Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Adevărata identitate literară a lui Ioan T. Morar

        Alex. Ștefănescu

(NOTĂ. Textul reprodus īn continuare reprezintă un scurt fragment din capitolul consacrat lui Ioan T. Morar īn cartea mea Istoria literaturii romāne contemporane, ediția a II-a, completată și adusă la zi, aflată īn lucru.)



Īnainte de romanul Lindenfeld


Cu fața lui rotundă și radioasă ca o lună plină, cu ochii mereu īngustați sub presiunea unui zāmbet larg, Ioan T. Morar nu mi s-a părut niciodată capabil să scrie o literatură gravă. Și multă vreme nici n-a scris. Mai și lucra la o revistă satirică, Academia Cațavencu, din redacția căreia răzbăteau prin pereți, pānă la trecătorii din apropiere, hohote de rās explozive.
Pentru ca acum, citindu-i īn sfārșit toate cărțile (cam tārziu, dar mai bine mai tārziu decāt niciodată), să constat că umoristul, care și īn viața de fiecare zi se joacă, īntr-un stil uneori clovnesc, este de fapt unul dintre cei mai valoroși scriitori romāni de azi.
Nu de mult mi-a trimis, din micul oraș franțuzesc La Ciotat, din Provence, īn care locuiește din 2012, o poezie nouă. Ce surpriză! Ce dar frumos! De mult n-am mai citit o poezie atāt de tulburătoare:
„Viața mea e un ban de aur// de aur curat/ aruncat/ īn aer/ spre īnălțimile/ cerului/ se-nvīrte/ strălucește/ se īnvīrte/ de sute de ori/ fierbinte/ e un vīrtej de lumină/ despre care vorbesc īnvățații/ șuieră/ strălucește// īnainte/ de/ a/ cădea.// Ajunge-n țărīnă/ și știm:/ dacă e cap/ mor/ dacă e pajură/ mor”.
Să arunci cu banul ca să afli ce se va īntāmpla cu tine, cunoscānd regula jocului – „dacă e cap/ mor/ dacă e pajură/ mor” −, iată o punere īn scenă a ideii de inevitabilitate a morții de o remarcabilă expresivitate. Ca să nu mai vorbesc de imaginea de neuitat, feerică și īnfricoșătoare īn același timp, a banului de aur care se rotește īn văzduh „ca un vārtej de lumină”.
Ioan T. Morar (născut la 13 aprilie 1956 īn comuna Șeitin din județul Arad) trăiește necontenit, īncepānd din copilărie, īn regimul moral al bucuriei de a trăi. Din biografia sa n-au lipsit momentele dramatice, dar cānd face confesiuni se referă aproape exclusiv la ceea ce a fost frumos īn viața sa. Foarte mult a contat pentru el apartenența la grupuri de profesioniști ai rāsului, īmpreună cu care a participat la ceea ce s-ar putea numi beții de rās și comunicare. Iată ce declară īntr-un interviu acordat Cristinei Stănciulescu și postat pe site-ul life.ro la 26 decembrie 2016:
„Am lăsat īn urmă nişte ani frumoşi. Non, rien de rien, non, je ne regrette rien, cum zice doamna Piaf. Am fost unul dintre oamenii care au avut norocul de a face ceea ce le place. Norocul de a fi părtaş la trei nuclee de umor: Ars Amatoria, Divertis, Academia Caţavencu. Mi-am cāştigat viaţa rāzānd mult. Rāzānd cu cei mai buni! Nu mai ştiu cine spunea: Nu te īntrista că s-a terminat, bucură-te că s-a īntāmplat. Eu mă bucur pentru ceea ce am trăit. Am avut parte de momente extraordinare, de public spectator şi de cititori pentru care a contat ceea ce am făcut noi. Din păcate, atāt publicul de Divertis, cāt şi cititorii de Academia Caţavencu au plecat īn lume. Īntr-o vreme, acum cāţiva ani, am făcut turnee īn Canada şi SUA ca să ne īntālnim spectatorii, ca īntr-un fel de «reīntregire a familiei». Iar pentru săptămānalul de moravuri grele am avut majoritatea cititorilor pe Internet, din toată lumea... Săptămāna trecută am fost īn Spania, la Barcelona şi Madrid, unde am lansat traducerea romanului meu Negru şi Roşu. Am īntālnit mulţi romāni care mă ştiau din Divertis sau care citeau Academia Caţavencu. Nostalgie cu toptanul!”.
O schimbare neașteptată a survenit īn viața lui Ioan T. Morar īn 2010, cānd a fost numit consul general al Romāniei la Marsilia, post īn care a funcționat un an și ceva (2011-2012). La īncheierea prematur㠖 din motive politice – a mandatului, a hotărāt să se stabilească definiv īn Franța, dānd curs unei idei inspirate a soției lui, Carmen. Din orășelul de pe malul mării unde locuiește īn prezent, le trimite mesaje surāzătoare cunoscuților din țară.
De-a lungul timpului, Ioan T. Morar a publicat mai multe cărți de versuri, toate bine scrise și demne de atenție: Vară indiană, București, Ed. Albatros, 1984 (Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romānia), Fumul și spada, București, Ed. Cartea Romānescă, 1989, Șovăiala, Timișoara, Ed. Brumar, 2000 (Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din Romānia), Nerușinarea, Timișoara, Ed. Brumar, 2003. Dar adevăratul eveniment din viața lui de scriitor īl constituie apariția romanului Lindenfeld (Iași, Ed. Polirom, 2005), reeditat de mai multe ori.


Realitate și ficțiune


Lindenfeld (Cāmpul cu Tei) este un sat de sași, aparținānd comunei Buchin din județul Caraș-Severin. Satul s-a depopulat treptat, prin plecarea sașilor īn Germania și prin īmbătrānire. Īn 1998, după moartea ultimului său locuitor, Paul Schwirzenbeck, a rămas complet pustiu. Este stranie o localitate fără locuitori. Te face să te gāndești la fantome. Dar romancierul nu se mulțumește să exploateze literar această situație. Imaginația lui merge mai departe.
Și anume īși imaginează că un neamț plecat cu mulți ani īn urmă īn Germania, Klaus Bernath, unde a ajuns un foarte bogat om de afaceri, vrea să vină īntr-o vizită īn satul copilăriei sale. Intrānd īn posesia acestei informații, un fost activist comunist, Petrică Florescu, care continuă să aibă influență și după 1989 și să facă diverse aranjamente, se gāndește că ar putea exploata financiar sentimentalismul lui Klaus Bernath, dar numai dacă i-ar crea iluzia că satul este īncă locuit și plin de viață. Drept urmare, angajează o mică armată de actori, scenografi, pictori, studenți, meseriași ș.a.m.d., cu ajutorul cărora pune īn scenă comedia resuscitării localității. Se vopsesc fațade, se repară garduri, se creează roluri de țărani. Pānă și drumul care duce de la șoseaua principală la Lindenfeld este asfaltat īn grabă, devenind singurul drum din regiune fără gropi.
Ideea, ingenioasă, este productivă din punct de vedere literar. Īn literatura romānă mai avem cāteva narațiuni construite pe idei de acest fel, de o originalitate spectaculoasă. Īn La Grandiflora de Gib Mihăescu, un mic-burghez obsedat de infidelitatea soției lui hotărăște să se culce cu soțiile tuturor bărbaților cunoscuți de el ca să demonstreze că nu există femeie care să refuze o aventură extraconjugală. Īn Moartea lui Ipu de Titus Popovici, un personaj pitoresc, un fel de nebun al satului, acceptă să se sacrifice pentru salvarea consătenilor, cu condiția ca ei să-i organizeze īnmormāntarea īnainte de īncetarea lui din viață, pentru a-i da posibilitatea să se bucure de fastul ceremoniei. Īn mai multe romane ale lui Marius Tupan este exploatată literar (din păcate, fără talent) o īntāmplare reală: īn timpul ocupării țării de trupele sovietice, primarul unui sat hotărăște să are drumul dintre șoseaua principală și satul respectiv, pentru a-i pune la adăpost pe locuitori, iar satul rămāne izolat și uitat și după terminarea războiului, timp de cāțiva ani etc.
Subiectul romanului lui Ioan T. Morar aduce aminte, īntr-o oarecare măsură, de celebra piesă de teatru Vizita bătrānei doamne a lui Friedrich Dürrenmatt, īn care o bătrānă miliardară, Claire Zachanassian, se īntoarce īn orașul ei natal nu pentru a-i oferi un sprijin financiar, cum cred reprezentanții autorităților, ci pentru a se răzbuna (īntrucāt fusese nedreptățită īn tinerețe). La scriitorul romān, situația este alta, iar īntāmplările iau altă turnură. Imaginația lui Ioan T. Mortar pare alimentată mai curānd de o practică frecvent īntālnită īn regimurile totalitare, și anume potemkiniada. Īn timpul lui Ceaușescu se recurgea īn mod obișnuit la fardarea realității pentru a face plăcere dictatorului comunist (rafturile goale din magazinele alimentare erau umplute cu mărfuri īnaintea vizitelor lui, iar la un moment dat au fost vopsite cu verde frunzele veștejite ale arborilor din fața uzinei care urma să-l aibă ca oaspete).
Romanul are un incipit de scriere non-fiction:
„Lindenfeld are o istorie mică și zbuciumată. Īncape īn cāteva pagini. Așezarea s-a ridicat ca rod al ultimei colonizări austro-ungare, din primăvara lui 1828, prin sosirea a treizeci și șase de familii de germani din Boemia. Din acest motiv īși spuneau pemi. De cāteva zeci de ani, Banatul, socotit Siberia Austriei, pentru că aici erau deportați răufăcătorii, īncepuse să-și schimbe imaginea. Să atragă, īn fine, oameni fără cazier, dornici nu să trăiască o aventură, ci, dimpotrivă, să prospere. Mii de mineri, de meșteri ai metalului, de tāmplari și țesători au bătătorit drumurile spre Banat”.
Urmează istorisirea succintă a dobāndirii bunăstării, printr-o muncă sisifică, īn stil nemțesc. Dar și descrierea rezultatelor la care duce endogamia. Īncepānd cu această descriere, auzim, deja, sunetul inconfundabil al literaturii bune:
„De cānd se fondase așezarea, toți născuții fuseseră nepoții primilor veniți, căsătorindu-se īntre ei, īndesind rețeaua de rudenie cu fiecare nuntă nouă, cu fiecare copil care vedea lumina zilei. Chiar infidelitățile, nu prea multe, se consumau īn aceeași rețea, complicānd, eventual, īnrudirea oficială. O țesătură plină de noduri din ce īn ce mai dese. Plimbau de la unul la altul aceeași zestre genetică, ca pe un paner īn care se usucă fructele, īși treceau unul altuia aceleași calități care se toceau, prin acest transfer redus, īn roata mică a destinelor. Nici un nou-venit nu a intrat īn hora reproducției. Un sānge obosind, an de an, īn vasul prea mic numit Lindenfeld. Toți semănau īntre ei, ca și cum ar fi fost produși la un copiator cu tot mai puțină cerneală. Fețele li se spălăceau, mințile īncetineau, ceea ce fusese cāndva frumos, cu două, trei generații īnainte, acum era caricatură”.
Ficțiunea propriu-zisă īncepe cu călătoria cu mașina spre Lindenfeld, pentru punerea īn scenă a comediei renașterii satului, a unui grup de studenți de la Arte Plastice, inclusiv a „prof”-ului lor. Īn treacăt, este schițată povestea de dragoste secretă dintre profesor și una din studente, Iulia. Avem astfel prilejul să admirăm arta de portretist a lui Ioan T. Morar. Departe de a se opri la design-ul fizionomiilor personajelor, scriitorul merge pānă la profunzimi psihologice și poetice surprinzătoare. Iată cum este portretizată Iulia, surprinsă īn momentul cānd vine să ia ore de la cel care īi va deveni iubit:
Cānd a acceptat s-o pregătească, profesorul „a văzut, dincolo de greșelile din caiet, ceva, un fel de neastāmpăr al liniei, o anumită tensiune, sufocată de bājbāieli, e drept, promițătoare. A acceptat-o și au īnceput lecțiile chiar atunci, i-a dat albume să se uite prin ele, apoi cāteva foi trase la copiator īn care avea notate planurile lecțiilor viitoare. Nici a doua zi nu s-a uitat cu atenție la Iulia, dar a observat-o mai atent. Era genul pe care nu-l observi de la īnceput. Parcă cineva ar fi desenat-o frumoasă, după care i-a șters liniile de forță. Trebuia să ghicești ce fusese șters din frumusețea ei discretă, ascunsă, discutabilă. Trebuia să te inițiezi”.


Urmează o cavalcadă de īntāmplări pe care le voi analiza īntr-un capitol separat. Ea este īntreruptă și relansată īntr-o altă direcție de moartea neașteptată a lui Klaus Bernath.
*
Romanul lui Ioan T. Morar se află la originea unui film romānesc, de care īnsă autorul se simte străin:
„Radu Gabrea a cumpărat drepturile de ecranizare de la mine. Eu am declinat propunerea de a face scenariul. R.G. i-a contactat, pentru asta, pe Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu. Ei au scris un scenariu, dar, din rațiuni de buget, nu s-a mers mai departe. Regizorul a apelat la Adrian Lustig care scris un scenariu tăind și modificānd scenariul inițial. Pe genericul filmului apare numele meu, expediat īn grabă. Mie, personal, nu mi-a plăcut filmul pe care nu-l consider o ecranizare a cărții”.


Ioan T. Morar despre orașul īn care locuiește


„Locuiesc īn La Ciotat, oraş deservit de prima gară din istoria cinematografului. Intrarea trenului īn gara la Ciotat, proiectată prima dată la Paris, a speriat publicul care s-a īngrămădit spre fundul sălii, văzānd locomotiva cu aburi īndreptāndu-se, din perete, spre ei. E deja o īntāmplare clasică din istoria cinematografului. Fraţii Louis şi Auguste Lumičre şi-au īnsoţit la gară mama şi două surori mai mici care urmau să plece la Marsilia. Pentru că aveau aparatul de filmat la ei, au imortalizat scena sosirii trenului īntr-un film de cincizeci de secunde. Un film scurt care marchează īnceputul celei de-a şaptea arte. Se pare că operatorul a fost Louis, inginer chimist, mai dotat pentru tehnică. Auguste, fratele mai mare, era medic şi nu orice fel de medic, ci unul foarte inventiv. Un tip de pansament, inventat de el, īi poartă şi acum numele prin spitalele franceze.
Ce căuta familia Lumičre īn La Ciotat? Īşi petrecea vacanţele la domeniul lor de 85 de hectare de pe malul mării. Antoine Lumičre-tatăl era un industriaş (self made man), proprietarul unei fabrici de produse fotografice la Lyon. Intrat īn masonerie, la o reuniune la Paris, este convins de unul dintre «fraţi», originar din La Ciotat, să treacă prin această localitate pentru a impulsiona «luminile» şi a scoate din amorţeală loja locală. (Valoarea simbolică a numelui de familie nu am ales-o eu. Iar faptul că tatăl Lumičre a fost el īnsuşi «frate», nici atāt!). Cānd ajunge aici este uimit de frumuseţea locurilor, de lumina extraordinară şi cumpără cam tot ce e de vānzare, de la Golfe de l’Amour (unde acum se află un monument dedicat inventatorilor cinematografului) pānă aproape de gară. Antoine, care era acuarelist, īn afara preocupărilor sale curente, apreciază valoarea «picturală» a locului. Īn afară de talentul plastic, afaceristul lyonez avea şi talente de cāntăreţ, era un bariton adevărat care cānta, adesea, la īntruniri şi spectacole: un artist, tată de artişti şi inventatori. Omul amenajează aici chiar şi un port privat. Astăzi, aproape jumătate din partea de pe mal a oraşului se află pe fostele domenii Lumičre, donate municipalităţii. Palatul cu numele familiei mai există şi astăzi, se poate vizita o singură dată pe an, de Ziua Patrimoniului Naţional.
Instalaţi aici īn lungi vacanţe, Fraţii inventatori meşteresc mereu la un aparat cu care speră să ajungă să redea fotografii īn mişcare. Īn epocă deja erau nişte paşi făcuţi īn direcţia asta. Edison a inventat un kinetoscope cu ajutorul căruia o singură persoană putea vedea o secvenţă care se tot repeta. Aparatul cīntărea sute de kilograme. Louis şi Auguste au făcut un aparat numit cinematographe, care cāntărea doar 25 de kilograme şi care putea să şi filmeze, să şi redea filmarea. Īnainte, īnsă, de a-l breveta, marea problemă a lor era redarea sacadată a imaginii, la o viteză care să dea iluzia mişcării. Īn rest, aveau lentilele, pānă la urmă au reuşit să pună la punct şi pelicula, cu toate principiile opticii. Salvarea pentru această problemă a venit de la maşina de cusut a mamei lor. Louis a preluat mecanismul care face să avanseze materialul textil īn «gura» cu ace. Gata, s-a rezolvat şi problema vitezei fotogramelor!
Prima filmare a fost făcută, e drept, la Lyon şi surprindea ieşirea muncitorilor din uzina părintească. Asta nu a impresionat pe nimeni. Era ceva banal īn mişcare, ceva ce nu sugera uriaşul potenţial al invenţiei. Şi atunci a intervenit filmarea din gară, filmare ce avea să consfinţească notorietatea procedeului şi īnceputurile cinematografiei. Prima proiecţie cu public neplătitor a avut loc īn Palatul familiei, cu toate notabilităţile din La Ciotat. Apoi, pentru că nu inventaseră cinematograful ca să-l ţină īn casă, au fost organizate primele proiecţii plătite, la sala Eden Theatre, pe 21 martie 1889, īn prezenţa a 250 de spectatori.
Cānd am trecut prima dată prin La Ciotat, clădirea care adăpostea sala era o ruină şi asta m-a surprins. Ştiam ce reprezintă şi nu reuşeam să īnţeleg cum e să ţii o comoară īn starea asta. Apoi, odată cu Marsilia capitală Europeană a Culturii (īn 2013) s-au găsit bani şi totul s-a renovat exemplar, aşa cum a fost, după imaginile din epocă. Acum e cea mai veche sală de cinematograf īn funcţiune.
De cīnd locuiesc aici am şi eu un vis: o Săptămīnă a filmului romānesc la Cinema Eden Theatre. Asta după ce o asociaţia Cinépage a organizat un astfel de eveniment la Marsilia, acum doi ani − eveniment la care am fost unul dintre voluntari. Acum visez să facem asta şi īn acest loc simbolic. E drept, n-am inventat noi, romānii, cinematograful, dar nici nu l-am făcut de rās.”


[Explicații la fotografii]
Ioan T. Morar
Cu prietenul său dintotdeauna, criticul și istoricul literar Mircea Mihăieș
Casă din Lindenfeld. Foto: Deian Vladov
Imagini din La Ciotat

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul