Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O antologie de versuri necesară – Ion Mureșan

        Dan Cristea

A apărut, cu ceva timp în urmă, mai precis la sfârșitul lui 2016, sub egida editurilor Tracus Arte și Charmides, o antologie din versurile lui Ion Mureșan, alcătuită nu de autor însă, ci de poetul Teodor Dună. N-am prea observat vreo agitație critică specială născută în jurul acestei antologii (dar poate greșesc!), deși cartea, însumând 116 pagini, rezumă, într-un fel, întreaga operă lirică a lui Ion Mureșan (născut în 1955), considerat a fi, pe bună dreptate, unul dintre cei mai însemnați și reprezentativi poeți ai momentului actual. Este vorba de cele trei volume de versuri (numai atât!) ale autorului clujean, apărute la mari distanțe în timp (Cartea de iarnă, 1981, Poemul care nu poate fi înțeles, 1993, și cartea Alcool, 2010), volume care, să fim din nou atenți, au fost toate premiate, la vremea publicării, cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Personal, pentru unul care n-a scris decât despre ultima culegere a poetului, antologia de față constituie, printre altele, și un bun prilej de a trece în revistă toată creația poetică a lui Ion Mureșan, probabil cel mai dificil și mai greu de situat autor al generației lirice optzeciste.
Dificultatea constă, în primul rând, în faptul că Ion Mureșan scrie o poezie aproape exclusiv vizionară, bazată pe fantastic și halucinație, pe vise și coșmaruri, pe peisaje delirante provenite din obscurități, obsesii și tenebre care ar exista în interiorul nostru. Autorul Cărții de iarnă nu ezită să invoce chiar vecinătatea „nebuniei” la masa de lucru. Lumea poetului se dovedește a fi o altă lume, heteroclită, dezarticulată, la care participă „surse” pe cât de șocante, pe atât de rupte unele de altele. Momentele mimetice sunt extreme de rare și acestea, atâtea câte putem depista, ne permit să reconstituim originea rurală a poetului și universul său de obârșie. La fel de rare sunt pasajele de așa-zisă confesiune intimă, căci cele mai multe dintre „declarațiile” discursului poetic se desfășoară pe un ton generalizant, la limita impersonalului. Sau se contrazic violent, uneori chiar în interiorul aceluiași poem. În prima piesă a antologiei (Glasul), de pildă, se afirmă ambiguu, pe un ton cam în doi peri, că „Nu vorbesc în numele voluptății dar lucrurile le ating/ cum coapse de femeie aș atinge”, pentru ca distihul final al poemului să ne propună o imagine diferită, de persoana a treia, complet dislocată față de prima aserțiune: „iar poetul e ca un iaz vânăt toamna –/ puterea lui e departe de el”.
Ni se transmit, așadar, două abordări îngemănate în simultaneitate: cea dintâi presupunând apropierea față de lucruri, implicând totodată și o anume tandrețe expertă față de ele, chiar dacă nu „voluptuoasă”; cea de-a doua presupunând, mai ales, îndepărtarea, reținerea, distanța. Imaginea poetului, văzut ca un „iaz vânăt toamna”, dincolo de stranietatea trakliană a figurativului, sugerează închiderea în sine, ostilitatea rece, aversiunea, posibilul amenințător, de rău augur. S-ar putea spune astfel că tandrețea, naivitatea, compasiunea, pe de o parte, atrocele („Toate lucrurile cumplite au fost spuse”, exclamă poetul într-un alt poem), înfricoșătorul, spăimosul, ostilul, pe de altă parte, constituie cele două fețe, deopotrivă prezente și dintru început, ale poeziei lui Ion Mureșan.
Imaginile frigului și ale singurătății reprezintă, de asemenea, imagini obsesive nu numai pentru Cartea de iarnă, culegerea din 1981, ci pentru toată poezia autorului. Iată un exemplu elocvent în acest sens dintr-una din secvențele Poemului de iarnă: „Atât de singur încât pot să-mi închipui ce aș simți dacă aș/ săruta un păianjen/ și pot să-mi închipui că e atâta de frig încât cuvintele/ crapă în gură și pocnesc ca pietrele în pustiu”.
Caracteristică pentru poetica lui Ion Mureșan (un fir roșu, de fapt, al liricii sale) este și adoptarea unei poziții ireverențioase, rebele, de marginalitate radicală, în acord cu limbajul și declarațiile provocatoare ale avangardei, în dezacord cu o perspectivă exclusiv „estetică” și de „bună-cuviință” asupra poeziei. „La complicate și elegante ceremonii râd în hohote/ și recit cântecele stupide”, afirmă poetul, neaderent la ceremonial, în Splendidele grădini ale aurului, imaginând, în același timp, frumusețea asaltându-l cu „viclenie”, precum o „cățea turbată”. Asemenea pictorilor care se zugrăvesc, deghizați, în propriile lor tablouri, poetul se vede pe sine ca pe un „mercenar din ce în ce mai gârbov îndepărtându-se/ abia se mai aud pașii lui din ce în ce mai străini”. La fel, în poemul Cât despre frumusețe, poetul își rezervă o postură umilă, anonimă, dar pe deplin independentă: „iar la ospețele înțelepților sub mesele lor/ printre picioarele lor să-mi continui nestingherit/ jocul meu isteric cu pietricele albastre”.
Așadar, figurată ca un „joc isteric cu pietricele albastre” în aceste versuri, poezia este imaginată, în altele, ca un soi de „sperietoare”, făcută din cârpe, sub pat, printre pantofi vechi, și anume în versurile din poemul-fanion al volumului de debut: „Toată viața am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare/ îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvârșeam lucrarea/ grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori/ când adormeam/ iar acum când e gata noapte de noapte sting lumina și numai bănuind-o acolo/ încep să urlu de spaimă” (Poemul despre poezie).
Multe „concepte”, de nediscutat în litera lor în paradigmele poetice ori culturale anterioare, sunt puse, în spiritul poeticii optzeciste, sub semnul întrebării, demistificate, demitizate sau trecute chiar prin filtrele corozive ale degradării și deriziunii. În această privință, în generația sa, Ion Mureșan duce lucrurile cel mai departe. Am observat astfel, în viziunile ireverențioase, anti-idealizante ale poetului, „degradarea” frumuseții și a poeziei, coborâte, amândouă, de pe soclu. Nici alte „noțiuni respectabile” n-au parte de un tratament mai blând, așa cum se întâmplă, de exemplu, în poemul Înălțarea la cer, el însuși o persiflare sarcastică a motivului sacru: „Fără îndoială acum umblu prin oraș cu demnitatea pe băț/ îmi bălăcesc degetul în conștiință la fel de ușor ca într-un borcan de iaurt/ și amestec până se face moale, moale, moale,/ În plină amiază un om stă gânditor se scarpină în cap și scuipă în propria memorie ca într-o fântână părăsită”.
De asemenea, poemul în cinci părți Izgonirea din poezie trece în revistă, în stilul inimitabil al poetului, câteva dintre preocupările de poetică ale optzeciștilor, legate de definirea poemului ori de „prejudecata realității”. Un pasaj tulburător, din partea finală a acestui poem, care face loc, în același timp, și unui râs lăuntric secret, ne arată că Ion Mureșan nu ignoră, pe fondul căutării unei expresii explozive („eu trebuie să exprim acel sunet fantastic de tăios ce se naște/ când numele se izbește deasupra lucrului pe care îl denumește”), nici aportul creator al părții incontrolabile din ființa și din imaginarul nostru. Umorul metafizic, nu mai puțin, se arată a fi una din însușirile de căpetenie ale autorului: „Pândesc și chicotesc./ La masa mea de lucru șade nebunia. Își ridică ochii galbeni dintre poemele mele./ – Nu vă supărați, stau și eu la masa dumneavoastră,/ consum ce consum și plec!/ Zâmbește melancholic. Zgârie scaunul cu unghia”. Imperturbabil, parcă indiferent la consecințe („rău nu vă fac adevăr nu vă spun”), poetul își poartă poemul, deloc palatabil („ca un măr acru în gură”), ca pe o boală.
O „artă poetică” revelatoare (poemul Constituirea realului prin uitare) stă în centrul volumului de versuri din 1993, Poemul care nu poate fi înțeles, făcând legătura cu un poem precedent (Poemul despre poezie), la fel de puternic și de elocvent în ce ceea ce privește conturarea poeticii fantasmagoric-expresioniste a autorului. „Molozul, zgura, resturile” ar reprezenta, așa cum declară poetul, realitățile ultime. Aceste detritusuri sunt, deopotrivă, produse ale uitării, pe care „ghiare obosite le scot mereu din baia de acid a memoriei/ și le aruncă cu scârbă afară”. Din aceste aparente mizerii de pubelă, scrie mai departe autorul, „se poate construi o lume nouă”. Cu alte cuvinte, lumea la care aspiră poemele sale. Concluzie șocantă, dar înțelesul rămâne subtil, „Lumea nouă” a poetului ar fi o lume impersonală, pentru că e construită din ceea ce este străin oricărei utilizări practice și oricărei dorințe subiective. Aspirație impersonală pe care o sugerează și versurile din piesa titulară a culegerii. Poemul ar aparține și, în același timp, n-ar aparține celui care îl lucrează. „Aproape bătrân, aproape gârbov”, acesta stă la rând, alături de alte sute și sute de oameni, să vadă, în sfârșit, „poemul tămăduitor” la care a ostenit o viață întreagă.
Cu un limbaj mai epic, mai aproape de povestire, al doilea volum al lui Ion Mureșan scoate și mai mult în evidență întâmplările, peisajele, personajele care îi populează imaginația și din care cresc, precum o vegetație nebună, viziunile sale fantastice. Printre personajele stranii, enigmatice, fabuloase, figurează aici și făptura poetului. În mărturia uni copil, care i se uită pe furiș în cameră, poetul, cu două vreascuri arzându-i deasupra capului, apare ca un constructor, înălțând în mijlocul mesei din odaie un zid alb până aproape de tavan (Poetul. Mărturia unui copil). În depoziția unui grup de bătrâni (Grup de bătrâni lângă casa poetului), poetul, pe de altă parte, sapă închis în pivniță, timp de o săptămână. În găleata cu care poetul cară afară pământul săpat, privitorii văd „cum sare, cum se zbate, cum se rotește înnebunit/ un ochi mic, negru, răutăcios”.
Motivul „ochiului” și deopotrivă al soarelui (ochiul cosmic) care scăpătează, lăsând lumea în întuneric și frig, dă naștere unor peisaje și unor tablouri de un straniu extraordinar. Totul are de-a face, firește, cu modul de a vedea lumea. Astfel, într-un poem, soarele e „cât un pui de găină și cât buricul degetului”, într-altul „soarele mic, soarele mic și negru s-a dus de mult peste deal”. Un „ochi însângerat, mare cât o vită” stă rezemat între crengile unui vișin înflorit, în vreme ce, într-alt loc, ochii privitorului devin atât de mici, încât privirea nu mai poate ieși prin ei, ci iese prin piele ca o „spumă roză”.
În aceeași ordine de idei, versurile unui poem parcă ar prefața viziunile etilice din cartea Alcool: „Ca după o noapte de beție/ când în locul soarelui răsare pe cer o glandă vânătă,/ când în locul soarelui deasupra verzilor munți/ se ridică pe cer un ficat/ și o secreție luminoasă face ca lucrurile/ să fie nu atât limpezi, cât supărător de exacte” (Poem pedagogic). Și tema „cârciumii”, generatoare de închipuiri dintre cele mai abracadabrante, își găsește un antemergător, cel puțin, în poemul Între draperiile experienței: „Îngerul vorbește în mine cu voce de broască/ și cu voce de pasăre,/ vai, cum voi îndrăzni eu oare să-mi ridic limba/ printre buruieni,/ căci, iată, ferestrele cârciumii umflându-se ca niște/ săculeți de piele catifelată/ și ca niște ugere de vacă/ și din ce în ce mai aproape roiurile de fluturi întunecați/ foșgăind hămesite”.
Despre cartea Alcool, tot carte premiată, am scris chiar la vremea apariției volumului și, recitind poemele din antologie care o ilustrează, n-am găsit practic nici un motiv să aduc corecturi opiniilor și comentariilor de odinioară. Cred azi, ca și acum aproximativ zece ani, că în această carte de poeme, unde cârciuma figurează precum un loc mitic (l’image de l’auberge la Rimbaud) „se vorbește, se monologhează, se dialoghează, se spun povești și se nasc închipuiri despre viață și moarte, despre milă și trădare, despre grația divină și violența umană” și că, tot aici, „lumile se contopesc și se amestecă, între vii și morți e un du-te-vino, neîntrerupt, de aceleași vorbe, îngerii coboară printre oameni și Dumnezeu însuși își face simțită marea Lui bunătate”.
Dimpotrivă, aș putea spune că am încercat, prin comentariile la cele două culegeri care o preced, cea din 1981 și cea din 1993, să alcătuiesc un soi de prefață, de introducere tematică și stilistică la această carte de excepție, pe care o privesc, și acum, a fi cea mai complexă, mai împlinită și mai sensibilă dintre aparițiile acestui mare poet al viziunilor fantastice. Este încă un motiv pentru care consider antologia din versurile lui Ion Mureșan mai mult decât binevenită.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul