Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sfârşit de septembrie

        Stelian Tăbăraş


Septembrie e un silogism deductiv; înainte de a-l pronunţa îţi vine să-i adaugi în faţă un adverb conclusiv: „aşadar“. Confundându-te cu o corabie, amintirile verii se agaţă de tine disperate: „Ia-ne şi pe noi!“ Grija genetică pentru adăpost a căpătat în civilizaţie culori stranii: nu neapărat îngrijirea de provizii, de punerea la adăpost a bucatelor, cât de un melancolic bilanţ. „S-a dus şi vara asta/ Ducă-se dracului!/ Ce-mi pasă mie/ Pe malul lacului“, spune un poet – altfel mărunt (Depărăţeanu) de la sfârşitul veacului al XIX-lea.


Anotimpurile ne sunt structurale. Omul, „măsurat“ de nu mai puţin de vreo trei sute de bioritmuri, percepe din ele conştient doar câteva: ciclul zilei, al săptămânii (lunii, mai puţin!), anotimpurilor, anilor... Calculatorii de bioritmuri mai iau în consideraţie cicluri de douăzecişidouă, douăzecişipatru, douăzecişiopt de zile, „găsindu-ţi“ minime şi maxime în privinţa forţei fizice, psihice, intelectuale. Toate aceste păreri se potrivesc omului sedentar (în sens istoric, antropologic). Altfel...


Claude Lévy-Strauss găsise pentru popoarele Europei trei „benzi“ de preferinţe culinare, socotite de la est la vest. Banda de nord – inclusiv scandinavă – ar fi dominată de verbul „a frige“ (poate datorită originii nomade a unor populaţii, poate datorită bejeniilor: descalecă omul, lasă calul în voie, aprinde iute un foc şi în câteva minute carnea e friptă). A doua bandă ar trece ca un brâu prin centrul Europei: e opţiunea pentru „a fierbe“, „a prăji“. Sunt descoperite supele, ciorbele, mâncărurile cu sos. Chestiunea presupune aşezare de lucruri, doar e cu vase de lut sau, mai târziu, de metal. Mai este sudul, respectiv civilizaţiile medi­teraneene. Aici ver­bul „a coace“ „face legea“. E necesară o construcţie specia­lă, cuptorul – fără de care n-am putea vorbi de lipiile tur­ceşti, de plăcintele greceşti, de pizza italiană. Bineînţe­les, am putea, în primul rând, vorbi de pâine.


Românii ar fi aşe­zaţi între „banda fierberii“ şi, prin ro­manizare probabil, „coacerii“. Avem tra­di­ţionala mă­mă­ligă (fiartă), dar avem şi un cuptor „la pur­tător“: ţestul! Cuvânt latin provenit din acelaşi etimon cu ţeasta, un fel de emisferă de lut, cam cât un ceaun normal, agăţată de grindă cu un lanţ rabatabil. În centrul casei e vatra: după ce se încinge un foc, jeratecul e mutat în sobă, vatra fierbinte e măturată, pe ea se aşază aluatul şi se coboară, peste el, ţestul. Această pâine n-are asemănare!


Athanor, cuptorul alchimiştilor, e definit printr-un paradox: întotdeauna scoţi din el altceva decât ai pus. Păi, dacă e aşa, Athanorul de septembrie ar putea fi... chiar un cuptor de aragaz. Întâi, cu două-trei sfecle roşii de mărimea pumnului, curăţate de coajă; peste treizeci de minute mai pot fi adăugate două-trei felii de dovleac (din cei care se găsesc prin vie, prin porumbişti şi prin... pieţe). Într-un mic vas de lut puneţi pentru copiii de toate vârstele seminţele de dovleac presărate cu sare şi adăugându-le câteva miezuri de nucă. Peste altă jumătate de oră puneţi în cuptor cinci-şase cartofi în coajă, spălaţi îndelung şi clătiţi într-o apă cu sare; peste alte douăzeci de minute, un gogoloi de aluat de pâine şi una-două gutui. Şi încă peste alte douăzeci de minute, câteva mere, crestate uşor „în cruce“, presărate cu zahăr şi scorţişoară. În cele din urmă (după un total de cam o oră şi jumătate – „pendinte de cuptoriu“, cum ar zice un bucătar ardelean) aurul lui septembrie poate fi scos …



Stoluri imense de grauri, răsucindu-se în forme neînţelese haşurează spaţiul ferestrelor. Par un citat din Munci şi zile. I-am văzut şi la nord, şi la sud de Dunăre; odinioară, tot într-o toamnă îmbolnăvită de galben şi de foşnetele porumbiştilor, pe lângă bălţile din preajma Calafatului (Ciupercenii Vechi), un vânător descărca ambele ţevi ale puştii de vânătoare în plin stol, adunând într-un sac pe cei cincispre­zece-douăzeci sortiţi… Şi, Doamne, ce frumoşi sunt graurii de-aproape. Merită preţul unor grauri umpluţi cu ciuperci – cum citim prin cărţile de bucate – sau cel al graurilor la ceaun, cum se obişnuieşte prin Bărăgan, asemenea jertfă?


În româneşte, „graur“ se spune că ar descinde din „grâu“. Aşa o fi, de vreme ce încă mai întâlnim regional forma „grâure“. Însă, în bazorelieful de pe uşile de biserică veche ori athonită – cioplit în păr african, tisă ori palisandru –, i-am văzut în „pomul vieţii“ cu ciocul înfipt în boabe de strugure ori în alte fructe exotice, cu ochii închişi de beţia nectarului ori de adormire. I-am întâlnit în folclor cu valoare de… calendar al omului trecător, ei consemnând (consumând?) anii, lunile, zilele… „Şi-mi vin păsărele/ de-mi iau bobicele/ rău pare-mi de ele/ şi-mi vin grăurei/ de-mi iau strugurei/ rău pare-mi de ei!/ Şi-o pasăre neagră/ se-aşează pe-o coardă/ rupe via-ntreagă…/ Şi la anul, cine ştie/ cine-o mai culege vie?“


Simbolul graurelui nu este individul sau cuplul. Nu! Aici contează stolul. Am văzut cum acel stol împuşcat din Bărăgan se reface rapid în forma lui precedentă; după care legi ale zborului, de vreme ce niciunul dintre „exemplarele“ lui nu vede întregul?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul