Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Epic şi māntuire la Ion Popescu-Negreni

        Iolanda Malamen


Galeriile de artă bucureştene īncep toamna cu un freamăt expoziţional recuperator, după veri fierbinţi cu pulsiuni nomade şi mai greu delectabile artistic.


Marţi, 16 septembrie, ora 17,00, īn plin centrul Capitalei, īn ,,Galeria Artelor“ de la parterul Cercului Militar, Fundaţia Ion Popescu Negreni a readus īn atenţia publicului lucrări ale acestui important pictor. Au vorbit cu multă căldură şi competenţă Mihai Precup şi Constantin Prut.


Născut īn 1907 la Negreni, judeţul Olt, a absolvit Academia de Arte Frumoase, la secţia de pictură, avīndu-i profesori pe Camil Ressu şi pe Constantin Artachino. Īntre 1954 şi 1972 a fost profesor la Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu“ – Bucureşti. A avut zeci şi zeci de participări īn ţară şi străinătate, īn expoziţii personale şi de grup şi, īn timpul vieţii, opera sa a fost răsplătită cu cele mai īnalte premii şi distincţii. Picturile lui se află īn mai multe muzee din ţară, īn colecţii particulare şi īn patrimoniul familiei.


Aşa ar suna o foarte succintă fişă biobibliografică a acestui mare pictor ce a lăsat īn aproape un secol de existenţă o operă ce fascinează prin magie cromatică şi cursivitate a mesajului.


M-am aflat īn anii din urmă de cīteva ori īn faţa picturilor lui Ion Popescu Negreni, īn cele 3-4 expoziţii pe care le-am văzut şi, de fiecare dată, am simţit o trăire specială, o bucurie senină şi un sentiment de libertate totală. Expoziţia de faţă, dechisă (din păcate) numai pīnă pe 2 octombrie, adună cīteva zeci de picturi, īmprumutate cu acest prilej de la muzee şi colecţionari, cīt şi lucrări rămase īn păstrarea familiei.


Prima senzaţie puternică pe care o ai, cīnd te afli īn faţa lucrărilor este īnsăşi prezenţa fizică a artistului, un fel de ghidaj emoţional īncărcat de vitalitate şi de aura limbajului frust şi īn acelaşi timp esenţializat. La această vrajă a măiestriei extraordinare, ,,joac㓠de forme şi culori, născute din ,,pofta“ de-a surprinde naturalul, carnalul, fascinanta simplitate, pictorul pare că-şi rosteşte credinţa īn eternitate. Paşnică şi armonioasă, īnflămīnzită de aer şi de spaţiu, īnregistrīnd şi croind transparenţe şi popasuri catifelate, uneori cu un rafinat dramatism, pictura lui Ion Popescu-Negreni se desăvīrşeşte sub legi moral-artistice, aidoma unei plantări durabile. Puternic ataşat naturii, īn care vede mīntuire, generozitate absolută şi ,,durere dulce“, făcīnd din linii şi tuşe foarte sumare, īntrerupte parcă de vīrtejuri enigmatice, structuri uimitor de precise, lucid şi sentimental īn acelaşi timp, Ion Popescu-Negreni poartă cu sine, īn secolul pe care l-a traversat, o mare calitate umană: luminozitatea, īmbīnzirea prin lumină. De altfel, Jurnalul, printre puţinele jurnale rămase de la pictorii noştri, (ar merita o reeditare şi o foarte bună difuzare), este străbătut de aspiraţia către lumină şi muzică. Ca o plantă ce-şi mută inflorescenţa īn funcţie de lumina solară, imaginile picturale ale acestui maestru al naturii palpită şi se regăsesc acolo unde există măcar o fărīmă de sursă luminoasă. Dacă ar fi să alcătuim un ,,catalog“ al preferinţelor cromatice la Ion Popescu-Negreni, este limpede că ar triumfa griurile strălucitoare şi cele mate, pămīnturile aşternute melancolic, raportate mai peste tot, la o īntreagă gamă de albastruri, şi de verziuri reci vegetale sau cele amestecate cu căldura humei, care, preiau funcţia de subiect, de iniţiere.


Portretele, nudurile şi compoziţiile cu personaje, nu conţin amănunte anatomice, nu insistă asupra unor rigori plastice academice, dimpotrivă, au o fluentă modernitate, iar de multe ori figurile sunt ,,interpretate“ printr-o ocolire sugestivă a trăsăturilor. ,,Īn tot ce am lucrat, am căutat să fiu cīt mai liber, ochii să-mi fie orbi şi urechile surde la ademeniri ce ţin de mode“. spunea artistul īn jurnalul său. Īntr-adevăr, se poate spune că acest postmodernism īn care s-a trezit la viaţă ca pictor, nu a fost neapărat un drum ales, o opţiune conştientă, ci, mai curīnd, o perfectă desfăşurare temperamentală. S-au făcut pe drept cuvīnt apropieri īntre pictura lui Ion Popescu-Negreni şi Pallady, atīt la nivelul liniei, cīt şi al unor definiri cromatice. De altfel, artistul şi-a mărturisit adesea fascinaţia faţă de opera lui Pallady. Dar cerebralitatea lui Pallady, la Ion Popescu-Negreni este un continuu fast al plăcerii cromatice şi al inspiraţiei nestăpīnite.


Cīteodată, picturile emană nu neapărat o tristeţe, ci, mai degrabă o īnsingurare, o stare de infinită melancolie. Ion Popescu-Negreni are vocaţia comunicării totale cu subiectul. Exprimarea lapidară dezlănţuie adevărate mici ,,furtuni“ coloristice de o rară frumuseţe. O pată de albastru istoriseşte, de exemplu, mai mult decīt ar istorisi o īntreagă construcţie. Epicul este una din marile virtuţi ale lui Ion Popescu-Negreni şi, de multe ori, privind, ai senzaţia că peste culorile aşternute pe pīnze pictorul a venit cu şlefuire īndelungată, īncercīnd să acopere nesemnificativul. Ce splendid e acel Don Quijote ,,orbecăind“ pe un cal scheletic prin marea de verde ce-l īnconjoară! Īn contrast cu trupul abia schiţat, şi copăceii sfrijiţi, scutul roşu, lipit de el, pare singurul lucru viu din compoziţie. Din monotonia unor griuri şi pămīnturi arse, pictorul se trezeşte brusc şi īnmoaie pensula īn albastruri opace sau transparente trezindu-le la viaţă. Fluenţa expozeului este o calitate sufletească a pictorului, vizibilă peste tot īn lucrări..


Naturile statice şi florile sunt altă obsesie tematică, īn care culoarea precumpăneşte regal, uneori supradimen­sionată umoral, ca un element pur, primordial. Limbajul coerent, direct, sugestiv, īn care se mărturiseşte etic şi estetic, este plin de căldură şi muzicalitate. Natura sa directă şi colocvialitatea sa fastuoasă s-au ferit de īnvăluiri căutat intelectuale. Pictura lui e un spectacol al sincerităţii, al voluptăţii de-a reīmprospăta memoria. Atitudinea lui īn faţa subiectului este lipsită de emfază, iar remarcabilul său simţ al formelor şi al culorilor fac din el un maestru al epicului fascinant.


Īn lunga viaţă (a murit īn 2001) a fost contemporan cu mişcări artistice importante, pe care le-a studiat, le-a acceptat, dar şi-a urmat drumul, īnfiorat de frumuseţea care pulsa īn jurul lui, adăugīndu-i risipitoarele daruri ale modernităţii autentice. A avut experienţa prizoniera­tului, perioadă īn care s-au născut suitele de desene dra­ma­­tice,viguroase, a avut şi experienţa profesoratului, şi, nu īn ultimul rīnd a avut inspiraţia de-a se retrage la Otopeni, īntr-un mic paradis plin de vegetaţie. ,,Am vrut să fac din această grădină un loc de reculegere şi li­nişte, după care tīnjeam, după o viaţă plină de zbucium“ notează artistul.


Pictor al unei uriaşe devoţiuni creatoare, de o originali­tate pătimaşă, tandru şi cald, iconoclast şi patetic, inovator şi contemplator al propriului drum, Ion Popescu-Negreni, rămīne īn istoria picturii romāneşti un lup singuratic, un ,,caz“ de mare sensibilitate rodnică ce şi-a asumat tradiţia, dar a īnnoit-o cu valorile empatiei faţă de natură, īntr-un limbaj de infinită originalitate.


Expoziţia de la Cercul Militar Central (la care se adaugă şi un album de excepţie, editat de Institutul Cultural Romān) aduce aşadar īn atenţia privitorului, un maestru de necontestat al picturii romāneşti din ultima jumătate de secol 20.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul