Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Max Blecher între oglinzi paralele

        Irina-Roxana Georgescu

La origine, Teză de Doctorat sub conducerea acad. Basarab Nicolescu, volumul Anamariei Ciobotaru presupune o abordare transdisciplinară a operei literare a lui Max Blecher. Cercetarea restituie, în primă instanţă, necesarele delimitări conceptuale ale prozei autenticităţii, pentru a explora textele narative blecheriene. Este interesantă abordarea prozei lui Mircea Eliade din perspectiva „inautenticităţii” sau a lui Anton Holban, unde autenticitatea devine „sentiment al morţii”, în vreme ce, în cazul lui Max Blecher, autenticitatea este privită în relaţie de coordonare cu o „irealitate imediată”, descriind „drama captivităţii într-o lume inautentică” (p. 96).
Ca element de noutate, notăm preocuparea autoarei pentru reprezentările grafice ale textului narativ blecherian. Există, desigur, o „picturalitate” a romanelor scriitorului interbelic, care sugerează „reprezentarea subiectivă a lumii şi distorsionarea intenţionată a acesteia” (p. 194), ceea ce ar lega opera lui Blecher de pictura expresionistă, potrivit Anamariei Ciobotaru. Se cunoaşte corespondenţa pe care Blecher, în epocă, o poartă cu pictoriţa Lucia Demetriade-Bălăcescu. Autoarea sugerează posibile filiaţii ale romanelor lui Blecher cu tablourile lui Wassily Kandinsky ori cu ale lui František Kupka (Romancierul, c. 1903), Edvard Munch (Ţipătul, 1893; Moartea în camera bolnavului, 1893; Spre lumină, 1914-1916; Autoportret, Dansul morţii, 1915 etc.), din perspectiva legăturii dintre creator şi universul în care se insinuează. De altfel, autoarea precizează: „Textul lui Blecher devine «un ţipăt», o reprezentare materială a fricii, a spaimei, a anxietăţii. Spaima de a nu fi altceva decât ceea ce îi este dat să fie. [...] Munch transferă «ţipătul» pe care-l defineşte exemplar ca «reacţie la spaimă» asupra naturii şi implicit asupra întregului univers în care se situează. Blecher va face acelaşi demers. Strigătul său interior va deforma realitatea în care trăieşte. Haosul interior va cuprinde exteriorul. Pe Blecher îl leagă de Munch şi boala. Munch a fost bolnav de tuberculoză” (p. 198). Totodată, Anamaria Ciobotaru pune în relaţie proza lui Blecher cu tablourile antropomorfe ale pictorului flamand Joos (Josse) de Momper comparând „suferinţele pământului” cu suferinţa umană. Astfel de filiaţii (de)construiesc discursul didacticist despre opera blecheriană, propunând lecturi plurale ce juxtapun textul literar şi imaginile inedite.
Autoarea remarcă necesitatea reprezentării unor spaţii concurente, lumea surprinsă de Blecher fiind alcătuită din umbre, din obiecte care şi-au pierdut corporalitatea („Umbrele păsărilor care zboară, ca nişte păsări negre venite din fundul ţărânii, dintr-un sumbru aquarium. Şi umbra solitară, pierdută undeva în spaţiu, a rotundei noastre planete” – Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată). Alţi topoď blecherieni, „teatrul, bâlciul, cinematograful vor deveni, de asemenea, alternative la realitatea în care eul narator se situează” (p. 211); de aceea, Întâmplări în irealitatea imediată este „un roman nu numai al metamorfozării realităţii, dar mai ales al eului creator, aceste transformări continue asigurând trecerea către suprarealitatea ultimului roman, desprins parcă din tablourile lui Octavio Ocampo” (p. 211). Trimiterile diverse la arta lui Georges Rouault, Jean Arp (Pericolul morţii, 1954), Endre Bálint (Înmormântare grotescă, 1963), Edvard Munch ori Dali demonstrează perspectivele foarte largi din care putem privi literatura lui Blecher, ireductibilă şi fascinantă, obsesivă şi destructurantă, pentru care lumea întreagă devine un uriaş „panopticum”.
Studii despre literatura lui Max Blecher sunt relativ puţine, de aceea iniţiativa de a privi transdisciplinar proza scriitorului interbelic este un prilej de a reconstrui în permanenţă, din piese infinite de puzzle, spaţiul imaginat de Blecher însuşi prin ochii cititorilor săi, în permanente oglinzi paralele. Ca producţie cinematografică, notabilă rămâne cea a lui Radu Jude (Inimi cicatrizate, 2016), demonstrând forţa expresivă a autorului interbelic, dar şi actualitatea lui.
Ca o concluzie, ceea ce-l apropie pe Blecher de arta suprarealistă este, poate, tentaţia de explorare a subconştientului uman, însă în acest imaginar tulburător al unei lumi bolnave, în care germinează idei explozive, dureri de neînchipuit, în care supravieţuiesc gesturile unor infirmi ce sfidează orice handicap, trişându-şi boala, subzistă circularitatea obsesivă a morţii, pe care eroii lui Blecher o acceptă ca un datum.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul