Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Cantonierul” şi alte întâmplări poetice

        Radu Voinescu

Debutând înainte de membrii marcanţi ai grupării din jurul Cenaclului de Luni, pentru Liviu Ioan Stoiciu problema distanţei faţă de notele comune ale optzeciştilor – atâtea câte puteau fi identificate atunci, în miezul desfăşurării evenimentelor – se pune din capul locului într-un mod aparte, el fiind, cel puţin din acest punct de vedere, un înaintemergător, manifestându-se deja format, în bună măsură, ca poet, atunci când congenerii îşi armonizau mai degrabă poeticile individuale unii cu ceilalţi în cadrul unui firesc proces de sincronizare şi de imitaţie, pe jumătate voită, pe jumătate inconştientă, mai degrabă decât de a-şi dezvolta apăsat – cel puţin în ochii publicului, ce abia se deprindea cu noua paradigmă – propriile tendinţe.
Volumul La fanion (premiat la Concursul de poezie al Editurii Albatros în 1979 – se poate presupune, aşadar, că era scris din 1978 – şi apărut în 1980; nu e lipsit de importanţă să amintesc, în acest context, faptul că poetului i se publicaseră, la aceeaşi editură, în „Caietele debutanţilor”, ciclurile Balans, în 1977, şi Cantonul 248, în 1978), venea, cu un limbaj poetic radical diferit faţă de retorica frumoasă a şaptezeciştilor, cu note de muzicalitate, cu vocabule şlefuite, sonore adesea, („...poeţii, debutanţi, de serviciu/ în cer, adună, după maeştri, în saci/ zgura”miroasă a gaz trandafirul). Tot aici apare şi tematica legată de mirajul antichităţii greceşti („DAR PE MINE MĂ PREOCUPAU, LA/ ANTICI, alergările cu calul şi mai ales trântele, mănuşile de piele, înfăşurate până la cot şi întărite/ cu plumb şi aruncarea discului, de bronz [...]/...sau întrecerile de gimnastică/ (şi dans) ale poeţilor, o dată la patru ani/ vara...”) şi de intruziunea zeilor în viaţa muritorilor, parcă în prelungirea, pe coordonate cumva diferite, a unei matrice conturate de Nichita Stănescu în 11 elegii. În poezia lui Stoiciu zeii con-locuiesc cu oamenii aproape ca în cadrele realismului magic, lipsind, însă, familiaritatea „naturală” a prezenţei făpturilor din lumea de dincolo şi instalându-se în locul ei o uimire în faţa unor asemenea amestecuri între real şi imaginar, între real şi livresc, între real şi mi(s)tic.
S-a remarcat mai puţin până acum că uimirea stă la baza mecanismului care pune în mişcare rostirea poetică a lui Liviu Ioan Stoiciu, aşa cum cineva punea mirarea la temelia întregii evoluţii a filozofiei europene. Nu vreau să trec mai departe până nu observ, aşa cum am făcut-o şi cu altă ocazie, că zeii greci, cei care îi devin „contemporani” copilului ce pare a fi personajul din La fanion, se integrează într-un mit personal al autorului Poemului animal: „O IMAGINE A SUFLETULUI meu, din copilărie, este/ şi câmpia, numai miraj, din jurul cantonului, pe arşiţă,/ când vezi aşa, până la orizont, o linie de plutire, nu/ ştiu cum să spun, o apă fantastică, limpede, care/ deformează obiectele (şi le transformă/ [...] aici, Triton,/ jumătate om, jumătate peşte, sună din goarnă, de cochilie, şi/ stârneşte furtunile/ magnetice, iar tatăl său, Po-/ seidon, tras de cai de mare, în car alb, peste/ valuri, înconjurat de delfini, stă/ rege, în mână cu tridentul său, numai/ cutremur...”). Din acest mit personal mai face parte, fapt subliniat şi în unele dintre volumele ce vor urma, dar mai ales în paginile de jurnal publicate până acum, paradigma şcolii stoice (este clară şi opţiunea pentru omofonia relativă dintre numele poetului şi cel al doctrinei respective). Este, între multe altele, semnificativ în acest sens ciclul Amintiri adjudene (Cu Dafne, Faeton, Orfeu şi Euridice, în copilărie) din volumul Post-ospicii.
Adaug la aceasta şi că starea de uimire şi exprimarea în diferite forme a acesteia îi este întru totul proprie omului Liviu Ioan Stoiciu, iar cine îl cunoaşte nu se poate să nu-l fi auzit măcar în câteva rânduri dezvăluindu-şi surprinderi nebănuite în faţa unor evenimente sau fenomene dintre cele mai comune pentru noi, ceilalţi. Găsesc, aici, în mirarea aceasta, una dintre sursele majore de poeticitate, ca şi, derivând din ea, atracţia cititorilor pentru viziunea poetului, pentru că prin ea ciupeşte o coardă universală a sensibilităţii.
Nu e mai puţin adevărat că, pentru a-l înţelege pe Liviu Ioan Stoiciu pe deplin, cititorul are nevoie să rezoneze puţin cu filozofia elină şi cu numele şi atributele zeităţilor care populează Panteonul grecesc. Mai mult decât atât, semnalez şi modalitatea în care se înlănţuie poemele din ciclul Glasuri din labirint (Când memoria va reveni), organizat în secvenţe urmând modelul tragediilor din Grecia antică. După un poem compus ca o adresare altcuiva (de exemplu, „Rouă a cerului, lipicioasă: chemarea/ ta pe zi ce trece îmi/ răscoleşte sfârşiturile de veri ale copilăriei...” Misterul firii. Un itinerariu), urmează Corul, cu materia structurată în trei părţi: „Strofa”, „Antistrofa” şi „Epoda”.
Se spulberă, astfel, o prejudecată ce am impresia că persistă la unii dintre cei care îl comentează ori numai îi gustă versurile, anume aceea că poetul ar fi un improvizator, un inspirat, care-şi permite să spună ce-i trece prin minte după o reţetă patentată de suprarealişti. În fapt, improvizaţia, la el, nu prea are de-a face cu dicteul suprarealiştilor, ci este bine controlată. Inclusiv sintaxa uneori imposibilă a versurilor (citatele cu care ilustrez acest comentariu o dovedesc îndeajuns) trebuie avută în vedere în acest caz, ea fracturând textul, dar, în mod paradoxal, deşi greoaie din punct de vedere tehnic, imprimându-i ritm poeziei, cel puţin vizual, pe pagina de carte.
Stoiciu este încadrabil acestei categorii numai în măsura în care realul lui se impregnează de suprareal. Este momentul să subliniez o altă caracteristică a po(i)eticii care-i este proprie, anume aceea că, dacă, în genere, textualizarea poetică tinde să decupeze nivelul realului, trecându-l cu o clasă mai sus, în aşa fel încât prin insolitare să capete valenţe estetice, originalitatea lui Stoiciu constă în inversarea termenilor, adică în coborârea suprarealului în real, cu alte cuvinte, într-o „mundanizare” a idealului.
Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de apariţia, în 2016, la Editura Paralela 45, în seria „Opera poetică”, a primelor două volume din integrala Liviu Ioan Stoiciu: Volumul 1, cu o Prefaţă de Răzvan Voncu de parcurs neapărat, cuprinzând cărţile tipărite între anii 1978 și 1989 (La fanion – 1980, la care se adaugă cele două cicluri enunţate mai sus, Balans şi Cantonul 248; Inima de raze – 1982; Când memoria va reveni – 1985, la care se adaugă un ciclu de trei poeme sub genericul Antologate, unul publicat în antologia Cartea ţării, realizată de Mircea Ciobanu şi Gheorghe Istrate în 1984, şi două apărute în cartea de colecţie Nichita Stănescu – frumos ca umbra unei idei, alcătuită de Constantin Crişan, în viziunea grafică a lui Mircia Dumitrescu – 1985; O lume paralelă – 1989) şi Volumul 2, cu cele dintre anii 1991 și 2000 (Poeme aristocrate – 1991; Singurătatea colectivă – 1996; Ruinele poemului – 1997; Post-ospicii – 1999; Poemul animal (Crepuscular) – 2000). Din păcate, dintr-un calcul pe care nu-l pot înţelege, editura omite să dea câte un cuprins cu poemele incluse în fiecare volum, în condiţiile în care colecţia are, totuşi, o anumită eleganţă, mărginindu-se să menţioneze doar titlurile plachetelor, în ordine.
Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu este scrisă în aşa fel încât dă sentimentul că se confundă cu un mod de viaţă, unul în care totul se derulează pe aripile închipuirii, ale imaginaţiei, lumea fiind privită când ca un vis, când ca un joc, unul care ţine tot de imaginaţie: teatrul. Lumea ca teatru, lumea ca reprezentare în afara unei voinţe, însă în cadrele unei mirări: „dar o regulă a jocului era şi/ închipuirea: eu, poet/ idilic, de curte, în/ glumă, în car de aur, tras de doi/ catâri albi, acoperiţi cu perdele de purpură, cu/ covor şi cu plăci în mişcare, care/ scânteiază şi tu, împărăteasă, în tablou, pe fond/ albastru, care apari pe tron, aşezată, cu/ armele, caii şi gărzile în/ jur (iar la picioare cu duşmanii şi catifelele în/ lanţuri, nu?...): vai, vezi conducătorii de care, ai/ circului-categorie-estetică, vor trimite tocmai/ salutul solemn, acum o dată cu un/ strop al lor de sânge, după încercări şi ce/ o să le răspundem: să le mulţumim... da?... pentru ce?... păi pentru/ exprimare/ artistică, nu?...” (dar o regulă a jocului – La fanion).
Până la teatru, singurul spectacol cunoscut de copilul cantonierului de la Adjudu-Vechi, nevoit să îşi umple spaţiul fără prea multe repere de la marginea câmpiei goale cu jocurile închipuirii şi devenit referinţă poetică (rămânând cu această dimensiune în toată opera poetică), este circul. Circul ţine şi el de reprezentaţie, de artă, de iluzie, desigur, chiar de o anumită înşelătorie – nu mi se pare forţat să invoc mitul platonic al peşterii în contextul în care poezia lui Stoiciu joacă mult pe cartea unui nivel de cunoaştere la care nici măcar eul poetic nu pare a avea acces: „...ce de animale/ fantastice!... unele stau moarte, altele/ se zbenguie împrejur, la cort (unul/ cu sfori de mătase şi cu ţăruşi de argint...), apoi/ înlăuntrul lui or fi/ acrobaţii şi exerciţii pe/ frânghii, lupte de urşi şi cântăreţe din flaut, curse/ de cai, flaşnete... aş, nici pomeneală, înăuntru/ e domnul picher, de la linia 4, bacău, cu şantierul la/ C.F.R. şi cu fata cantonierului, aia cu mantie verde/ pe ea şi cu brocarturi mari, de aur” (Vrăbiuţa – ciclul Cantonul 248).
Totul merge până la o existenţă în care poetul se simte totodată familiar şi străin: „...mâine/ dimineaţă. Ce/ întâlnire: voi, obiecte dragi ale mele, pe unde aţi/ rătăcit? O să le întreb. Pe rând. Ce dor îmi era de voi: pat de sub mine, şi de tine, garoafă, veioză/ uitată aprinsă. Şi de tine, libelulă: bate/ din palme să o/ sperie. Oare nu a venit/ vremea? Şovăielnic. Primprejur: aceea care pluteşte în/ haine de vânătoare. Tu/ eşti? Săgeata ei... Până// aici: când simt eu că nu mă comand singur” (Îi ceru umbra pomului – Când memoria va reveni).
Egal cu sine, dar mereu altul este poetul, cu fiecare volum, şi mi se pare, iarăşi, că nu s-a subliniat îndeajuns, la vremea respectivă şi mai pe urmă, importanţa ciclului Amintiri din vis-ospiciu, care reprezintă o re-scriere a biografiei lui Mihai Eminescu, unde pastişa, imitaţia stilului epocii, mai cu seamă în privinţa celui al însemnărilor zilnice, a celui gazetăresc ori administrativ-funcţionăresc puse în contrapunct cu etapele şi întâmplările vieţii marelui poet, aşa cum le cunoaştem din diferite surse ori chiar din propriile scrieri dau o viziune infuzată de un umor subtil, izvorât din toate aceste melanjuri, fără a nu trece, totuşi, în umbră – dimpotrivă – dramatismul şi mai apoi tragismul unei vieţi pe care o ştim: „...era el, însă, mai aparte şi o dată se şi apucă să fugă de la/ şcoală: dar fu prins de oamenii părintelui/ lui, călări, la şoseaua naţională, şi dus înapoi; fire slobodă,/ rămâne răpide repetent. Aici,/ imediat intră în discuţie şi vodevilurile/ actorilor ambulanţi [...] Şi ce-a urmat? Ocărât, Mihail, la/ 14 ani, a fost angajat la tribunal, la judeţ, practicant, scriitor de cancelarie, rămânând să se pregătească, poet, în/ continuare, în particular...” (Şi ce războaie – Post-ospicii).
După cum nu este de uitat poezia de dragoste a lui Stoiciu, compusă într-un registru care mai îndulceşte, şi prin lexic, şi printr-o anumită căldură, asperităţile stilului cu care şi-a deprins publicul: „draga mea, te urmăresc atât de departe, din trecutul/ îndrăgostit! Tu, spirit/ al grădinii fecioare/ cu o vrabie în/ faţă, sărind/ pe cărare şi praful amestecat cu frunze/ moarte ridicate de vârtejuri. Cu osteneala şi/ durerea pândind/ din ascunziş. Este o iluzie să/ crezi că mai calci pe pământ... Să le spun/ secretul? Despuiată de mantia ta verde din timpul/ verii, mă chemi în somn îndepărtând/ nenorocul din casă...” (Draga mea – Poeme aristocrate).
Integrala operei poetice a lui Liviu Ioan Stoiciu este doar la început cu aceste două volume, dar prin aceasta se atrage atenţia asupra necesităţii de a reinterpreta, cu datele pe care scurgerea timpului şi modificarea de percepţie le introduc în ecuaţie, o poezie care ascunde încă multe aspecte de descifrat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul