Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fantasticul – Blandiana

        Dan Cristea

O confesiune cu multe sugestii (Poezie și proză – În loc de prefață) deschide volumul de Povestiri fantastice (Humanitas, 2016) al Anei Blandiana: „Am început să scriu proză după ce împlinisem 30 de ani și după ce publicasem cinci sau șase volume de poeme, într-un moment în care am simțit că trebuie să pun între realitate și poezie mai mult decât meditațiile pe care le publicam săptămânal în revistele literare. Mai precis, am simțit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înțeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poem, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare și sensurile ei maculatoare. Și nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca niște corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier”.
Așadar, în vederile poetei („care scrie și proză”), această modalitate de a se exprima, la care trebuie să recurgă, ar constitui un adăpost, un amortizor, un dig de apărare pentru propria poezie („imaterială”) în fața asaltului unei realități mult prea extinse și compromițătoare. Proza ar avea astfel menirea să alunge „demonii”, să exorcizeze, să curețe ființa de toate reziduurile pe care „istoria și viața” tind să le aglomereze în cuprinsul ei. Ana Blandiana alege scriitura fantastică, teoretizată, de regulă, ca o scriitură a indicibilului, contradictorie, ambiguă, ambivalentă, paradoxală în esența ei, pentru că fantasticul, așa cum îl definește, „nu este opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia”. În viziunea poetei, scriitura de acest tip ar avea drept țintă principală răul pe care, „sub lumina cuvântului”, îl descrie, îl proiectează în „umbre fantastice”, încercând astfel să-l „vizualizeze” și să-l „demaște” în același timp. Câteva dintre înfățișările răului pe care Blandiana le abordează, de altfel, în prozele sale au și fost numite: sordidul, promiscuul, duplicitarul, maculantul. De asemenea, autoarea Proiectelor de trecut alege să scrie o proză „pentru care important este să nareze nu întâmplări, ci obsesii; o proză a cărei autenticitate nu constă în priceperea de a copia realitatea, ci din încăpățânarea de a-i da un sens”. În fine, ca o ultimă concluzie a textului introductiv, pentru Blandiana, proza implică faptul de a fi scriitor ca o profesiune, pe câtă vreme versurile se scriu „ca în transă” și vin ca o „explozie”, în perioade „de plenitudine aproape miraculoasă, de fericire aproape violentă”.
Scriind despre Cele patru anotimpuri (carte respinsă inițial de Cenzură și publicată în 1977) în urmă cu mulți, mulți ani (mai precis, la început de secol!), am ținut să afirm – idee la care ader și acum – că „există un peisaj fantastic semnat Ana Blandiana” și că, în cazul acestei cărți, cu pagini de proză fantastică situându-se printre cele mai reușite compuse vreodată în literatura română, s-ar putea vorbi de un fantastic politic, „care subminează realitatea și pe care autoarea îl ilustrează cu strălucire”. Cele patru povestiri ale culegerii, reluate în volumul de față, cum sunt reluate și povestirile din volumul Proiecte de trecut (1982), pun în scenă încălcări sau siluiri brutale ale legilor naturale, morale ori sociale care ne ghidează în înțelegerea realității. Fantasticul Anei Blandiana se referă, pe de altă parte, nu numai la percepția unor subiectivități izolate, surprinse în mijlocul unor crize identitare, ci înglobează comportamentul ciudat, paranoic uneori al unor întregi colectivități. Într-un fel sau altul, povestirile ilustrează coșmarurile terorii, circumscriind, rând pe rând, tema imposibilității de a înțelege ceea ce este de neînțeles. Dincolo de astfel de teme, legate strict de latura fantastică, o nouă lectură a prozelor poate descoperi sau pune în evidență și alte lucruri, care țin de ecouri și de convergențe între diferitele planuri de expresie din scrisul, prozastic ori poetic, al Anei Blandiana. 
Astfel, momentele de „transă”, de „plenitudine”, de „fericire”, de „euforie” și „fascinație” ale ființei, clipele de intensă acuitate și mobilizare a simțurilor, de jubilație (dar și de revulsie) în contactul cu materia – și trebuie spus că există o adevărată bulimie în fața obiectelor la Ana Blandiana! – nu se restrâng doar la poezie, ci fac parte din întreg peisajul imaginar al autoarei, recognoscibil și în numeroase pagini de proză. Vorbim, în genere, despre un peisaj oximoronic, generat de „coincidența contrariilor”, peisaj la care lucrează din plin, după cum recunoaște și personajul-povestitor, memoria senzorială și memoria visului („dacă memoria mea logică este într-adevăr lacunară, cea senzorială și cea a visului își păstrează întreaga acuratețe, rămânând într-o perpetuă și halucinantă stare de veghe”).
Iată, de pildă, un moment de euforie, legat de senzația bruscă de libertate și bună dispoziție: „La drept vorbind, cred că în clipa aceea a ieșirii din pasaj și a schimbării bruște de umoare am început să trăiesc cu acuitate, toate simțurile dându-mi de știre că sunt conștiincioase și că-și fac datoria cu plăcere” (p. 15). Sau iată starea de beatitudine pe care o provoacă hoinăreala: „Puține plăceri ating pentru mine intensitatea beatitudinii pe care mi-o dă hoinăreala, rătăcirea la întâmplare pe străzi fără nici un motiv și fără nici un rost într-un fel de sfidare a timpului care nu mă întinează trecând” (p. 16). Starea de „toropeală” (p. 32) ori de „somnoroasă fericire” („care mă face să trăiesc fapte și întâmplări fără a le observa măcar”, p. 38) pot figura, și ele, în marele repertoriu al trăirilor euforice. Alături de acestea, la distanță de o pagină, două, putem înregistra, ca pe un revers, senzația de „enervare, de revoltă” în fața „monstruozității” (presupusa ninsoare din interiorul capelei, care se dovedește a fi, într-o altă percepție, invazia a mii de fluturi); ori acel ceva „profund senzual, lasciv” din manejul aerian și profanator al fluturilor din capelă, „care-mi trecea fiori reci pe ceafă și făcea să-mi tremure genunchii” sau senzația de „vomă” provocată de bâzâitul coșmaresc al insectelor, care se confundă cu un „scrâșnet continuu al universului”.
Proza evidențiază în Ana Blandiana o mare poetă a memoriei olfactive, care îi împânzește, precum o fină rețea de canale, toate povestirile. În Primăvara (Dragi sperietori), e mirosul pământului: „Mirosea a pământ atât de puternic, încât mirosul devenea carnal și fiecare inspirație îmi dădea o scurtă, repede retractată, amețeală, iar acest joc al vertijurilor mă făcea să simt lumea în jurul meu clătinându-se, beată de o fericire pe care nu mai avea timpul să o cerceteze și s-o înțeleagă” (p. 60). Tot aici, „aerul începe să miroasă neliniștit și afrodisiac a primăvară” (p. 42).
În Vara (Orașul topit), mișcarea valurilor, culorile, mirosurile se contopesc în acel peisaj oximoronic atât de caracteristic pentru imaginarul Anei Blandiana: „...și mai ales mirosurile, mirosurile acelea putrede și complicate, mirosurile acelea în care descompunerea animală și vegetală se confundă într-o universală miasmă a dispariției care, mult după ce renunțase la viață, nu renunță încă la o scârboasă și fascinantă lascivitate, mirosurile acelea sugerând atât de ascuțit o moarte ațâțătoare, o putrezire senzuală în stare să răscolească și să amestece gândul înalt al neființei cu fiorii fierbinți, bântuind asurzitoarele cupole de carne ale palatelor îngropate în noi” (p. 72).
În Toamna (Amintiri din copilărie) este, mai întâi, mirosul de tipărituri vechi, dintr-un depozit de cărți, care redeșteaptă, la modul proustian, în memoria eroinei-narator, mirosul din copilărie, al podului în care tatăl își ascunde cărțile de teama perchezițiilor comuniste. Este, apoi, mirosul frunzelor uscate, arse în livezi, care trezește amintirea zilei în care tatăl e nevoit să ardă în sobă paginile de carte considerate a fi cele mai primejdioase în ochii Cenzurii regimului: „Ce-mi aducea aminte mireasma fumului din livezi? O amintire acută, aroape violentă se trezea în mine, nenumită încă, nesperată, din masa amorfă a faptelor uitate, dar pregătindu-se să țâșnească fără menajamente” (p. 114).
Proza ne oferă, de asemenea, argumentele pentru a recunoște în Ana Blandiana o mare poetă a zonelor ambigui de devenire a materiei, a stărilor intermediare ale acesteia, de trecere de la o stare de agregare la alta, de la un regn la altul, temă, de altfel, profund fantastică, după cum se poate observa și din acest exemplu al unui coșmar apocaliptic: „Întreaga bibliotecă devenise de curând o stranie masă vâscoasă supusă legilor care acționează asupra fluidelor, și această bruscă și amenințătoare trecere dintr-o stare de agregare în alta părea să se petreacă mai curând în vis decât în viața pe care cu atâta îndrăzneală și superficialitate o alesesem. Era înspăimântător, tocmai pentru că era de neînțeles” (p. 82).
Păstrând multe dintre datele de aderență sau de respingere față de lumea sensibilă, etalate de povestirile din Cele patru anotimpuri (lucrurile care ar constitui partea de poeticitate a prozei), istoriile din Proiecte de trecut (urmate, în acest volum, de două proze mai recente: Misiune imposibilă, 2008, și Ieșirea, 2015) aprofundează trăsăturile semnalate de fantastic politic, speță de fantastic care se deschide spre câmpul social și colectivitate, aflate în criză, cât și spre un real rupt de ordinea rațională și morală acceptată.
Dintre cele douăsprezece povestiri, câteva abordează, în modalități diferite, motivul detenției politice sau al deportării din anii „obsedantului deceniu”. Este, evident, una dintre obsesiile prozatoarei. E vorba astfel de Reportaj (care trezește, pentru eroina-reporter, amintirea din copilărie a arestării tatălui, totul petrecându-se pe fondul „revelației” terorizante că se află pe locul unei gropi comune și al unui lagăr de muncă forțată din gulagul comunist al Dobrogei), de Proiecte de trecut (povestea unor nuntași din Banat, deportați, vreme de unsprezece ani, într-un loc pustiu din Bărăgan, poveste care redeșteaptă, de asemenea, reprezentări și spaime din copilărie), de Lecția de teatru (povestitorul-actor află, printr-o înscenare de teatru popular, amănunte despre tatăl său, mort în închisoare), de Ieșirea (prima zi de libertate și de revenire la viață a unui profesor universitar, condamnat la șase ani de detenție).
Alte povestiri recurg, și cu tandrețe, și cu sarcasm, la motivul supranatural al îngerului trimis pe pământ. În Gimnastica de seară, îngerul ar fi trebuit să joace un rol punitiv, de înger exterminator, dar, în loc de asta, conștiincios fiind, începe să se umanizeze, să se identifice cu oamenii, realizând că „nu va fi niciodată în stare să judece și să condamne aceste biete ființe atât de imperfecte și plătindu-și atât de scump imperfecțiunea”. Un alt înger, Anghel, coborât de mai multe ori pe pământ pentru a se ocupa de suferințele oamenilor, descoperă că misiunea lui, „de a alina ceva ce se dovedea mereu de nealinat”, este o „misiune imposibilă”, drept care, plângând pentru prima data, își smulge aripile, renunțând astfel la „însemnele puterii”. Povestirile cu îngeri sau cu „pui de îngeri” (Zburătoare de consum) constituie și o modalitate de a zugrăvi, chiar și în anii Cenzurii, o realitate mizerabilă, o lume săracă și degradată, aflându-se la limită și trăind fără speranță. Absurdității lumii (care, așa cum ne precizează textul Anei Blandiana, „nu poate fi considerată o concluzie morală”) i se poate răspunde cu lecția esențială, desprinsă de personajul din Proiecte de trecut (unchiul Emil) din experiența, teribilă și inițiatică deopotrivă, a deportării în pustietatea Bărăganului: „Pentru că ceea ce descoperise cu adevărat în insula sa, și ceea ce nu avea cum să mai uite după aceea, era importanța legilor cosmice ale naturii în fața bietelor reguli încropite mereu în grabă, mereu discutabile și derizorii, ale istoriei”.
Spre această „înfiorare cosmică” aspiră toate prozele Anei Blandiana.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul