Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Opera – odată cu omul

        Horia Gārbea

Nu cred că există vreun autor de literatură care să nu se gīndească și la posteritatea sa. Au fost și sīnt autori care și-au executat bustul īn timpul vieții sau au făcut demersuri la primării pentru botezarea unor străzi cu numele lor. Sperau, desigur, că, postum, bustul va fi amplificat la nivel de statuie ecvestră, ei ținīnd pana īn mīna dreaptă precum Mihai Viteazul strīnge securea cu stīnga. Iar strada să devină bulevard. Eu unul aș vrea să avem un bulevard 15 Ianuarie, īn compensație că am avut, vai nouă, un 6 Martie.
Majoritatea autorilor, din falsă modestie, n-au ajuns atīt de departe cu auto-omagierea antumă, dar toți se gīndesc cu duioșie la generațiile de tineri care vor avea la BAC un subiect din opera lor și la fragedele doctorande care le vor consacra teze. Cīte să umple un raft.
Dar... ghinion, vorba cuiva, realitatea zilelor noastre le dă celor mai dornici de glorie postumă două vești: una rea și una foarte rea.
Cea rea este că autorii care au īnfruntat veacurile nu se sinchiseau de urmașii urmașilor și de opiniile lor, exemplul flagrant fiind domnul Shakespeare, care urmărea să se chivernisească, lucru care i-a reușit. Centrul canonului nu-l preocupa.
Cea foarte rea este că autorii romāni – cei cu har, ca și cei făr㠖 au parte, acum, de o societate cu totul nerecunoscătoare, cinică și indiferentă. Adică indiferentă īn varianta optimistă, căci varianta pesimistă e a unor reacții maculator-demolatoare. Uneori la propriu, o statuie a lui Eminescu, de pildă, fiind periodic vandalizată, ca și bustul lui Dobrogeanu-Gherea. Alteori, doar la figurat.
Eforturile Uniunii Scriitorilor de a fixa īn memorie locurile unde au trăit niște scriitori mai de seamă prin plăci s-au izbit nu numai de refuzuri și alte reacții negative. Ci mai ales de faptul că imobilele īnsele dispar accelerat īntr-o impietate contondentă, compatibilă cu maimuțele și rinocerii. Deși, la primate, cercetătorii (nu știu dacă britanici) au constatat rudimente de cult al morților.
Un melancolic umorist, care a dedicat strofe vesel-amare bustului său („Un alter ego fără ochelari”), n-a avut parte, la 130 de ani de la naștere (n. 1886) – și țin prinsoare că nu va avea nici la 80 de ani de la moarte (m. 7 mai 1937) –, de nicio străluminare aniversară. De vreun bust din partea vreunei autorități – nici vorbă. Noroc cu cīțiva entuziaști particulari care au realizat o lucrare ce va veghea mormīntul poetului.
La recentul centenar al nașterii, Magda Isanos a adunat două articole omagiale, o manifestare la Muzeul Literaturii din Chișinău și una, hăt, la Hamilton, Canada. Atīt i-a oferit posteritatea poetei care a trăit atīt de puțin și de intens.
Provocărilor unor reviste, precum aceasta, lansate către scriitori, de a consacra articole aniversare și comemorative, măcar la datele „rotunde”, cu toate că nu ele trebuie așteptate pentru a comenta o operă, se soldează adesea cu rezultate minime sau inexistente. Căci oamenii īși īngrijesc posteritatea lor. Și aplică zicala, nu știu dacă doar romānească, dar sigur egoistă și cinică: morții cu morții. Dacă privim īn jur cu luciditate, trebuie să recunoaștem: azi, cīnd moare autorul, īi moare și opera. Īi poate rămīne, fantomatic, contul de facebook. Dar imaginea și, mai ales, ceea ce contează, opera, intră īntr-o eclipsă totală.
Se zice că nu trebuie să aduni bunuri „că doar nu le iei cu tine pe lumea ailaltă”. Dar nici opera, dacă o ai, n-o iei cu tine. Rămīne pe lumea asta. Se pune chestiunea dacă lumii ăsteia īi mai pasă de opera celor plecați sau īși īnchipuie, cum e mai lesne, că lumea aceasta īncepe și se termină cu sine.
Īn acest an, īn aprilie și august, se vor īmplini 75 și, respectiv, 35 de ani de la nașterea și moartea lui Virgil Mazilescu. Cīți confrați, oare, măcar dintre numeroșii săi epigoni, care și-au hrănit copios scrisul din opera lui, vor pune, simbolic, īntr-o pagină, o floare de recunoștință? „Vorbeşte limpede şi vei fi mīine stăpīnul lumii”, scria Virgil Mazilescu. Un vers atīt de puternic și aforistic rămīne suspendat, căci nu poți fi stăpīnul unei lumi care nu mai are memorie.
Mai bună poate, paradoxal, decīt tăcerea și uitarea e ținerea īn atenție prin bīrfă și calomnie. Probabil din invidie, justițiarii se grăbesc, īn numele „dreptății absolute”, să se răfuiască periodic cu memoria autorilor răposați. Mai rar cu opera lor, ci, īn chip meschin, cu existența lor, cītă a fost, pe Pămīnt. Unul a fost antisemit, altul legionar, altul bolșevic, iar calificativul de bețiv sau tīrfă se lipește mai de oricine, ca marca de scrisoare, fără discriminare după īntinderea și valoarea textelor.
Cu timpul, uitarea – cu scuza că e scrisă īn legile omenești – devine un program estetic și un plan de luptă și solidaritate al noilor veniți īn literatură. Uniți, uităm!
Am remarcat că puțini scriitori – căci de edili, manageri culturali și alte categorii de culturnici nici nu poate fi vorba – au cīte-o vorbă bună, mai ales scrisă, despre cei din care a rămas doar numele pe-o carte. Iar aceștia se feresc să-și spună cuvīntul, de rușine, pentru a nu fi luați de „fraieri” ori de-a se trezi cu vorba retezată. Căci, de-ar īncepe o frază: Eminescu (sau altul) a fost un mare poet… Sadoveanu (sau altul) a fost un excelent prozator…, ar primi imediat o replică devastatoare, de regulă referitoare la concepțiile sociale, politice, economice ale aceluia, incompatibilie, accidental, cu ale preopinentului. Așa că nu-i mai sigur să taci?
Mulți autori de articole critice și monografii preferă, oportun, să consacre scrieri, de regulă ditirambice, unor viețuitori cu operă īnchipuită, și nu unor scriitori valoroși, dar trecuți pe Cīmpiile Elizee de sub Bellu și Străulești. Ei aplică fără a roși principiul: decīt un filozof mort, mai bine un măgar viu. Iar autorii, și ei, scriu mult și cum dă Dumnezeu, iar apoi fac cinste criticului la bodega „Mai bine aici ca vizavi”. Vizavi fiind gardul cu cruci al posterității, īn care n-are rost să-ți faci monument, că se va umple de graffiti.
Așadar, īnainte de a pleca, scriitori fiind, să ne luăm „dejunul sub iarbă”, cum scria Ioan Flora, putem să reflectăm la īntrebarea (tot ca un graffiti): Unde īți vei petrece veșnicia? Și să răspundem lucizi, tot ca niște scriitori: niciunde.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul