, să ne uităm la lume trecând peste instincte și apetituri, peste egoisme și intenții utilitare. Erotica eminesciană este, în bună măsură, nu numai spirituală, dar și estetizată.
*
Tot o chemare adresată iubitei absente de a reveni găsim în sonetul al treilea, ultimul din această suită de poeme în formă fixă, publicate în 1879. Ceea ce atrage atenția, chiar din primele versuri, e atmosfera de religiozitate, de mistică erotică în care e învăluită „chemarea”, născută pe fondul amuțirii gândirii raționale: „Când însuși glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei vechi evlavii –/ Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?”.
Extraordinar, prin aceeași calitate a concreteței, este apelul către iubită („pe veci pierduto, veșnic adorato”) de a se „desface” din învelișul „negurilor reci” ale timpului care a trecut, depunându-se și sedimentându-se în jurul absenței sale. Apelul, totodată, de a se reîntoarce, „plutind”, într-o lume a vizibilității, chiar dacă aceasta ar trebui să fie una a visului. Între aceste metafore, ale ieșirii din întuneric și ivirii în plină lumină, imaginea Euridicei care se desprinde din întunecimile morții spre a păși spre Orfeu, spre lumina zilei, e greu de înlăturat.
Una dintre cele mai poetice situații din erotica eminesciană e țesută pe fondul acestei chemări și, implicit, în jurul dialecticii dintre întuneric și lumină, „regina culorilor”, cum zicea Augustin. Ființa feminină e așteptată să „răsară” sau, sub forma apostrofei vocative, chemată să „răsai”. Astfel, în Lacul (1876), ea e așteptată să „răsară” dintre trestii. În Atât de fragedă (1879), răsare ca o statuie de marmură din „încrețirea lungii rochii”, atrăgând atenția, cum se întâmplă mereu la Eminescu, asupra ochilor, aici „cei plini de lacrimi și noroc”. În ultima strofă a poemului, ivirea expusă privirii ia chipul icoanei: „Ș-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană –/ Unde te duci? Când o să vii?”.
Înseși rugăciunile adresate Fecioarei, pe nedrept ignorate, pentru că, altfel, sunt niște capodopere în genul lor, păstrează aceeași formă: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară,/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină.// Speranța mea tu n-o lăsa să moară/ Deși al meu e un noian de vină,/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară”.
Revenind la sonet, să reamintim faptul că iubita, „pe veci pierdută, veșnic adorată”, e chemată să se desfacă din „negurile reci” și să răsară, precum în vis, din „umbra vremilor”. O imagine, poate, mai puternică a apelului la ivire din noianul timpului trecut și al amintirii, pentru că implică nesfârșitul oceanic, este cea oferită, bineînțeles, de memorabilul început de poem:
„Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai”...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul