Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Personajul feminin favorit

        

În luna martie, ca în fiecare an, am celebrat femeia: mamă, soție, fiică. Dar să nu uităm femeia – personaj literar. Care este personajul dvs. favorit dintre cele feminine pe care le-a creat literatura? Și de ce? Cum s-a născut și cum a evoluat admirația dvs. față de „ea”?


Emil Brumaru ● Șerban Tomșa ● Adrian Lesenciuc ● Andrea Hedeș ● George Volceanov ● Tudor Cristea ● Cassian Maria Spiridon ● Maria Pilchin ● Dinu Grigorescu ● Bogdan Hrib ● Marian Ilea ● Iulian Boldea ● Irina Petraş ● Gellu Dorian ● Nicolae Băciuț ● Andreea Nanu ● Constantin Arcu ● Leo Butnaru ● Florica Bud ● Emil Lungeanu ● Olga Delia Mateescu ● Simona-Grazia Dima ● Dan Stanca ● Mariana Gorczyca ● Liviu Ioan Stoiciu ● Tudor Călin Zarojanu ● Paul Arețu ● Gheorghe Stroe ● Ioan Groșan ● Horia Gârbea ● Emil Hurezeanu


*


Degețica ■ Șeherezada ■ Penelopa ■ Jane Eyre ■ Maud Borckman ■ Evelyn Weston ■ Magde Russell ■ Saşa Comăneşteanu ■ Sonia Marmeladova ■ Nataşa Rostova ■ Emma Bovary ■ Corina ■ Lisbeth Salander ■ Annika Bengtzon ■ Erica Falck ■ Drenka Balich ■ Anna Karenina ■ Doamna T. ■ Florica ■ Fetiţa cu chibrituri ■ Sofia ■ Maica ■ Hypatia ■ Doamna Deleanu ■ Pupăza din tei ■ Kristin Lavransdatter ■ Ana Stavri ■ Nastasia Filipovna ■ Leontina ■ Valérie ■ Ana Blandiana ■ Rusoaica ■ Fefeleaga ■ Vitoria Lipan ■ Eula Varner ■ Francesca da Rimini ■ Clavdia Chauchat



Emil Brumaru


În pădure era un aer moale, cald, umed, controlat de zîne şi ciuperci... Zînele, din cauza singurătăţii şi a lipsei unor basme pe măsura lor, deveniseră cam neruşinate, făceau pe unde apucau „fapte bune” cu pădurarii sau cu vînătorii întîlniţi întîmplător, ba chiar şi cu piticii, cam debusolaţi şi ei... Apoi se spălau grijulii în izvoarele cristaline, rotunde şi se ştergeau răbdătoare cu nuferii aflaţi la îndemînă, ca să nu rămînă gravide. Deşi unele preferau. Balaurii cu Șapte Capete aveau gusturi monstruoase, pervertite, se dădeau în vînt după zîne în luna a şaptea! Şi asta o ştiau şi ele şi profitau din plin. De aceea, în ultimul timp, majoritatea zînelor, conformîndu-se oarecum „esteticii urîtului”, foarte la modă, pluteau dizgraţioase şi lubrice... Atunci, într-un amurg gros, cu norii învălătuciţi greoi, a apărut la fix şi Degeţica... Avea doar nouă ani şi cinci luni şi se rătăcise... Scăpase de broscoiul cel rîios, de cărăbuşi fusese alungată fiindcă nu le plăcuseră că are doar două picioare, se debarasase şi de sobolul urîcios, îl părăsise chiar şi pe Craiul florilor, neconvenindu-i rolul anost de soţie credincioasă. Auzise de pitici, de balauri, de vrăjitori etc. şi se aruncase într-o viaţă aventuroasă cu mare poftă, mustind de dorinţe... Norocul făcu să o întîlnească pe contesa de Ségur, venită să se ţină la curent cu noua viaţă a zînelor despre care scrisese deja destule poveşti cam mălăieţe. Contesa, ea însăşi o rafinată a plăcerilor, căuta să-şi pipereze puţin stilul, să fie în ton cu gustul cititorilor. Se împrieteniră, băură împreună rouă, îşi amenajaseră un cort din turtă dulce, cu frigider, televizor, computer, maşină de spalat (imperios necesară pentru împrospătarea lenjeriei intime cu balsamuri speciale). Mai în vîrstă decît Degeţica, de Ségur o iniţie în tainele necuviincioase ale dragostei. Şi-acum hălăduiau amîndouă în dorul lelii printre copacii înalţi, scorburoşi... Zmeii le-au mirosit prezenţa primii!



Șerban Tomșa


Între doamna T., Margarita Nikolaevna (Maestrul și Margareta) și Șeherezada, optez pentru ultima. La început m-au fascinat, ca și pe regele Shahryar, poveștile Șeherezadei. Mult mai târziu m-am gândit la frumusețea interioară a personajului.
Șeherezada inventează o întreagă literatură. Prin poveștile sale, ea încearcă să abolească timpul și să-și amâne execuția. Povestind, femeia se scoate pe sine din drumul către moarte și îl salvează și pe rege de la statutul său de ucigaș fără scrupule. Se știe că regele persan Shahryar descoperă că soția pe care o iubea îl înșală. Se înfurie și poruncește să fie executată. Convins că toate femeile sfârșesc prin a deveni infidele, ordonă apoi marelui său vizir să-i aducă în fiecare zi câte o fecioară, cu care se căsătorește și petrece câte o noapte, decapitând-o a doua zi. După trei ani, marele vizir, nemaigăsind fecioare pentru regele său, îi împărtășește problema frumoasei și inteligentei sale fiice, Șeherezada. Aceasta se oferă să devină următoarea soție a regelui. Tatăl său se opune inițial, dar până la urmă acceptă resemnat. În noaptea nunții, la rugămintea surorii sale Dunyazada, care nu putea adormi, Șeherezada începe să-i spună proaspătului soț o poveste pe care nu o termină la răsăritul soarelui și o întrerupe chiar în momentul cel mai interesant. Regele este nevoit să o țină în viață încă o zi, pentru a afla sfârșitul istorisirii. Următoarea noapte Șeherezada termină prima poveste și începe alta pe care iarăși nu o sfârșește la ivirea zorilor. Face acest lucru de o mie și una de ori și i se cruță viața. Inițial, Șeherezada dorește să fie o salvatoare. Ea își riscă viața pentru a le ocroti pe fecioarele care ar fi putut deveni soții ale regelui. Îl seduce și îl civilizează pe Shahryar, smulgându-l din condiția sa de barbar, prin magia poveștilor. Varietatea narațiunilor sale afirmă un spirit generos, capabil să dăruiască frumusețe. Nu în ultimul rând, își înfrânge destinul de victimă, răscumpărându-l prin poveste. În general, secretul reușitei unei femei este magia personală. În O mie și una de nopți, Șeherezada nu se slujește de farmecele feminine ale unui trup efemer. Misiunea ei este una care depășește limitele unei ființe obișnuite: vrăjește prin arta povestirii. Regină a poveștilor, ea devine regină și în realitate. Triumfă asupra morții, dobândind iertarea regelui și proiectând fabulația în cerul miturilor salvatoare. Această femeie curajoasă poate fi socotită o metaforă a literaturii de pretutindeni: orice poveste ne amână moartea și ne prelungește la nesfârșit viața. Șeherezada este o stăpână a timpului. Este literatura însăși, o regină care caută binecuvântarea ascultătorului/cititorului, adevăratul rege.



Adrian Lesenciuc


Mă feresc de personajele feminine conturate realist. Mă despart de orice intenție de înțelegere și clasificare a literaturii pe axa masculinitate-feminitate. Genul mă interesează doar ca nuanță în lectura despre valorile general-umane. Aș fi vrut să poposesc asupra personajului Alice al lui Lewis Carroll. Ceva din frumusețea devenirii interioare a copilei mă fascinează fără a putea identifica sursa. Și atunci, pentru a nu știrbi aura personajului cu imprecizia identificării sursei de lumină în text, am ales o prezență care călătorește în întreaga literatură. Îmi convine această călătorie într-o literatură în care s-a topit instanța auctorială, spre a lăsa ca personajul să ghideze. Lumina personajului îi călăuzește atât pe ceilalți eroi ai cărții, cât și lectura în sine. Este vorba despre Penelopa, pe care o confund cu căldura căminului, cu ideea (plămădită în sud-estul european) de casă ce înseamnă și drumul spre casă. Penelopa nu este doar un principiu ordonator în care se topesc deopotrivă conceptele de mamă și soție. Este o victorie asupra unor condiții istorice, a cărei bucurie emanciparea ultimelor secole nu o putea încerca. Am întâlnit-o în lecturi multiple și m-a uimit fiecare apariție. Și atunci când a afirmat despre sine că se trage din stirpea de autori care portă numele Homer, și atunci când a luat numele de împrumut Molly Bloom, la sugestia lui James Joyce, pentru a închide în propriul discurs o operă, un arhipelag textual, cum insinuează Mircea Mihăieș, și atunci când imaginea ei, răsfrântă în fațete diferite, se repovestește pe sine, la încurajarea scriitoarei Margaret Atwood. Penelopa, personajul fidel literaturii (mitul fidelității domestice i-a umbrit oarecum privirea), este femeia însăși, fără autor, creată din carne textuală, pulsând de viață. Creată odată cu propria-i pânză pe care se scrie istoria literaturii.



Andrea Hedeș


Personajul meu favorit din literatură este Jane Eyre. De la prima întâlnire, în adolescență, am rămas fascinată de această „(...) făptură ciudată şi parcă nepământeană, (...) săracă, neînsemnată, mică şi mută (...)”, așa cum o descrie Rochester. Abia mai târziu, în anii de studiu a literaturii engleze, la Litere, bogăția de sensuri a personajului, a romanului și a personalității autoarei din spatele lor, în contextul mai larg al epocii istorice și literare, s-au dezvăluit cu adevărat: un întreg repertoriu de tonuri și nuanțe din care era alcătuită Jane Eyre, această delicată, neînsemnată institutoare capabilă să provoace cutremure de mare profunzime și fine transmutări în sufletul și destinul celor cu care făptura ei se intersecta. Prezența și felul ei de a fi, delicate, subtile, înrâureau lent, dar sigur personajele și atmosfera, cursul romanului, o exemplificare, parcă, în opera lui Charlotte Brontë, a acțiunii lui Yin descrisă în filozofia chineză. Asumându-și fragilitatea și opiniile solide despre moralitate, religie și Dumnezeu, clasă socială, educație și valori, bântuită de pasiune și încăpățânare, iertare și intransigență, Jane Eyre este o portavoce a lui Charlotte Brontë, o figură feminină mult înaintea timpului său.



George Volceanov


De-a lungul timpului m-am ataşat de numeroase personaje feminine, de la Tirbozina din Tirbozel şi Tirbozina, prima carte a copilăriei, până la adolescentele din ciclul Cireşarii de Constantin Chiriţă şi năluca veşnic reînviată din Solaris-ul lui Stanislaw Lem. Prin anul întâi de facultate am început să (re)citesc masiv – de data aceasta în engleză – piesele lui Shakespeare şi ale contemporanilor săi. M-au fascinat şi continuă să mă fascineze eroinele din comedii, cu travestiurile lor: Giulia din Doi tineri din Verona, Rosalind din Cum vă place, Viola din A douăsprezecea noapte, Helena din Totu-i bine când se termină cu bine... Femei frumoase şi inteligente (cu mult mai inteligente decât bărbaţii din jurul lor), cu caracter puternic, de o moralitate desăvârşită. Mai presus de toate se situează Innogen din Cymbeline (îngrijitorii ediţiei Oxford Shakespeare 1986 au stabilit că acesta este numele ei corect, nu Imogen, greşeala unui ucenic tipograf din epocă!), care, aşa cum ar spune Harold Bloom, părăseşte scena, iese din textul aiuritor al acestei creaţii târzii şi coboară în mijlocul nostru, fermecându-ne cu tăria ei de caracter. Fiică de rege, se mărită cu alesul inimii, refuzând o uniune dinastică; travestiul o salvează de mânia unui soţ gelos şi avansurile unui monstru – în esenţă, este o Desdemona care supravieţuiește în vremuri grele. Iar în ficţiune, ca şi în viaţă, prefer supravieţuitorii.
Personaje feminine prin excelenţă shakespeariene a creat şi P. Howard (1905-1943), cel mai vândut autor ungur al tuturor timpurilor (după Jókai Mór, care a avut şansa unei existenţe mult mai îndelungate). Eroinele lui justiţiare luptă până la capăt pentru crezul lor, constând, cel mai adesea, în reabilitarea onoarei unei rude pe nedrept condamnate pentru fapte pe care nu le-a comis (tată, frate etc.). Fie că se numeşte Maud Borckman (în Carantină la Grand Hotel), Evelyn Weston (în Ciclonul blond) sau Magde Russell (în Garnizoana morţii), avem una şi aceeaşi eroină arhetipală, a cărei voinţă compensează fragilitatea feminină într-o suită de aventuri ce îl poartă pe cititor din Anglia și Franţa până în Sahara, Indochina şi Java. M-a bucurat, ca traducător și editor, întâlnirea cu aceste femei frumoase din toate punctele de vedere.



Tudor Cristea


Când am văzut-o pentru prima oară, ştiam puţin atât despre viaţă, cât şi despre literatură. Ea coborâse din docar şi stătea pe drumeagul de câmp, în lumina verii, frumoasă, surâzătoare şi împăcată, privind în zare şi parcă aşteptând răbdătoare ceva despre care ştia c-o să i se întâmple. Mai târziu aveam să înţeleg că descindea în Bărăganul însorit cu toate subtilele melancolii din proza lui Turgheniev şi din teatrul lui Cehov... Cu calmul ei delicat, poruncind servitoarei să servească vizitatorului cafeaua în cerdac şi conversând amabil. Avea ceva din aerul frumoaselor doamne şi domnişoare pe care le contemplam în fotografiile sepia din caseta pe care mama o purtase în toate peregrinările familiei noastre. 
Când a apărut el, l-am duşmănit precum liceanul acela din piesa lui Sebastian, îndrăgostit de Corina, care-l iubea pe misteriosul Ştefan Valeriu. Eram convins că, în realitate, n-o înţelege deplin. Că el n-are cum s-o vadă ca mine!
După aceea am început să urc pe drumul lecturii şi al vieţii. Am întâlnit felurite femei: tinere sau bătrâne, simple sau complicate, naturale ori sofisticate, rafinate sau vulgare, sincere sau ipocrite, pragmatice sau visătoare, frumoase, frumoase, frumoase (dar şi mai „slutişoare”), modeste sau infatuate, vorbăreţe sau tăcute, sfioase sau îndrăzneţe, plate sau misterioase, indolente sau aprige, placide ori senzuale, pure sau decăzute...
Acum drumul coboară. Dar ea, Saşa Comăneşteanu, rămâne acolo, scăldată în soarele verii şi în parfumul de grâu şi de flori de câmp, calmă şi împăcată. Şi îmi face, surâzând abia văzut, un discret semn cu mâna, şoptindu-mi, parcă, să nu mă tem...



Cassian Maria Spiridon


Am îndrăgit-o şi pe Anna Karenina, pe Madame Bovary, pe Gruşenka din Fraţii Karamazov, şi pe Matilda din Cel mai iubit dintre pămînteni, nu mai puţin pe Doamna Brună din sonetele shakespeariene ori alte misterioase şi de nedezlegat – ca în viaţă – femei. Totuşi, cele mai apropiate sufletului meu au rămas Sonia Marmeladova şi Nataşa Rostova, prima din Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski şi a doua din Război şi pace a lui Tolstoi.
Un poem născut într-o anume primăvară deschide, aş crede, o fereastră prin care ni se oferă şansa de a zări ceva dintr-un mister în care iubirea/iubita se cuprind ca-ntr-un halou, precum Luna la întîlnirea cu Pămîntul:


PASTEL


cît de simplu poate fi totul
ca sunetele în contrapunct
ca o tocată de Bach/ în amurg


şi floarea de salcîm
 aşezată de iubită
pe masă
ca un răspuns la întrebări
ce nu-şi deschid/ în veci/ porţile
 spre a ilumina


clopoţeii cei albi/ cu parfumul lor sonor
ca de orgă
adunaţi pe o tijă verde
  par a fi cheia



Maria Pilchin


Dacă aţi şti cât timp şi efort mi-a luat pentru a o extirpa din mine! Emma Bovary e în fiecare din noi... Emma cea dulceagă şi lacrimogenă, (anti)personajul meu preferat. Când îi cunosc pe unii, în primul rând, o cunosc pe Emma lor. Îi ating mâna, îi şterg lacrimile. Uneori îi smulg arsenicul din mână. Aş vrea să-i arunc şi cărţile proaste pe care le citeşte, dar arareori reuşesc, căci lectura ţine de intimitate şi solitudine. Oare Flaubert a înţeles ce a descoperit? Ce credea totuşi Gaultier, care filozofa „bovarismul esenţial al umanităţii”? Iar Patapievici, care invoca un bovarism social în al său Om recent? Important este faptul că aceia care au scris despre bovarism au căzut de acord cu faptul că toţi suntem nişte bovarici, „restul e sofistică”, ne anunţă Manolescu în eseul său Doamna Bovary şi Doamna Dalloway (Teme franceze). Da, toţi, doar că unii totuşi scapă de acest agent patogen, alţii nu. Emma este imaginarea a ceea ce nu vei fi niciodată, este iluzia din faşă. Este mimarea, şi nu jucarea unui rol. Hamlet joacă, Emma mimează. Puţini ştiu să zică de-adevăratelea „a fi sau a nu fi”. Cei mai mulţi produc aparente baloane roz de săpun pe care le numesc viaţă. Emma este neputinţa de a fi părinte, e şi neştiinţa de a fi măcar o amantă bună, e incapacitatea de a iubi, o impotenţă a spiritului uman de a iubi până la capăt, este nepriceperea de a şti cine şi ce eşti. Emma este parvenitismul spiritual al umanului, e patetismul de proastă calitate şi resentimentul faţă de viaţă şi lume. E gestul laş de a dispărea în faţa neputinţei de a-ţi asuma ceea ce eşti. E arsenicul. Am extirpat-o metodic, aplicat, cu sânge rece. Până la urmă, s-a adeverit că tot Emma am rămas, doar că de data aceasta o Emma Zunz. Eu sunt Emma Zunz, citesc la Borges. Maria Pilchin e o Emma Zunz. Zu / nZ – cuvântul acesta al jumătăţii aproape răsturnate în oglindă.
...La farmacia din cartier stau oamenii la coadă după implanturi (2035)...



Dinu Grigorescu


Flori și mărțișoare i-aș duce CORINEI, pe care am cunoscut-o în anii post-adolescenței, într-o vacanță, la Sinaia, pe scena superbă a Cazinoului, unde era curtată de Jeff, de Valeriu și de Gheorghe Dinică, în pantaloni scurți și ținută montan-estivală, el era Bogoiu. Mi-a plăcut enorm piesa și mai ales delicatețea de floarea reginei a Corinei. Bref, m-am îndrăgostit imediat de ea, de tipul ei feminin și, ca orice îndrăgostit (a fost dragoste la prima vedere), nu am uitat-o niciodată, dimpotrivă mereu am căutat-o în zilele de toate zilele. Până când am găsit-o pe Despina, tot la Sinaia, era iarnă, și nu vară, e adevărat, ea având multe din calitățile Corinei, dacă nu și ceva în plus. Sau în minus... Nu știm niciodată exact ce și cum se manifestă dragostea care de la prima vedere se pretinde miraculoasă pentru toata viața. Eram tot corigent la matematică. Am revăzut-o deseori pe Corina, înaltă, delicată, inteligentă, misterioasă, cu un iubit incert, aflat undeva departe, la Civittavecchia și, ultima dată, la TVR, în montarea superbă a regizoarei Ana Maria Colțeanu. Atât de gelos eram la tinerețe, încât am căutat să identific pe hartă unde era acel iubit al Corinei, probabil o dragoste veche, poate chiar prima, epuizată, a unui tip aventuros care a părăsit-o. Altfel ea, Corina, ceda masculinității, un pic brutale, strategiei de cuceritor blazat, pe care a pus-o în mișcare, la Pensiunea Weber, acel Ștefan Valeriu? Acum, sunt mai Bogoiu decât Bogoiu, dar am norocul să mă aflu încă lângă clona Corinei, în mrejele Despinei. Iată cum literatura influențează și creează o viață paralelă, hrănită din mister, coincidențe, noroc. Nu vă mai spun urmările... dramaturgice. M-am îndrăgostit iremediabil de teatru. Iubita cu care mi-am înșelat iubita. După ce savurasem Jocul de-a vacanța, m-am dus la librărie și am cumpărat cele două volume de teatru ale lui Mihail Sebastian și din acea zi, de foarte demult, și până când scriu acest mărțișor literar am tot umplut hârtiile, acum calculatorul, cu ale mele comedii. Deloc sau prea puțin lirice. Mă îndrăgostisem nebunește și de replica scurtă, superinteligentă a lui Mihail Sebastian. Cu Dinică, am evocat acel moment de destin pentru mine, dar și pentru el, care, jucând atunci în formația de amatori a Poștei Române, îndrăgostit lulea de Zeița Thalia, a dat examen și a intrat la Institutul de Teatru. Ne-am contrazis asupra datei acelei întâlniri, eu susțineam că a fost în 1958, el în 1957. Bustul din fața Teatrului de Comedie îl înfățișează fabulos pe uriașul actor. Până la urmă, teatrul este și un joc de-a fericirea...



Bogdan Hrib


Există câte o vârstă pentru fiecare mare personaj feminin. Anii de liceu mi-au fost bântuiți de Scarlett O’Hara și Natașa Rostova (interpretată de Audrey Hepburn în ecranizarea din 1965). Greu de spus de ce – pentru că sunt personaje care prind viață dincolo de cuvintele tipărite, pentru că le-am simțit alături de mine în anii întunecați. Tot pe atunci suspinam după Lucia din Cireșarii. Sper că nu am fost singurul. Apoi a existat o doamnă – V.I. Warshawski, detectiv privat în Chicago, plină de umor și care intra în tot felul de încurcături. Recunosc: în ultimii ani am privit mai mult spre nord. Lisbeth Salander e nonconformistă și crede într-o justiție inexorabilă, urmează apoi reporterița (tot suedeză) Annika Bengtzon (din volumele Lizei Marklund) și scriitoarea Erica Falck (personaj principal al Camillei Lackberg) De ce le-am ales pe acestea trei? Pentru că vin dintr-o lume mai puțin cunoscută nouă (cel puțin până acum), pentru că au personalități puternice, pentru că sunt umane și pentru că sunt foarte feminine. Ar mai fi și două-trei personaje din romanele mystery & thriller românești, dar nu vreau să fiu acuzat de subiectivist sau de reclamă mascată. Și totuși, dacă tot insistați e vorba de Stella, Alina și Sofia... Cine știe știe.



Marian Ilea


Personajul ales de mine e Drenka Balich, americanca de origine croată din romanul Teatrul lui Sabbath, capodopera shakespeariană a lui Philip Roth.
Iată o femeie, măritată și adulteră, ce și după moarte îl va face pe ex-marionetistul Mickey Sabbath, amantul ei de inimă (și pe alți amanți), să vină nopțile în cimitir, ca un somnambul, ca să-i vorbească tandru și să-i aducă un omagiu repetat sub formă de flori orgasmice împrăștiate pe pămîntul încă reavăn al mormîntului ei. Făcîndu-l să înțeleagă că pierderea ei e de neacceptat, dincolo de viață și de moarte!
Nu cunosc o altă femeie cu o asemenea putere erotică.
Atunci cînd află că va muri (la puțin peste cincizeci de ani), nu vrea să i-o mărturisească lui Mickey, dar îi va cere acestuia un lucru foarte curios, cică să nu se mai fută cu altele, altfel totul s-a terminat între ei! Un ultimatum după treisprezece ani de iubire secretă și liberă, fără jurăminte de fidelitate, prima ei „criză” de gelozie! Îl vrea doar pentru ea pe acest Mickey, de șaizeci și patru de ani și totuși încă verde, căruia îi spune „logodnicul meu american”.
Căsătorită cu compatriotul ei Matija Balich (mătăhălos și păros ca un mistreț), proprietarul unei pensiuni-restaurant familiale, cu care nu mai avea de mult altă legătură decît pe fiul lor Matthew și toată munca și agoniseala lor comercială (Drenka era gestionara, casierița, bucătăreasa, ospătărița și curva cu plată a clienților), de n-ar mai fi și futaiul iepuresc o dată pe lună – Drenka asta, femeie liberă cum alta nu-i, să vină acum cu pretenția ca Sabbath să-i fie credincios, să-i devină un fel de soț „monogam”?! Să-i repete întruna că el e omul vieții ei, nicidecum Matija, și că ar vrea și ea să fie singura femeie a lui?! S-o iubească și s-o dorească doar pe ea?!
Fără îndoială că Drenka se crede acum Julieta și-i cere lui Sabbath să fie al său Romeo, își va fi spus în gînd Sabbath, în timp ce scormonește, scormonește, să vadă dacă e ceva putred în capul ei. Exasperată, Drenka îi mărturisește atunci că într-un an s-ar putea să nu mai fie. Ar fi vrut ca el să nu știe asta și totuși s-o facă! Nu va muri într-un an, ci în doar șase luni, de o embolie pulmonară, nelăsîndu-i satisfacția ultimă lui Iago-cancerul!
Iată-l pe Sabbath (un paradoxal Hamlet-Casanova) cum se întinde iar pe pămîntul care acoperă sicriul Drenkăi, îi vorbește și are viziunea interiorului sicriului, luminat a giorno, și uite-o pe Drenka, la fel de mîndră ca înainte de cancer, pulpoasă, coaptă, numai bună de hîrjoneală. Chiar și moartă, Drenka i-o scoală, îl face să se simtă iar ca la douăzeci de ani!
Drenka (geniu feminin) sfințește cu erotismul ei pînă și putreziciunea cărnii.



Iulian Boldea


De ce Anna Karenina? Pentru că am simţit, din adolescenţă, de la prima lectură a romanului lui Tolstoi, până acum, că ea e prototipul feminităţii, o eroină care a desăvârşit sentimentul iubirii, ducându-l până la ultimele lui consecinţe: gelozie, tortură, suferinţă, renunţare abruptă la sine. Puternică, la început, cu un profil indescifrabil şi cu o conduită ce stă la graniţa dintre ataşamentul total şi dăruirea necondiţionată, Anna e întruparea dorinţei de a iubi şi de a fi iubită până la abandonul total, tragic. Nevoită să-şi părăsească fiul, să se autoexcludă din societate, să-şi piardă, de aceea, siguranţa de sine, luciditatea, Anna rămâne, spre sfârşitul romanului, pradă obsesiilor, solitudinii şi geloziei. Desigur că Tolstoi îşi trădează, aici, latura lui moralistă, dar nu ne e deloc greu să ne imaginăm o iubire care îşi depăşeşte limitele, o femeie care trăieşte până la sacrificiu dragostea, încălcând convenţii, legi morale, principii ale eticii sociale. Un fragment de mare forţă expresivă al romanului e cel care înregistrează clipa „atracţiei fatale” dintre Vronski şi Anna: „Simţi nevoia s-o mai privească o dată – nu pentru că era foarte frumoasă, nu datorită eleganţei şi graţiei modeste, care se citeau pe tot chipul ei, ci pentru că, atunci când trecuse pe lângă el, în expresia feţei ei drăgălaşe observase ceva mângâietor şi gingaş”. Dincolo de naraţiunea memorabilă, ne impresionează iscusinţa lui Tolstoi în explorarea conştiinţei Annei, alcătuită din iubire, blândeţe, bunătate, indecizie, voluptate, extaz, nelinişti, fervori şi frământări fantasmatice. Pentru Anna, sentimentul cel mai dureros e cel al pierderii iubirii lui Vronski, sentiment care o conduce, de la siguranţa de la începutul romanului la senzaţia hăului, a nimicului, a alienării, a sfârşitului de lume şi de sine. Vladimir Nabokov are dreptate: Anna Karenina „nu este însă doar o femeie, un specimen splendid de feminitate, ci o femeie cu o natură morală profundă: totul în ceea ce privește caracterul ei este impresionant, de aceea nu se poate limita la o legătură amoroasă clandestină”. Dedicată cu totul iubirii, Anna Karenina e feminitatea însăşi, în starea sa de perfecţiune estetică şi etică.



Irina Petraş


Imaginaţia mea de fiinţă destinal provizorie funcţionează mai ales când trebuie să scoată mult din nimic, din puţin. Din povestea cu Albă ca Zăpada, de pildă, preferata mea era scena în care mica prinţesă trece la lucru şi preschimbă căsuţa vraişte a piticilor în ceva frumos şi primitor. La Doamna T., extraordinarul personaj creat de Camil Petrescu, m-a atras de la început felul în care canavaua existenţială acceptă rolul de spectator lucid şi asiduu al omului. Totul e comandat dinlăuntru, de complexa viaţă interioară, de gândirea însăşi. Frumuseţea ei îmbracă firesc mişcarea nervoasă a inteligenţei, e mobilă şi nuanţată. Veşminte, feluri de mâncare, mondenităţi, gusturi cultivate anume, toate sunt puncte de reper în funcţie de care doamna T. (dar şi Fred) îşi păstrează acordul cu propria personalitate, esenţială fiind autonomia faţă de lume a unui trup în armonie cu sensibilitatea şi cu spiritul. Oricât de implicată în viaţa mondenă, centrul firesc al unei adunări şi al interesului celor prezenţi, doamna T. e solitară, aparţine unei rase aparte care-i conferă privilegii şi-i îngăduie abateri personalizante de la regula zilei. Doamna T. e o cale, niciodată un mijloc; intervine modelator asupra celorlalţi, dar nu poate fi manipulată. Eroină modernă, a pierdut iluzia cosmosului paternal. Singurătatea sa e totală şi responsabilitatea vieţii cade întreagă în seama ei.
Mi-ar fi plăcut meseria doamnei T. Să am mână liberă să decorez case, locuinţe, adăposturi, încăperi. Îmi plac înţelesurile secunde ale încăperii – e spaţiul cu trei dimensiuni, suficient de „încăpător” ca să trăim şi să ne mişcăm, apropiat, prietenos, ne încape, ne cuprinde şi ne alege; verbul românesc a încăpea vine din latinescul (in)capeo, (in)capere, şi păstrează sensurile multiple de a cuceri, a lua, a cuprinde, a conţine, a alege, a simţi etc.; încăperea e mai mult decât camera şi odaia, ea are o parte abstractă şi vagă, de loc hărăzit, dar şi una concretă, de vizuină marcată cu însemne personale, obiectele din preajmă acţionând ca veritabili ambasadori ai fiinţei.



Gellu Dorian


Femeile din cărţi nu sunt ca femeile din viaţa de zi cu zi. Ele nu trădează, deşi ştii că în acelaşi timp în care sunt cu tine stau şi sub ochii nesăţioşilor cititori. Dacă e să te gîndeşti la Doamna Chiajna, la Vidra, la Vitoria Lipan, la Mara, n-ai alege ca personaje preferate pe nici una dintre ele, aşa cum dintre Matilda din Cel mai iubit dintre pământeni şi mama lui Ion Antonescu din Delirul, personaje foarte bine realizate de Marin Preda, o alegi dintr-un impuls bărbătesc pe Matilda, cea de-a treia experienţă erotică a lui Victor Petrini, dar rămîi cu gîndul admirativ la mama generalului. Şi parcă totuşi eşti nemulţumit, pentru că Matilda trădează şi-şi arată arama pe faţă, acceptînd un activist de partid fără personalitate în detrimentul unui filozof, devenit „duşman al poporului” şi puşcăriaş, fără nici o perspectivă de viitor, iar mama lui Antonescu apare doar episodic, într-un delir al unei lumi ce se pregătea să falsifice destine. Şi atunci te duci cu gîndul la Leontina Guran, personaj creat doar din cuvinte de Gheorghe Crăciun, într-un exerciţiu stilistic de mare rafinament în Pupa russa. Deşi artificial, personajul acesta feminin te incită, te excită, te face să trăieşti clipe de reală satisfacţie cu ea, deşi pare mai mult o păpuşă dedată la rele, care o împing spre un destin tragic. Şi în final o alegi pe Florica din Drumul la zid, ca personaj viu, care trăieşte lîngă „bărbaţi în descompunere”, care simt cum odată cu trecerea timpului le scad puterile, nu mai sunt o miză pentru femei, ci doar viitoare poveri. Şi Florica îşi trăieşte viaţa în parametrii unei naraţiuni poematice (la prima ediţie, romanul lui Nicolae Breban se subintitula Poem epic!), parametrii care o duc spre disperare şi sinucidere. Mi se pare un personaj feminin foarte bine realizat, aproape de cititorul care se desparte de ea cu regret, ca de o fiinţă cu adevărat vie. Deci Florica lui Nicolae Breban din Drumul la zid.



Nicolae Băciuț


Nu am un astfel de personaj... favorit. Nici nu m-am gândit să-mi aleg vreun astfel de personaj, deşi primul personaj care m-a fascinat era de genul... feminin: „fetiţa cu chibrituri”, din povestea lui Andersen, care mi-a stârnit compasiune, dar şi invidie... pentru că reuşise să ajungă acolo unde era doar Dumnezeu. Ceea ce îmi doream şi eu foarte mult, să văd ceea ce nimeni nu reuşise până atunci: să-l văd pe Dumnezeu.
Când îmi era frig, în copilărie, ca să nu trebuiască să merg în casă şi să nu mai fiu lăsat să ies afară, îmi aprindeam chibrituri ca să mă încălzesc, dar şi cu speranţa că voi putea să văd ceea ce văzuse şi „fetiţa cu chibrituri”, cu fiecare beţigaş aprins.
M-am întrebat adesea ce s-ar fi întâmplat cu personajele literare care mureau tinere. Eram trist că „fetiţa cu chibrituri” a murit şi nu a putut să crească mare. Şi, dacă ar fi crescut, ce s-ar fi ales de ea?
Tot în copilărie, m-a cucerit Şeherezada, mai ales că citeam, prin clasa a doua, un volum din seria celor O mie şi una de nopţi, sub pătură, seara, cu lanterna, ca să nu mă prindă ai mei că citesc cărţi cu... prostii...
Sigur, îmi plăcea cum ştia Şeherezada să scornească poveşti – scorneam şi eu poveşti, ca să nu le spun minciuni, de câte ori făceam ceva rău.
Am învăţat de la Şeherezada că niciodată nu e bine să spui tot ceea ce ai de spus dintr-o dată, ci pe rând, că trebuie să mai laşi şi pentru altădată de completat cu ceva... şi tot aşa... nu „O mie şi una de nopţi”, ci „O mie şi una de vieţi”, cum îmi plăcea să cred, pentru că poveştile prinţesei persane nu au salvat-o doar pe ea, ci şi alte o mie şi una de vieţi!
Între „fetiţa cu chibrituri” şi Şeherezada s-au perindat apoi, într-o viaţă de om cu şase decenii în sarică, sute de personaje feminine, dar nu le-a egalat niciuna în tragism şi sublim pe cele două.



Andreea Nanu


Chipul ei păstrează o luminozitate aparte. Îmi face plăcere să-i developez fotografia – chiar aceasta pe care o priviți – ori de câte ori mă retrag în camera obscura a imaginației mele, acolo unde nu fanteziile, ci realitatea transfigurată dă lucurilor un sens, frumusețe și consolare... Am revăzut un film celebru în regia lui Alan J. Pakula, Alegerea Sofiei. Este istoria unei tinere evreice poloneze care, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, trece prin experiența cumplită a lagărelor de concentrare. Supraviețuiește, încearcă să-și refacă viața în America, însă istoria își întinde tentaculele maligne și o ajunge din urmă... Un film despre iubire, moarte, poezie, muzică și, între toate acestea, alegerile, mai mici sau mai mari, din care se alcătuiește viața noastră. Martorul, desigur, ales de scenarist cum nu se putea mai bine: un scriitor!
Alegerea Sofiei. Titlul acesta, numele personajului care l-a inspirat, mă duce cu gândul la bunica Sofia. Nici ea nu a făcut o alegere ușoară. A trăit în timpuri în care Istoria (cu majusculă) nu lăsa prea multe la voia istoriilor personale. Multe dintre amintirile ei de tinerețe încep cu eram în vremea războiului ori cu sublinierea așa era pe-atunci. Asta nu înseamnă că libertatea era mai puțin asumată ori că alegerile erau mai simple. „Alegere” era însă un cuvânt cu greutate, nu avea conotații individualiste, însemnând mai degrabă maturitate, responsabilitate, fidelitate. Sofiei i s-ar putea schița cel mai veridic portret în cuvintele lui Heraclit: caracterul (îți) este destin!
Am spus povestea Sofiei în Cartea cuvintelor chivot, transformând-o în personaj literar. Nu a fost greu, fiindcă Sofia Nanu a fost ea însăși, întreaga viață, un personaj! Citea, prețuia literatura bună și limba frumoasă, a învățat să supraviețuiască prin cărți. Îmi repeta mândră că „nici la săpat, la colectiv” nu se despărțea de romanele ei franțuzești! Numele Sofiei a devenit unul dintre chivotele prețioase în care va călători destinul familiei noastre. ...Eram, la prima mea vizită în satul Chiriacu, la cea dintâi întâlnire cu Sofia, în postura martorului din filmul lui Pakula; scriitorul învestit cu misiunea de a înregistra o mărturisire, cu grijă pentru semnificativ și reverență față de sâmburele de adevăr care o ținuse în viață în ciuda încercărilor grele, a renunțărilor, a războiului, a comunismului, a morții celor dragi. Sofia a ales, mai presus de toate, Viața; bucuria de a trăi din plin, un preaplin din care ne-a dăruit și nouă, cu discreție, înțelepciune și curaj.



Constantin Arcu


Un personaj feminin memorabil întîlnim în Fructele mîniei de John Steinbeck. Nu aflăm care este prenumele ei, ceilalți îi spun simplu: maica. Bref, ea reprezintă femeia la apogeul menirii sale. Se călăuzește după experiență, dar se încrede și într-un instinct ancestral care o conduce spre salvarea familiei. Dă dovadă de prudență, păstrîndu-și cumpătul în momentele grele.
Maica este stîlpul familiei, nimic nu o poate înfrînge. Pare să fi trecut prin experienţe capitale pînă cînd a ajuns la acea senină, profundă înţelegere a lumii. Știe că nu trebuie să se clatine și să dea semne de slăbiciune, pentru că familia funcționează pe baza unei voințe ce își extrage substanța din ființa și statutul ei. Impune în familie instituția matriarhatului și nimeni nu-i contestă rolul de șef. Un rol pe care-l joacă la perfecție, din umbră.
În clanul Joad există un „guvern” care intră în sesiune ori de cîte ori apar probleme importante. E dreptul bărbaților să ia decizii, dar nu știm de ce. Pentru că există deasupra lor o instanță compusă dintr-un singur om, maica. Hotărîrile lor sunt examinate de această curte supra-instituțională prin raportare la o unică normă nescrisă: integritatea familiei. Cînd această valoare este periclitată, nu ezită să pună mîna pe manivelă amenințîndu-și soțul. E o răzvrătire care îi lasă năuci pe ceilalți. Însă imediat se văd nevoiți să recunoască faptul evident: „(...) Ea era puterea. A ei era stăpînirea”.
Maica este un personaj fascinant. Se întrupează încet-încet din trăsături obișnuite, căpătînd în cele din urmă caracteristici fabuloase. Ipostază din care reușește un final tulburător de roman. Dintr-o privire adîncă, își îndeamnă nora lehuză, care născuse un copil mort, să hrănească la sîn un bărbat trăgînd să moară de foame. Este punctul prin care maica iese din paginile romanului și intră în viața reală. Maica este prezentă aici și va rămîne printre noi cît timp lumea va exista pe pămînt.



Leo Butnaru


Numele și faptele ei sunt invocate în ode bizantine, dar și în numeroase opere ale timpurilor ce au înaintat spre noi. O cântă și Palad (sf.sec. IV – înc. sec.V): „Când ești în preajma mea și-ți aud glasul,/ Parcă în preajma astrelor mă aflu –,/ Căci tu, Hypatia, rămâi cerească/ Și-n faptă și în vorbă și-n lumina/ Științei preacurate ce ne-o dărui”.
A fost fiica celebrului matematician Theon din Alexandria, ilustrissima Hypatia (n. între 350-370), matematician, filozof și astronom care, în fresca lui Rafael Scuola di Atene, se află între Parmenide și Pitagora. În această „flancare”/poziționare e multă prețuire, adevărată venerație pentru Hypatia care, pentru mine, reprezintă prototipul femeii moderne în plinătatea manifestării capacităților ei spirituale, intelectuale, dar și a frumuseții, și a libertății de afirmare. La momentul amintit aici, se întâmplase deja o pregnantă perpetuare a gloriei geniului feminin, între data linșării Hypatiei de către fanaticii religioși din Alexandria (415) și a capodoperei lui Rafael (1511) derulându-se 11 secole.
Socrates Scholasticus, istoric bizantin al creștinismului, o portretiza astfel: „Prin învățătură, ea îi întrecea pe toți filosofii contemporani; era continuatoarea școlii platoniene... Astfel că cei care doreau să studieze filosofia veneau la ea de pretutindeni. Inteligentă în cel mai înalt grad și având o încredere în sine demnă de tot respectul, ea li se înfățișa cu modestia cuvenită până și supremilor guvernanți”. 
Se consideră că Hypatia a inventat sau a perfecționat unele instrumente de cercetare: astrolabul, distilatorul, aerometrul și planisfera.
Implicit, Hypatia a intrat și în biografia mea... civilă și de scriitor, devenind protagonista unui amplu poem pe care i l-am dedicat ei, dar și bunicului meu Ipatie Butnaru, simplissim țăran din Negureni, Basarabia. În prefața antologiei În caz de pericol (Editura Junimea, 2004), regretatul coleg Cezar Ivănescu scria că subsemnatul i-a dedicat Hypatiei „un poem pe care l-ar fi semnat, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu”... Nu citez acestea întru laudă de sine, ci pentru a răspunde, oarecât convingător, sper, la întrebarea: Cum a apărut și cum a evoluat admirația dvs. față de „ea”?
Leconte de Lisle vedea în Hypatia un adevărat simbol al culturii eline, care îmbina „spiritul lui Platon cu corpul Afroditei”. Să ne mai amintim de romanul Hypatia al lui Charles Kingsley, de cel al lui Aldous Huxley Contrapunct. În romanul lui Umberto Eco Baudolino se povestește și despre enigmaticul neam al hypatiilor, constituit doar din femei, care ar fi fost urmașele trup și suflet ale unei eminente discipole a Hypatiei. Iar în 2009 a apărut filmul lui Alejandro Amenábar Agora, în care se derulează destinul genialei bizantine; film demn de toată atenția, pus la dispoziție și de torent-ele internetului.



Florica Bud


Având şi păstrându-mi o structură copilărească, am căutat mereu iubirea ideală şi eroii fără pată. Dacă aş fi ştiut că peste ani voi fi întrebată despre lecturile mele, atunci desigur aş fi luat lectura în serios. Dar aşa, mereu ascunzându-mi cărţile de mama (care considera că doar femeile leneşe citesc) şi bunica mea care mă ruga să nu îmi stric ochii, fiindcă voi avea nevoie de ei ca să învăţ, am făcut ceea ce am ştiut mai bine. Nu îmi place să fiu întrebată dacă mai citesc, mă simt ca şi cum aş fi întrebată dacă... mă mai spăl. Împart eroinele de roman în două mari grupe: nefericitele sărace şi nefericitele bogate. Pe cele sărace le subîmpart în: nefericitele sărace născute aşa şi nefericitele bogat-sărace, care au ales, prin dezmoştenire, sărăcia lângă bărbatul iubit. Cele bogate se subîmpart şi ele în două categorii: nefericitele bogate, născute în puf şi trăindu-şi viaţa lângă un soţ bogat şi nefericitele bogate născute sărace, dar îmbogăţite de un bărbat. Dacă nefericitele sărace – care se vând bogaţilor pentru a parveni, ca după un timp, plictisite, să aibă o aventură cu iubitul sărac părăsit – pot stârni compasiunea cititorului, nefericitele bogate spleen-ice, devenite adulterine sunt mai puţin agreate. Cele mai periculoase eroine pentru un cititor slab de înger sunt cele bogate care îşi duc viaţa tot lângă un bărbat bogat şi care, nesuportând plictisul, ajung să păcătuiască, dar, vai, păcatul le face şi mai nefericite; păcatul înfăptuit fie cu un sărac, fie cu unul putred de bogat, dezgustul fiind acelaşi. Cititorule, fereşte-te de această categorie care poate să zăpăcească mintea cea mai lucidă! Eroinele romanelor sunt mai mereu nefericite, cele fericite de altfel fiind plictisitoare, unele din cauza sărăciei, altele din cauza prea-multului huzur. Le voi aminti de-a valma: Anna Karenina, Madame Bovary, Nadina, Ana, Florica. Sunt eroine de roman care mi-au rămas în minte din motive ciudate, chiar minore. Doamna Lang, regina leneşelor, vizavi de ceea ce afirma mama despre femeile care stau întinse pe canapea cu cartea în mână, Adela mi-a devenit antipatică fiind o cochetă, Doamna T. strică atmosfera romantică, având mania igienei. Mi-a produs milă Estella din Marile Speranţe, dezgust, Didina din Groapa, simpatie, Jane Eyre. Eroinele care mi-au rămas în minte sunt: Candance, Mildred, Roza, Francisca, Margareta, Batsheba, Ursula, Ecatherina, Nora, Maitreyi, Micaela, Ela, Scarlet O’Hara, Madelaine, Irene, Fleur, Doamna de la Mole (parcă ar fi o tânără din zilele noastre). Ca o mamă ideală îmi vine în minte doamna Deleanu, mâna tandră din raiul medelenilor. Nu am întâlnit femei complet fericite decât în cărţile de bucate. Acolo eroinele fiind chiar reţetele culinare sunt iubite aşa cum sunt, mult prea slabe sau mult prea grase, vegetariene sau carnasiere. Acre, iuţi, piperate sau dulci, ele sunt mereu purtate pe braţe de către bărbaţii topiţi într-un singur erou iubitor de plăceri culinare, Fomeo!



Emil Lungeanu


Mie, cazul Elodiei din Humuleşti, cu vestita cîntăreaţă de muzică populară coafată punk cu ciuful evantai, mi s-a părut o realizare de proporţii münchhauseniene. Ce mai impact acolo, ce tsunami stîrneşte la Antena Satelor dispariţia vedetei, de parcă ar fi declanşarea războiului troian! De pierderea sanitarului insectivor ce le apăra culturile de dăunători, pe localnici îi doare în pălărie, vax, altceva îi scandaliza pe ei: cum că le-a fost şterpelit „ceasornicul” lor deşteptător (amplasat scenografic – colac peste pupăză – taman într-un tei „care te adormea de mirosul floarei”) şi nu mai ştiau acum, fără sirena fabricii, cînd să plece la muncă ! Sigur, în realitate, pupezele nu cîntă decît în sezonul împerecherii, cîntatul matinal zilnic fiind treaba cocoşilor (capabili cică să anticipeze zorii zilei – după un studiu al Universităţii din Nagoya – graţie propriului lor ceas biologic), dar pesemne că ăia erau toţi plecaţi în Spania la cules de găini. Spectacol de zile mari al enormităţii şi al băşcăliei montat în stil Rudolf Raspe, rîzi pînă faci crampe. Nichita l-ar fi rezumat aici, probabil, cu drăgăstosul lui salut „Te pu-pu-pup în..., bătrîne!”.



Olga Delia Mateescu


Kristin Lavransdatter! Trilogia lui Sigrid Undset cuprinde volumele Cununa, Stăpâna casei, Crucea, în care drumul eroinei de la păcat, ispășire și moarte e un pretext pentru demonstrația că, indiferent de distanța în timp, problemele fundamentale ale ființei spirituale rămân aceleași. Indiferent de progresul relațiilor interumane, indiferent de schimbarea unor paradigme (păcat, ispășire, de exemplu), forța unei personalități autentice a frumuseții feminine, la orice vârstă sau la orice încercare a vieții, simțurilor sau a rațiunii, scoate eroina romanului din tiparele unei tipologii prestabilite.
Este imprevizibilă asemenea vieții, este puternică, pasională, abulică, mândră, consecventă, surprinzătoare, contradictorie. Un astfel de personaj duce în spate o adevărată saga, când simplă, când complexă, dar perfect autentică. Un film n-ar putea avea forța acestui roman și, deși o minunată actriță, Liv Ullmann, a jucat în 1995 acest destin, eu rămân la filmul creat pe loc de mintea mea atunci când citesc cum frigul și căldura creează polifonic un spațiu uman.



Simona-Grazia Dima


Deşi femeia a fost preţuită, generic vorbind, pentru multele ei calităţi relaţionale, gândul meu se îndreaptă acum înspre un personaj feminin de altă factură, mai puţin cunoscut şi citat, dar nu lipsit de merit, din literatura română – Ana Stavri. Este o creaţie a romancierei Henriette Yvonne Stahl (un alter ego al său, de fapt) şi se evidenţiază mai mult prin căutarea de sine decât prin învestirea în raporturi omeneşti, fără ca acestea din urmă să lipsească, ba dimpotrivă: Ana Stavri este minunata prietenă din Între zi şi noapte, gata să ierte totul şi dăruind zile de viaţă prin strădaniile ei demăsurate, totalmente neconvenţionale, este iubita umilă şi supusă, până la pierderea de sine, din Pontiful, tânăra neobosită în a pune întrebări incomode şi a căuta răspunsuri prin forţele proprii din Calea robilor, discipola onestă din Martorul eternităţii, martora afectuoasă a destinelor celorlalţi din Drum de foc. Urmărindu-i vulnerabilitatea, caracterul impresionabil, tragismul dependenţei de dragostea afectivă şi fizică, din Pontiful, autodistructivitatea adusă de propria bunătate şi îngăduinţă, îi simţim prezenţa ca pe un freamăt aducător de prospeţime şi autenticitate. Nimic nu o deturnează totuşi de la propriul destin, nu-i diminuează perseverenţa pe calea spinoasă a aflării marilor adevăruri, oricât de ingrată ar fi poziţia ei în lume şi chiar dacă se înfăţişează cititorului adesea confuză ori de-a dreptul ridicolă. Căderea ei, niciodată definitivă, o ajută să-şi aprofundeze, smerită, judecăţile despre oameni, să-şi limpezească ţelul, spre a se ridica îndată, mai puternică, mai demnă, mai decisă.
Admiraţia mea faţă de Ana Stavri a crescut în timp, odată cu meditaţia asiduă pe marginea romanelor unde apare, depozitară a unor inestimabile taine. Nu-i pot uita cuvintele, care captează realităţi greu, aproape imposibil de redat, trăite însă cu certitudine: „Am simţit iarăşi în mine acel vid absorbant, sacru. Am închis şi eu ochii. Nu mai existam decât eu, în mine însămi. Totul era arzător şi fără seamăn de calm. Eram cufundată în încredere şi în aşteptare”.



Dan Stanca


Uite că nu m-am gândit până acum care este personajul literar feminin cel mai îndrăgit de mine. Nici nu ştiu ce răspuns să dau. Mă gândesc repede şi oscilez între Nastasia Filipovna, Alexandra din Despre eroi şi morminte şi, de ce nu?, doamna Bovary. Cred că în această privinţă mulţi autori au cam acelaşi gust. Nu poţi tu, la rândul tău autor, să te ataşezi de personaje şterse, voit şterse din motive estetice, dar tot şterse rămân. Ne atrage ce e spectaculos, provocator, personajul care exprimă o rebeliune, o frondă, o atitudine nonconformistă, personajele care ies din tipar. Dacă personajul este de gen feminin, cu atât mai mult caracterul său rebel iese în evidenţă. Dar un autor care creează asemenea personaje riscă enorm – uneori nu e conştient de aceasta –, deoarece distanţa dintre veridicitate şi fals este foarte mică. Poţi, altfel spus, să schiţezi un personaj cu toate datele care să-i asigure interesul cititorilor, dar poţi rata din cauza unor accente prost distribuite. Personajul atunci nu e credibil, în loc să fie patetic e caraghios, cu alte cuvinte, am căzut în falsitate de unde nu ne poate salva decât propriul curaj de-a rade tot ceea ce am făcut până atunci. M-au atras, desigur, personajele-probleme fiindcă literatura spre care aspir nu este una descriptivă, „pe orizontală”, ci acea literatură care sondează, vorbă mare, abisurile. Personajele amintite creează probleme şi nu sunt comode. Dar, cum se spune, ceea ce ne place în literatură nu ne place şi în viaţă. Să ai, aşadar, chiar de-a face cu o Nastasia Filipovna nu deloc plăcut. Asta ca poantă pe post de mărţişor...



Mariana Gorczyca


Mi-a plăcut, din prima, Leontina.
În ciuda construcției programat postmoderne sau, poate, tocmai de aceea.
Doamne, ce puzzle colorat această fată-băiat. Leon&Tina. E la vârsta la care adolescenții care citesc se regăsesc; și adolescentele care fac un sport de echipă; și cei care au trăit în comunism; și cei care au stat la internat. Într-un oraș S care e, de fapt, Sighișoara. La tot ce face, spune, se spune despre ea, antologică rămâne descrierea de la p. 155-156 (Pupa Russa, Editura Humanitas, 2004). Se ia de pe stradă de către autor un personaj bărbat care vede în fața lui o tânără femeie. Se alege, ca discurs narativ, verbul la persoana a doua fiindcă Gheorghe Crăciun știe că nu-i la îndemâna oricui. Și se detaliază îmbrăcămintea, încălțămintea, mersul, călcătura, încheieturile, posturile, părțile anatomice, puzderia de stări trezite în el. Iată doar cum începe o descriere antologică de personaj feminin: „Așa, întâlnind-o pe stradă, văzând-o înaintea ta la nici zece pași, într-o rochie de vară scurtă și largă, vaporoasă și roșie, descopereai în mersul ei nervos, în coapsele prelungi și în pulpele zvelte, arămite de soare, o simultaneitate de mișcări aproape imposibil de descris, lăsându-te cu respirația tăiată. Tu erai un bărbat obosit, plictisit, care se întorcea de la serviciu, și ea era o femeie cu mersul agil, de o indicibilă prospețime. Deveneai brusc atent, surescitat, grăbeai pasul...”. Citește tu mai departe...
(Mariana Gorczyca, născută pe 1 martie , carevasăzică, când la o adică vine vorba de mărțișoare, mă prind la pieptul Temei cu temei)



Liviu Ioan Stoiciu


Voi aborda altfel întrebarea cu personajul favorit feminin, neavând memorie. Pe la finalul anului 2014 am citit romanul Platforma de Michel Houellebecq (apărut în Franța în 2001, tradus în România în 2003, cu o a doua ediție în 2011) – m-a șocat un personaj feminin, Valérie, îndrăgostită cu disperare, „fericită”, care a dus libertinajul la ultimele consecințe, de-a dreptul aberante pentru un cititor clasic. Nu mă mira, franțuzoiacele din cărți întrec orice imaginație în arta sexului (și a lipsei de prejudecăți), fiind și mari amatoare de „turism sexual”, dar... Pe cât citeam, pe atât mă gândeam la judecata autorului francez Michel Houellebecq, de o rară duritate în tot ce scrie: ce-i va oferi el acestei Valérie suprasenzuale (probabil nimfomană) la final, „cum se va termina povestea”? Pentru mine, scriitorii bărbați sunt vinovați de punerea la zid a personajelor feminine, a femeilor frumoase imorale în particular (singure sau măritate), expuse cu cruzime, mereu trimise în iad. Așa cum mă cam așteptam, Michel Houellebecq o execută pe Valérie cu o rafală de mitralieră, pe plajă – dinspre ocean (era pe o insulă a Thailandei), coborât dintr-o barcă, un „terorist” musulman a tras (și a pus dinamită cu cuie, explodată în rândul turiștilor care se bucurau de viață, un adevărat măcel)... Slavă cerului, măcel dintr-un roman. Numai că... Aici voiam s

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul