Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Critica literară, între adevărurile culturii și cele ale generațiilor. O lecție junimistă uitată

        Adrian Lesenciuc

Titu Maiorescu a intrat în istoria culturii române prin „spiritul junimist” pe care l-a promovat, animat de nevoia de așezare a literaturii după criterii valorice. Este vorba de un spirit critic privitor la literatură și științe, caracterizat prin raționalitate, luciditate, aplicare nediscriminatorie, convergență a cunoașterii. El s-a născut din conștientizarea decalajului dintre schimbarea culturală/socială reală a societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (caracterizată prin alunecarea modernizării societății spre „imitațiune”) și parcursul firesc al așezărilor. „Junimea” și „spiritul junimist” se nasc din nevoia coagulării ideilor expuse de Maiorescu în conferințele privitoare la cultura română („prelecțiunile populare”) într-o viziune care avea să se transforme, în timp, în program. Animat de „visul inteligenței libere”, Maiorescu își pune în aplicare programul în raport cu realitatea schimbării culturale/modernizării și în baza unei strategii critice. Această strategie presupune fundamentare riguroasă în raport cu idealurile națiunii, cu nevoia de modernizare acordată la expresia naturală a identității sale; alinierea la valorile improprii națiunii amenință identitatea ei și autenticitatea expresiei propriei culturi: „Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și acea formă binefăcătoare a vieței omnești; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, și dacă stăruiește în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă se nimicește națiunea, iar niciodată adevărul” .
Strategia critică sau „sinteza generală în atac” a constat în implementarea în două faze: o „critică generală”, cum o numește Titu Maiorescu, preluată similar în plan interpretativ de Gabriel Dimisianu, caracterizată prin radiografierea stării culturii, prin discreditarea formelor fără fond, prin proiecția unor criterii generale și prin propunerea de valori autentice, „omologabile ca atare de examenul critic întemeiat pe criterii adecvate”  sau o „critică sociologică”, în termenii lui Petru Ursache , întemeiată în baza acelorași criterii ale culturii, respectiv, o critică aplicată, literară, izvorând din „sinteza generală” și continuând programul de întemeiere bazat pe criterii clare, rigoare, angajare multidisciplinară, cu aplicare în plan literar. Gabriel Dimisianu găsește o succesiune temporală (dar o succesiune a modului dominant de critică, nu o limitare a fazelor la intervaluri), o expresie a fazelor în raport cu un an al schimbării focalizării, 1872, cel al publicării cunoscutului text maiorescian, Direcția nouă în poezia și proza română. În opera lui Maiorescu, „critica generală” și „critica literară” se presupun și se întrepătrund, cum observa și Dimisianu. Să luăm exemplul cunoscutei proiecții Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, publicat pentru prima dată în Almanahul Societății Academice Social-Literare „România Jună” din Viena, în 1883, care excede borna 1972, dar care continuă să fixeze reperele noii estetici, propunând o situare la distanța „criticii generale”, chiar dacă problematica aplecării asupra literaturii caracteriza creația maioresciană a deceniului nouă al secolului al XIX-lea. De altfel, Titu Maiorescu nu a rămas în istoria culturii prin critica literară (i-a fost imputat că nu l-a observat pe Macedonski, de pildă), cum nu a rămas nici prin estetica poetică (pe care G. Călinescu o considera „rudimentară”, abordată într-un stil didacticist și rece ), ci tocmai prin ceea ce criticii și istoricii literari, în frunte cu G. Călinescu, au pus sub semnul minorului: „critica generală”, culturală. Cât despre rolul de întemeiere al acesteia, mai ales despre rolul concepției asupra artei, Nicolae Manolescu, care a avut revelația manuscriselor maioresciene, redescoperindu-l și recuperându-l pentru cultura română pe părintele fondator al „Junimii” , avea să noteze apăsat, rezumând studiile anterioare: „Dacă ne întoarcem la esenţa concepţiei maioresciene asupra artei, observăm că ea a jucat, la rândul ei, un rol cu mult mai însemnat decât au fost dispuşi să creadă chiar susţinătorii ei din secolul XX. În lipsa ei vădită de sofisticare, în simplismul ei câteodată, concepţia aceasta are merite majore în evoluţia spre modernitate a literaturii noastre. Iată un lucru pierdut din vedere. Maiorescu a pus capăt utilitarismului artistic, militantismelor de tot felul dragi generaţiei romantice. El e cel dintâi care afirmă clar la noi că arta nu e nici morală, nici imorală, ghidându-se după criterii proprii, interne. Concepţia lui neutilitaristă deschide drum modernităţii, mai ales în poezie, pe care o purifică de social, de etic, de naţional, eliberând-o de tendenţiozitatea militantă care-i caracterizase pe paşoptişti. E limpede că Maiorescu nu înţelegea poezia nouă şi că realismul în proză îl oripila. Paradoxul face ca acest adept al stilului înalt şi nobil în artă să fi fost factorul decisiv în eliberarea literaturii de sclavia unor scopuri nespecifice şi străine, întorcând-o cu faţa la natura ei. Nereceptiv la noile teme şi limbaje, Maiorescu pregăteşte decisiv o modernitate care-i datorează mult mai mult decât au crezut modernii înşişi. În sfârşit, combătând formele fără fond, conservatorul Maiorescu a putut prevesti, în viziunea lui organicistă asupra istoriei, riscul rupturilor şi al revoluţiilor de care gândirea secolului XX a fost intoxicată” .
Proiecția asupra rolului lui Maiorescu în întemeierea culturii și literaturii române este cea care atrage atenția. „Progresul adevărului” nu poate să se raporteze decât la realitatea unei literaturi eliberate de chingile subiective, de militantism, de ideologie. Critica literară se întemeiază pe adevărurile culturii, dar nu pe o cultură falsă, și lasă deoparte provocările oricărei angajări ideologice. Iar această lecție junimistă se cere readusă în actualitate – Manolescu o reamintea în urmă cu 17 ani: „logica limpede şi nenegociabilă a spiritului maiorescian se cuvine invocată cu tărie astăzi, când domneşte confuzia valorilor şi a criteriilor, în artă, în politică, în mentalităţi” .
Asupra reinstituirii culturii pe criterii critice obiective, pe autonomia esteticului în baza lecției junimiste, m-am exprimat în nenumărate rânduri. Mi-am exprimat încrederea într-o generație de critici care să poată să contureze orizontul unei noi paradigme, șlefuindu-și aparatul teoretic și metoda în acord cu angajarea programatică junimistă sau, măcar, a noii critici franceze, care să își clameze identitatea (și evidența) odată ce întreg drumul a fost parcurs, pentru că, natural, „critica, producându-se în continuitatea operei sau ca operă în sine, este calea de ieșire din paradigmă” . Dar, continuam, noua paradigmă prefigurată de La nouvelle critique își are deja polii conturați, iar deconstrucția vălului ideologic al ieșirii din paradigmă trebuie înlocuită cu reconstrucția (de repere, de sisteme de valori), cu istoria literară adică.
Doar că generația nouă pășește în noua paradigmă abandonând vechile sisteme de valori, abandonând lectura și rolul de întemeiere al istoriei literare. Nu poate exista o critică aplicată în lipsa lecturilor și a cadrului critic general (privitor la fixarea criteriilor) și nu se poate fonda, în strictul înțeles al lecției junimiste, o proiecție critică de anvergură bazată doar pe lectura propriei generații. O întemeiere nu se poate realiza cu instrumentele avangardei, care mistuie rapid sub masca bunăvoinței, fără declararea intențiilor demolatoare. Critica literară trebuie să își asume rolul de instanță morală și să depășească faza de critică aplicată (dacă se poate, de întâmpinare în care apelul la biografism devine criteriu estetic, spre exemplu); ea trebuie să izvorască dintr-o metacritică – acesta ar fi termenul care poate să circumscrie „critica generală” maioresciană –, pe care să o alimenteze deopotrivă. De altfel, pentru consolidarea unei culturi (a unei culturi liberale, subliniază Virgil Nemoianu), în prim-plan ar trebui să se găsească criticii literari în înțelesul de critici de orientare , capabili să proiecteze valori și parcursuri, să instituie comunitatea de destin pe care o imagina Constantin Rădulescu-Motru . Literatura trebuie să lucreze în conștiința publică în calitate de depozitar al memoriei sociale și, prin urmare, trebuie să coaguleze tendințe. În această ipostază, prin dimensiunea ei critică, literatura ar permite așezarea societății și ar prefigura orientări. Dar, pentru toate acestea, adevărurile generațiilor nu ajută. Asta în cazul fericit în care am înțelege prin generație perspectiva comună de raportare la creația literară, ca în cazul lui Daniel Cristea-Enache , și nu asocierea decadistă. Pentru că altfel adevărurile generațiilor, mai ales a celor organizate decadist, vor înăbuşi, mai devreme sau mai târziu, prin ideologii, cultura. Adevărul culturii nu sufocă decât asocierea generaționistă artificială, permițând să treacă prin grila estetică impusă valorile pliabile noului orizont paradigmatic. Aceasta este lecția junimistă uitată, lecția lui Maiorescu auzită la un veac după plecarea sa în veșnicia culturii.


--------------


Titu Maiorescu, „În contra direcției de azi în cultura română”, Critice, Prefaţă de Gabriel Dimisianu, Editura Minerva, București, 1989, p. 130.
2  Gabriel Dimisianu, „Prefață” la Titu Maiorescu, Critice, ed. cit., p. 10.
3  Petru Ursache, T. Maiorescu esteticianul. Studiu hermeneutic, Editura Junimea, Iași, 1987, pp. 220-224.
4  G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, pp. 353-358.
5  Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu, Editura Cartea Românească, București, 1970.
6  Nicolae Manolescu, „Maiorescu, astăzi”, în România literară, nr. 7, 2000.
7  Ibidem.
8  Adrian Lesenciuc, „Dincolo de postmodernitate. Critica în orizontul noii paradigme”, în Radu Voinescu (coord.), Actele Colocviilor de Critică ale Filialei București – Critică, Eseistică și Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România. Edițiile I-VI, 2011-2016, Editura Muzeul Literaturii Române, București, p. 128.
9  Virgil Nemoianu, Opere, Vol. 5, România și liberalismele ei. Tradiție și libertate, Editura Spandugino, 2016, p. 302.
10  Constantin Rădulescu-Motru, Scrieri politice, Editura Nemira, București, 1998, pp. 569-582.
 11 „Ceea ce face diferența între generațiile literare este, după mine, chiar unghiul specific de înțelegere a literarului (poeticului, prozasticului, interferențelor dintre ele), dezvoltând, pe cale de consecință, un concept și un discurs artistic nou”, definește Cristea-Enache generațiile (v. Daniel Cristea-Enache, Aproape liber. Publicistică, Editura Curtea Veche, București, 2016, p. 126.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul