Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Mioara Rîșnoveanu

Mioara Rîșnoveanu s-a născut la Tulcea și trăiește de mulți ani în Spania. Și-a prezentat creația literară în Cenaclul „RefleXos” – Madrid. A participat la evenimentele din cadrul proiectului literar Diverbium din Madrid, în anul 2014, și conduce o asociație numită SurDisueńa pentru mediere interculturală, face parte din Comitetul Director al Asociației Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania. Grupajul de față reprezintă debutul său în presa literară din țara natală, unde îi va apărea în curînd și primul volum de versuri. (H.G.)


 


CĂUTARE
Te-am rătăcit în ninsoarea acelei nopți adânci...
Doar urmele pe zăpadă mai vorbeau despre tine.
Ai privit doar o clipă înapoi
spre fereastra ce păstra, dincolo de ea,
pasiunea unicelor regăsiri!
Ai luat atunci, cu tine, femeia din mine
și ai lăsat în locul ei amintirea în doi...
Te caut mereu –
În visele nopților de iarnă,
În ninsori prea albe,
În viscol și liniști adânci...
Unde te-ai ascuns, dragul meu?
Unde petreci, împreună cu femeia ce-am fost?



NU MI-AI SPUS
Nu mi-ai spus niciodată cât mă iubești
și am îmbrățișat singurătatea până la apus.
Nu mi-ai spus niciodată că mă iubești
și m-am așezat, îmbrățișând așteptarea,
la gura prăpastiei dintre noi...
Nu mi-ai spus niciodată cât mă iubești
și, la mal de mare,
am îmbrățișat lacrimile, însetată de dorul de tine!
Nu mi-ai spus niciodată că mă iubești...
Te-ai întors către ea
și ai îmbrățișat tăcerea
ca pe cel mai frumos răsărit!



TACI
În liniștea dureroasă a sufletului meu,
bocancii tăi răsună sec, sacadat!
Te-ai gândit vreodată
să calci desculț
peste verdele crud
al tăcerii dintre noi?



(NE)RĂBDARE
Îmi reciți un poem...
Eu îmi răsfăț părul cu degetele, încet,
aproape absentă...
Rostești cuvinte și ele ajung dincolo de gândul meu rătăcit,
căutând luna...
Spui lent fiecare vers
dorind ca albul lui
să-mi lumineze ochii
întunecați de plânsul dragostei trecute...
Apoi taci...
Lași copacii să-mi acopere trupul golit de iubire
până la răsăritul primăverii ce va veni...
Atunci,
cu cheile nevăzute ale altui poem,
să-mi pătrunzi în suflet din nou...



DOLIU
Îmi strâng durerea în gânduri
și lacrimilor le fac cuib
sub pleoapele obosite ale timpului.
Vreau liniște în valurile sparte de maluri,
vreau tăcere adâncă în mângâierea ta...
Doar pașii către ieri mai foșnesc
dantelele rochiei îndoliate
pe care am purtat-o
începând cu ultimul tău sărut!



TEAMĂ
Nu vreau să te iubesc!
Îmi este teamă că voi adormí în brațele tale
risipindu-mă în fluturi de vis
cu fiecare sărut...
Nu vreau să te iubesc!
Îmi este teamă că, peste timp,
voi exista doar în amintiri de demult
păstrate în vitrina sufletului tău.
Nu vreau să te iubesc!
Îmi este teamă că voi dansa
până la uitarea de sine
și, în dulcea beție,
voi crede că pot zbura din nou!



DOR
Mi-e dor de mine,
de începuturile toate,
de vremea când credeam
că pot atinge soarele...
și
inima
și
sufletul
credeau în curbe armonioase,
în cercuri concentric...
Mai credeam pe atunci
În sfere perfecte
Și nu cunoșteam jumătățile de măsură...
Mi-e dor de mine,
De cea dintâi,
Când viața
nu era un bal mascat
unde toți se distrează fals
dănțuind pe umeri de îngeri
naivi, inocenți și puri!



SALVAȚI?
Pe umeri port urme de săruturi
Și fluturi
Și urmele degetelor tale
Desenând harta
Iubirii noastre inconștiente:
Doar mări și oceane
Și insule scufundate demult...
Stăpâni peste toate acestea
Am rămas doar noi doi –
Nord și sud,
Fără răsărit,
Fără apus...
Doi poli
La extremele unei noi lumi
Curate de păcate...
Umerii mei salvează fluturi și săruturi,
Umerii tăi poartă odihna pleoapelor mele...
Între noi e liniște,
E gol,
E cumințenie albastră;
Doar axa rigidă a unui păcat
Salvat de la potop,
Ne amintește mereu
prejudecata Începutului!



ELIBERARE
Amintirilor nu le dai nume
și nu au timp...
Nu le pui cruce.
Ele, vii sau moarte,
și-au facut cuib în tine!
Îți atârnă de mâini,
de picioare,
de suflet
și inima
...ornamente ale ființei tale –
permanente,
uneori nesuferite,
zgomotoase,
alteori moi,
catifelate,
suave și dragi...
Nu încerca...
Nu scapi de ele...
Cenușa stăpânește
peste copaci fără de verde,
strâmbi de nepăsarea timpului
și cerul stătut, împietrit,
cu rostul pierdut demult...
Astăzi,
În cimitirul amintirilor,
stăpânit de tăcere
desfaci blestemul
Fredonând cântec uitat...
Sperii corbii...
și ei, inconștienți,
alungă întunericul
cu fâlfâitul grăbit.
căutând adăpost negru...
Copacii înoată în muguri
amintindu-și înflorirea blândă...
Eu pășesc hipnotizată spre lumină
și mă abandonez 
în aroma
amintirilor
cărora le dau nume,
amintindu-mi-le...!



ÎNCĂTUȘARE
Oricât de trist ar fi Timpul,
marea șoptește
aceleași
povești de dragoste
și poartă
aceeași dantelă albă
încătușând cu ea
gleznele sufletelor îndrăgostiților!



INCONȘTIENȚA TINEREȚII
Tinerețea poartă plete lungi
și în privirea ei
își adorm visurile bărbații...
Pe buzele ei
odihnesc săruturi dulci, pătimașe...
Mersul ei legănat,
pe picioare subțiri și ferme,
duce cu el fanteziile nopților fierbinți!
Genele-i negre
poartă farmec nescris
și blesteamă cu dragoste eternă
sufletele flămânde...
Tinerețea e admirată,
dorită;
se crede veșnică
și râde
în hohote
de anii ce trec...
Ea nu știe nimic
despre Timp...
Doar Timpul
știe când e timpul
să-și arate colții!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul