Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Macbeth” într-o nouă traducere și viziune scenică

        Dana Pocea

Un proiect ambițios


În 2016 s-au împlinit patru sute de ani de la moartea lui Shakespeare. Desigur, evenimentul nu a trecut fără urmări nici pentru teatrul românesc. Dimpotrivă, el a fost puternic marcat atât pe scenă, soldându-se cu reprezentații importante, cât și editorial, pe ambele paliere opera shakespeariană incitând şi îndeplinind funcţia unui organ viu, catalizator. Încă din anii ’60 ai secolului trecut, în special odată cu apariția celebrei cărți în epocă a lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, regizori români prestigioși, Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Dinu Cernescu etc., sincronic cu colegii lor europeni, modifică radical, estetic și tematic, perspectiva unui mod de abordare consacrat. Unii se arată a nu mai fi mulțumiți de vechile traduceri. Pentru Visul unei nopți de vară, de pildă, Vlad Mugur apelează la o traducere inedită, semnată de Pascal Bentoiu, în care titlului tradițional i se preferă sintagma Un vis din miezul unei nopți de vară. De altfel, în acord cu George Călinescu, cel care consideră că poezia nu poate fi tradusă în înţelesul deplin, Leon D. Leviţchi, shakespearolog experimentat, susţine că „traducerile sunt un rău necesar”. Din aceleași motive, presupun, și distinsul profesor George Volceanov, avându-i ca principali colaboratori pe Horia Gârbea și Lucia Verona, iniţiază proiectul Un Shakespeare pentru mileniul III, cu obiectivul declarat de a realiza o traducere completă a operei uriașului dramaturg. Firește, e un proiect ambiţios, dar mai ales necesar. Iată de ce cred că s-a trecut prea ușor peste efortul depus de Editura Tracus Arte pentru finalizarea lui.
Imediat ce am primit invitația la premiera Teatrului Bulandra cu Macbeth, am avut curiozitatea să citesc nu numai noua traducere, ci și două anterioare. Prima, restituită de Virgil Petrovici în Caietul unui spectacol, e o prelucrare liberă, datând din 1945-1946, după versiunea lui Mihai Dragomirescu, a lui Ion Sava. Regizorul spectacolului Macbeth cu măşti intervine dorind să facă replicile „mai lesne de memorat de către actori”. Predomină aici un anume arhaism, o cuminţenie aș zice: „Merg zvonuri hâde. Fapte nefireşti/ Nasc turburări şi ele nefireşti,/ Iar minţi bolnave se destăinuiesc/ Doar pernei făr-de auz/ Ea duce lipsă/ De un preot, nu de-un vraci./ Ne ierte Domnul!”. În a doua variantă, aceea a lui Ion Vinea din 1957, una dintre „cele mai frumoase tălmăciri ce au apărut la noi”, după părerea aceluiaşi Leon D. Leviţchi, miza cade pe o supralicitare a metaforicului, pe un stil poetic rafinat: „Şoptit-a lucruri grave... Fapte nefireşti/ Doar boala nefirească/ Multe, tainele din suflet/ Le spun pernelor surde.../ Mai repede un preot/ i-ar folosi, nu medic/ O, Doamne! Zău ne iartă!”. Ei bine, ultima variantă, cea mai recentă, măreşte senzorialul cuvintelor şi energia acţiunii, convertește poezia într-o rostire mai dinamică, țintind către un plus de teatralitate și densitate a textului, nelipsindu-l de o particulară plasticitate şi oralitate: „Se-aud destule şoapte. Fapta rea/ Naşte boli rele, mintea tulburată/ Îşi spune taina pernei, care-i surdă./ Ea are trebuinţă de un preot/ Mai mult decât de doctor.../ Dumnezeu/ Pe toţi ne mântuiască”. De reținut că autorul, Horia Gârbea, a mai tradus până în prezent Vis de-o noapte-n miezul verii, Neguţătorul din Veneţia, Antoniu şi Cleopatra (cu Ioana Diaconescu), Richard al III-lea şi, de curând, listei se adaugă Coriolan, pe care o va monta Alexandru Darie. Nu este deloc ușor să pătrunzi „pentametrii iambici nerimaţi”, proprii versurilor originale, şi „să-i comunici” respectând mesajul unor capodopere, nu fără o exprimare cu acoperire într-o vocație dramaturgică verificată, care ține cont de evoluția în timp a limbajului.


Barochism și carnavalesc


Regizorul ceh Michal Dočekal își gândește spectacolul cu Macbeth pornind, se pare, de la următoarele versuri: „Oceanul marelui Neptun va şterge/ şi va spăla această mână? Nu. Ba mai degrabă mâna va-nroşi/ Nenumărate mări şi va schimba/ Culoarea undei lor din verde-n roşu”. Preluând motivul „mâinii”, ca simbol al puterii şi energiei, el e obsedat permanent de conflictul dintre viaţă şi moarte, așezându-și demersul, cel puțin la nivel demonstrativ, sub semnul unui scepticism sadic, crud, văzut ca o precondiţie a înţelegerii unei realităţi umane precipitate, care își extrage parcă materia dintr-un verset biblic prevestitor al Apocalipsei: „Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de mânie fiindcă știe că are puţină vreme”. Conceptualizat ipotetic, fără să i se confere o identitate explicită, exceptând poate camera cu canapea și chicineta, decorul lui Martin Chocholousek pedalează apăsat pe un spațiu revendicat direct de la convenție. La fel ca și costumele Hanei Fischerova și muzica lui Ivan Acher, acesta se configurează din semne și elemente ce-l scot dintr-un perimetru temporal și geografic. Într-o lumină difuză, vag ireală, de un gri cețos plutind peste un hău, vrăjitoarele parce prefațează spectacolul, captând în jurul lor strania lume a spiritelor, cu un soi de ritual păgân, expresiv plastic și tensionat. Beneficiind de o coregrafie minuțioasă și atentă la detalii, aparținând lui Arcadie Rusu, prestația lui Adrian Ciobanu (Prima vrăjitoare), Ilinca Hărnuţ (A doua vrăjitoare) şi Irina Ştefan și Corina Moise (A treia vrăjitoare) e remarcabilă: cântă, dansează, punctează cu ostentaţie replici menite să anticipeze o atmosferă de „carnaval” declanşat obsesiv de dorința de acaparare a puterii. Rând pe rând, interpretul și interpretele vrăjitoarelor revin și în alte roluri. Adrian Ciobanu în Duncan, regele dansator de step, individualizează cu aplomob un personaj șiret, recurgând când la o mască de clovn simpatic, când la o autoritate exacerbată pe care i-o dă coroana și tronul. Inteligent, își arată dublele fațete cu ocazia sărbătoririi victoriei din castelul lui Macbeth. Prestații mai mult sau mai puțin diferențiate are și în Lady Macduff și Doctorul. În schimb, în Portarul (de la poarta infernului sau de unde ar putea fi) caricaturizează excesiv, încât ceea ce ar fi putut să fie amuzant este hilar. Ilinca Hărnuţ portretizează în Malcom cu abilitate nu doar un rege legitim, ci și un despot ce-l poate întrece pe Macbeth. Cătușele aduse în final de regizor la vedere nu lasă loc de dubii și stârnesc un zâmbet amar. Irina Ştefan se perindă și ea printr-un șir de ipostaze (Donalbain, Seyton, o doică, ucigași ai lui Banquo), trece cu nonșalanță de la rolurile feminine la cele de bărbați, tot așa cum o fac și aparițiile mărunte sau figuranții. Ceea ce și întărește impresia de „carnaval” la care m-am referit, determinându-mă să mă întreb cine nu este travestit în viziunea lui Dočekal?
Singurii interpreți care nu ies din pielea personajelor ce le-au fost încredințate sunt Marius Chivu (Macbeth), Andreea Bibiri (Lady Macbeth), Cornel Scripcaru (Macduff) și Vlad Zamfirescu (Banquo). Adică protagoniștii. Marius Chivu, dotat cu multiple disponibilităţi, un munte de om, contează pe o interpretare simplă, păstrată în rigorile stilistice ale unui temperament impetuos. Macbeth-ul său este un ostaş curajos, aparent puternic, dar și ezitant, cu devieri imprevizibile de comportament, cu reacții spontane, care îl feresc de cele mai multe ori de capcanele retoricii. Devenit rege, acționează ca la comandă, are nevoie de confirmări, de impulsurile consoartei pentru a lua decizii. Astfel, impunând iraţionalului raţiunea unei minți umane la limita patologicului, ajunge să se autodistrugă. Asemenea lui Irod, el se simte ameninţat de copii şi nu se sfieşte să-i omoare. Vedeniile îi mortifică sufletul. În zadar Lady Macbeth îl îmboldeşte: „Ridică-ţi privirea strălucind/ Fii luminos”, năluca lui Banquo, ca și alte acte odioase continuă să-l bântuie. Însuși proiecţia bustului său pe un banner e o formă de manipulare. Calculată, stăpână pe sine, aci cu un ritm sacadat, aci cu o energie cam epuizată, Andreea Bibiri prefigurează în Lady Macbeth imaginea criminalei morale, responsabilă de asasinarea regelui și moartea soţului. Dacă la început stările actriței nu depășesc un cadru de alcov, fiind oarecum în stază, treptat mecanismul pragmatic al puterii și măririi, al răului şi violenţei este pus în mișcare de o fantezie regizorală dezlănțuită, operând cu efecte vizuale și situații care cresc bătăile pulsului. În scena banchetului, de exemplu, Lady Macbeth apare încălţată cu niște incomozi pantofi-platformă. Aceștia au o dublă semnificație: trimit la o supradimensionare a personajului, vorbind la figurat, dată de rang, dar în același timp, pe măsură ce regina se afundă în bezna remușcărilor, coturnii, semănând cu niște copite, amintesc de Hecate, zeița din mitologie. Macduff-ul lui Cornel Scripcaru, îmbrăcat aproape la fel ca Macbeth, lasă să se înțeleagă că e o oglinda acestuia. Când anunţă victoria, fiind scos rănit din scenă într-o pânză albă înroşită, atenționează asupra „băii” de sânge și coșmarului ce vor urma. Actorul joacă nuanţat, în forță, câteodată la o intensitate verbală scăpată de sub control. După ce descoperă crima, răcnetele lui Macduff ating transa, sugerând un univers arhaic, dureros şi brutal, descins din Vechiul Testament. În fine, o creație de relief, așezată pe har și ştiinţă a profesiei, una creionată probabil cu caligrafia cea mai decisă din spectacol, aparține lui Vlad Zamfirescu în Banquo.
Există în Macbeth, cum s-a văzut și din câteva detalii consemnate la analiza unor personaje, un imens apetit pentru barochism, cu adevărat de natură să șocheze. Personaje cu capete de animale bat la uşa iadului. Lady Macbeth moare înconjurată de spirite cu foarfece în mâini. Cheagurile de sânge cu care împroaşcă pereţii, în somnambulia ei, par a fi bucăţi smulse din propriu-i trup pe care-l vrea secătuit de viaţă. În alt moment avem parte de un colind şi un brăduţ purtat de copilul Fleance. Alteori, în replici sunt introduse cuvinte de a căror „paternitate” nu se fac vinovați nici dramaturgul și nici traducătorul. Macduff, aflând că i-a fost decimată familia, împreună cu Malcolm, amândoi refugiați în Anglia, împuşcă ursuleţi de pluş într-un bâlci, plănuind suprimarea dictatorului. Macbeth, părăsit de toţi, încălţat și el cu coturni de uriaș, porneşte să-l înfrunte pe Macduff, încheindu-și grotesc tragedia etc. Un haos absolut, așadar, într-o lume sufocată de dezordine. Michal Dočekal e un regizor care „chinuie” și „se chinuie”, unul din categoria celor înclinați să riște și să se reinventeze la scară înaltă. Macbeth este un spectacol iritant, nu cu prea multă emoție, obscurizat pe alocuri de avalanșa de simboluri aruncate în scenă. Senzația finală e că o parte dintre soluții îngreunează receptarea, fie prin lipsă de claritate, fie din lipsă de aderență la întreg.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul