Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sfârşit de septembrie

        Stelian Tăbăraş


Septembrie e un silogism deductiv; înainte de a-l pronunţa îţi vine să-i adaugi în faţă un adverb conclusiv: „aşadar“. Confundându-te cu o corabie, amintirile verii se agaţă de tine disperate: „Ia-ne şi pe noi!“ Grija genetică pentru adăpost a căpătat în civilizaţie culori stranii: nu neapărat îngrijirea de provizii, de punerea la adăpost a bucatelor, cât de un melancolic bilanţ. „S-a dus şi vara asta/ Ducă-se dracului!/ Ce-mi pasă mie/ Pe malul lacului“, spune un poet – altfel mărunt (Depărăţeanu) de la sfârşitul veacului al XIX-lea.


Anotimpurile ne sunt structurale. Omul, „măsurat“ de nu mai puţin de vreo trei sute de bioritmuri, percepe din ele conştient doar câteva: ciclul zilei, al săptămânii (lunii, mai puţin!), anotimpurilor, anilor... Calculatorii de bioritmuri mai iau în consideraţie cicluri de douăzecişidouă, douăzecişipatru, douăzecişiopt de zile, „găsindu-ţi“ minime şi maxime în privinţa forţei fizice, psihice, intelectuale. Toate aceste păreri se potrivesc omului sedentar (în sens istoric, antropologic). Altfel...


Claude Lévy-Strauss găsise pentru popoarele Europei trei „benzi“ de preferinţe culinare, socotite de la est la vest. Banda de nord – inclusiv scandinavă – ar fi dominată de verbul „a frige“ (poate datorită originii nomade a unor populaţii, poate datorită bejeniilor: descalecă omul, lasă calul în voie, aprinde iute un foc şi în câteva minute carnea e friptă). A doua bandă ar trece ca un brâu prin centrul Europei: e opţiunea pentru „a fierbe“, „a prăji“. Sunt descoperite supele, ciorbele, mâncărurile cu sos. Chestiunea presupune aşezare de lucruri, doar e cu vase de lut sau, mai târziu, de metal. Mai este sudul, respectiv civilizaţiile medi­teraneene. Aici ver­bul „a coace“ „face legea“. E necesară o construcţie specia­lă, cuptorul – fără de care n-am putea vorbi de lipiile tur­ceşti, de plăcintele greceşti, de pizza italiană. Bineînţe­les, am putea, în primul rând, vorbi de pâine.


Românii ar fi aşe­zaţi între „banda fierberii“ şi, prin ro­manizare probabil, „coacerii“. Avem tra­di­ţionala mă­mă­ligă (fiartă), dar avem şi un cuptor „la pur­tător“: ţestul! Cuvânt latin provenit din acelaşi etimon cu ţeasta, un fel de emisferă de lut, cam cât un ceaun normal, agăţată de grindă cu un lanţ rabatabil. În centrul casei e vatra: după ce se încinge un foc, jeratecul e mutat în sobă, vatra fierbinte e măturată, pe ea se aşază aluatul şi se coboară, peste el, ţestul. Această pâine n-are asemănare!


Athanor, cuptorul alchimiştilor, e definit printr-un paradox: întotdeauna scoţi din el altceva decât ai pus. Păi, dacă e aşa, Athanorul de septembrie ar putea fi... chiar un cuptor de aragaz. Întâi, cu două-trei sfecle roşii de mărimea pumnului, curăţate de coajă; peste treizeci de minute mai pot fi adăugate două-trei felii de dovleac (din cei care se găsesc prin vie, prin porumbişti şi prin... pieţe). Într-un mic vas de lut puneţi pentru copiii de toate vârstele seminţele de dovleac presărate cu sare şi adăugându-le câteva miezuri de nucă. Peste altă jumătate de oră puneţi în cuptor cinci-şase cartofi în coajă, spălaţi îndelung şi clătiţi într-o apă cu sare; peste alte douăzeci de minute, un gogoloi de aluat de pâine şi una-două gutui. Şi încă peste alte douăzeci de minute, câteva mere, crestate uşor „în cruce“, presărate cu zahăr şi scorţişoară. În cele din urmă (după un total de cam o oră şi jumătate – „pendinte de cuptoriu“, cum ar zice un bucătar ardelean) aurul lui septembrie poate fi scos …



Stoluri imense de grauri, răsucindu-se în forme neînţelese haşurează spaţiul ferestrelor. Par un citat din Munci şi zile. I-am văzut şi la nord, şi la sud de Dunăre; odinioară, tot într-o toamnă îmbolnăvită de galben şi de foşnetele porumbiştilor, pe lângă bălţile din preajma Calafatului (Ciupercenii Vechi), un vânător descărca ambele ţevi ale puştii de vânătoare în plin stol, adunând într-un sac pe cei cincispre­zece-douăzeci sortiţi… Şi, Doamne, ce frumoşi sunt graurii de-aproape. Merită preţul unor grauri umpluţi cu ciuperci – cum citim prin cărţile de bucate – sau cel al graurilor la ceaun, cum se obişnuieşte prin Bărăgan, asemenea jertfă?


În româneşte, „graur“ se spune că ar descinde din „grâu“. Aşa o fi, de vreme ce încă mai întâlnim regional forma „grâure“. Însă, în bazorelieful de pe uşile de biserică veche ori athonită – cioplit în păr african, tisă ori palisandru –, i-am văzut în „pomul vieţii“ cu ciocul înfipt în boabe de strugure ori în alte fructe exotice, cu ochii închişi de beţia nectarului ori de adormire. I-am întâlnit în folclor cu valoare de… calendar al omului trecător, ei consemnând (consumând?) anii, lunile, zilele… „Şi-mi vin păsărele/ de-mi iau bobicele/ rău pare-mi de ele/ şi-mi vin grăurei/ de-mi iau strugurei/ rău pare-mi de ei!/ Şi-o pasăre neagră/ se-aşează pe-o coardă/ rupe via-ntreagă…/ Şi la anul, cine ştie/ cine-o mai culege vie?“


Simbolul graurelui nu este individul sau cuplul. Nu! Aici contează stolul. Am văzut cum acel stol împuşcat din Bărăgan se reface rapid în forma lui precedentă; după care legi ale zborului, de vreme ce niciunul dintre „exemplarele“ lui nu vede întregul?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul