Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Maiorescianismul – o fenomenologie a interpretării operei literare”

        Radu Voinescu

Colocviile Filialei Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară a USR, ediţia a VII-a


Desfăşurată în ambianţa de caldă familiaritate a Clubului Calderon (Primăria Sectorului 2, Bucureşti), ceea ce s-a instituit deja drept o tradiţie frumoasă, ediţia Colocviilor din acest an în care se comemorează, prin manifestări multiple, un secol de la trecerea în eternitate a lui Titu Maiorescu, a avut ca temă: Maiorescianismul – o fenomenologie a interpretării operei literare.
Atât comunicările prezentate, cât şi intervenţiile în dezbateri – animate, cu puncte de vedere interesante, uneori cu note de originalitate – au fructificat ocazia de a reevalua, din perspectiva timpului nostru, moştenirea marelui critic, de a-i releva încă o dată, cu mijloacele de analiză şi criteriile axiologice de azi, fundamentele, substanţa, meritele, limitele şi ecourile de-a lungul celor o sută cincizeci de ani cât au trecut de la apariţia în revista societăţii „Junimea”, Convorbiri literare, a faimosului studiu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Între acestea s-a putut detecta şi efortul de a descifra sursele surprinzătoarei actualităţi a unor idei estetice, filosofice, critice emise de mentorul „Junimii” undeva, la începuturile literaturii şi ale criticii literare româneşti în configuraţia lor modernă.


Într-o consistentă introducere la lucrările Colocviului, criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu (căruia, de altfel, i se datorează ideea alegerii acestei teme), preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, director al revistei România literară, autor, cum se ştie, al unei îndrăzneţe cărţi publicate în 1970, Contradicţia lui Maiorescu, a conturat liniile principale de investigaţie ce merită urmărite în analiza operei maioresciene. Nicolae Manolescu a insistat încă o dată asupra rolului „criticii generale” întemeiate de Titu Maiorescu, asupra faptului că acţiunea acestuia poate fi socotită drept prima bătălie canonică în literatura română. Ce a urmărit, de fapt, autorul studiului cu accentuate tendinţe programatice Direcţia nouă... a fost să instituie un nou canon, nu numai în literatură, dar şi în limbă, filosofie, drept, cu alte cuvinte, în cultură. Iar pentru a schimba canonul era necesar să schimbe gustul, lucru de care a fost perfect conştient. Important a fost şi că în jurul „Junimii” şi al revistei acesteia s-au strâns cele mai talentate condeie ale timpului, iar critica estetică fondată de Maiorescu (darul său de mare polemist contribuind mult la asanarea câmpului literar şi la ridiculizarea producţiilor fără valoare) a ajuns să fie confirmată de canonul lovinescian de după Primul Război Mondial.
În perioada proletcultistă, Maiorescu a fost blamat, în numele realismului socialist, el, care reprezenta o anumită aristocraţie a spiritului, un articol binecunoscut, Adio, domnule Maiorescu!, fiind considerat vârful acestei contestări vehemente şi absurde a rolului jucat de critic nu numai în epocă – atunci când, împreună cu ceilalţi tineri membri ai societăţii „Junimea”, abandonând ideile romantismului, cu utilitarismul lui, cu patriotismul lui militant, dar fără valoare, făcea trecerea la analiza bazată pe valoarea intrinsecă a cărţii, şi nu pornind de la bunele intenţii ale autorului –, ci şi ulterior, pentru că el este acela care a atras atenţia asupra faptului arta nu este nici morală, nici imorală, având a se ghida după propriile legi interne, după propriile criterii, ceea ce nu convenea ideologilor artei ataşate de linia partidului comunist, dar nici vreunei alte ideologii. Propriul interes pentru cercetare (şi, am adăuga noi, pentru continuarea, mai apoi, cu propriile mijloace, cu propria concepţie, a operei maioresciene) a fost stârnit de un articol al lui Liviu Rusu apărut în Viaţa Românească, în 1963, constatând, pe urmele lui E. Lovinescu, un alt mare biograf al criticului de la „Junimea”, că în cultura noastră ne aflăm mereu sub semnul începutului. Maiorescu – teoria „formelor fără fond” este şi ea un exemplu privind modul în care acest conservator preocupat de organicismul evoluţiei istorice avertiza asupra unor viitoare clivaje – a fost un reper al rezistenţei împotriva derapajelor şi rupturilor la care secolul al XX-lea fost atât de expus. Astăzi, în epoca Internetului, care a instaurat un mediu, un mental ce au renunţat la criteriul valoric, având consecinţe dramatice asupra judecăţii literare inclusiv, maiorescianismul se dovedeşte mai necesar decât oricând, apelul la ordine şi la raţiune fiind stringent în confuzia de valori artistice, morale, ideologice, pentru că există pericolul să alunecăm în neant dacă nu avem repere ferme în trecut, la care să ne raportăm, o temelie trainică pe care să ne edificăm eforturile creative.
Comunicările care au urmat au reconstituit, prin diversitatea abordărilor, ceva din plurivalenţa operei şi a personalităţii maioresciene, nelăsând la o parte contextul european şi naţional al afirmării spiritului de la „Junimea”, ca şi urmările pe care toate acestea le-au avut pentru cultura română. A fost descris, ca fundal pe care se proiectează evenimentele ce au dus la apariţia „Junimii” şi la exercitarea unui anumit rol de către membrii acesteia, în cultură, în politică, în învăţământ etc., modul în care saloanele literare din Anglia şi Franţa, mai ales, funcţionau în epocă, despre lectură, biblioteci de împrumut, biblioteci particulare, editarea şi răspândirea cărţilor, rolul literaturii în promovarea ideilor noi, moderniste, influenţa cititoarelor şi a celor care ţineau saloane literare asupra gustului artistic (Mihaela Irimia – Salonul literar în modernitatea clasică: doamnele, romanul, sensibilitatea).
Spiritul junimist s-a născut din conştientizarea decalajului dintre schimbarea culturală şi socială reală a societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (caracterizată prin alunecarea modernizării societății spre „imitațiune”) și parcursul firesc al aşezărilor. În acest sens, Maiorescu afirma: „...fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și acea formă binefăcătoare a vieței omenești; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor...” (Adrian Lesenciuc – Critica literară, între adevărurile culturii şi cele ale generaţiilor. O lecţie junimistă uitată).
De altfel, opera lui Titu Maiorescu implică un fel de mişcare internă, de redefinire continuă, de actualizare sau de contemporaneizare cu fenomenul literar viu, dinamic, în continuă înnoire, cu toate că el nu era adeptul „inovaţiei” şi nici al „avangardei”, fiind un spirit clasic, un spirit care eternizează actul creaţiei. Acţiunea sa critică presupune, dincolo de actul exegetic, identificarea, definitivarea, reformularea propriului sistem în raport cu noua creaţie (Aureliu Goci – Discursul critic, societatea textului şi civilizaţia comentariului. Dominanta maioresciană şi exerciţiul exegetic).
Contactul lui Titu Maiorescu cu cultura europeană a determinat atitudinea lui critică; spre bătrâneţe nu-l mai deranjau în aceeaşi măsură abordările dinspre socialism, nici cele semănătoriste. Conştiinţa de sine a unei literaturi e dată de critica ei. Titu Maiorescu, E. Lovinescu şi Nicolae Manolescu sunt critici de direcţie. Cu o expresie a lui Virgil Nemoianu, critica de direcţie este a celor de felul lui Nicolae Manolescu; acesta, în cronicile sale din România literară, în anii comunismului, nu a făcut rabat de la calitate (Daniel Cristea-Enache – De la Titu Maiorescu la Nicolae Manolescu: autonomia esteticului). 
Confruntarea cu spectrul maiorescian, „fantoma lui Maiorescu”, aşa cum o numea depreciativ Savin Bratu, cu generaţia post-maioresciană pe care E. Lovinescu o proclamase cu un deceniu şi ceva înainte, cu Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Petru Comarnescu etc. nu era una estetică, ci ideologică. Platforma junimistă, prin tot ceea ce a însemnat ea, dar în primul rând prin acţiunea culturală, constituia o linie de rezistenţă în faţa ingineriilor sociale totalitare, iar regruparea în spatele acestei linii a constituit nu neapărat o mişcare articulată, ci o formă tacită de supravieţuire a spiritului public în România socialistă (Angelo Mitchievici – Maiorescu şi anti-maiorescu: radiografia unei confruntări). Încrâncenarea criticilor aserviţi ideologiei comuniste putea atinge cote de un penibil imens, ca în articolul Georgetei Horodincă, Adio, domnule Maiorescu!, unde autoarea imagina o întâlnire cu nici mai mult, nici mai puţin decât fantoma marelui critic, faţă de care etala un dispreţ strivitor (Vasile Spiridon – Autonomia esteticului – fantoma „la operă” a criticii proletcultiste).
Schimbarea de paradigmă a abordării critice a textului literar după anii ’90, când abordarea se face din unghi contextual, sociologic, analiza valorii intrinseci, „ca artă”, rămânând în plan secund sau fiind neglijată, a produs o polemică întinsă pe mai mulţi ani, avându-i, iniţial, ca protagonişti pe Nicolae Manolescu, apărând poziţiile estetice, şi Ion Bogdan Lefter, care considera că nu mai poate fi vorba de o alegere „sau Maiorescu sau Gherea”, ci de un discurs mixt, care să marcheze deplasarea spre structurile pluraliste ale postmodernităţii, în care contextul şi sociologizarea să ocupe un loc mai important (Dan Gulea – Critica (neo)modernistă şi critica postmodernă).
Aceasta arată o dată mai mult cât de puternic, de influent a fost şi a rămas modelul Maiorescu, atât în cultura română, cât şi în critica noastră literară, la generaţiile postmaioresciene stabilite de E. Lovinescu adăugându-se alte câteva, astăzi, s-ar părea, fiind în număr de şapte (Ana Dobre – Maiorescianism şi postmaiorescianism). Omul providenţial pentru cultura română care a fost şeful necontestat al „Junimii”, având vocaţia întemeierii, a începutului, ar putea fi privit chiar ca o personalitate genială (Lucian Chişu – Titu Maiorescu şi decaloagele criticii literare de ieri şi de azi). Maiorescu a manifestat uimitoare calităţi de interpret, de cititor atent la sensurile cele mai adânci ale textului, sub privirea şi sub pana lui intenţiile unui autor cum a fost Eminescu dobândindu-şi, spre exemplu, în ediţiile Poesiilor, cunoscătorul poate cel mai avizat şi mai profund la acea vreme, intervenţiile lui dovedindu-şi valabilitatea (N. Georgescu – Critica maioresciană, de la cuvânt la idee). Poezia lui Eminescu devine locul privilegiat unde Maiorescu se întâlneşte cu un alt spiritus rector al culturii noastre, Constantin Noica, amândoi vorbind despre modularea gândirii şi a simţirii în expresia poetică cea mai potrivită, dar şi a conexiunii ei profunde cu acea stare capabilă să depăşească graniţele individualului (Crina Zărnescu – „Despărţirea” de Maiorescu). Maiorescu poate şi trebuie să fie citit şi recitit mai ales în funcţie de diferitele contexte în care gândirea lui a jucat un rol în cultura noastră şi în critica noastră literară, de la momentul Cercetării critice..., trecând prin perioada polemicii cu Gherea, prin reconfirmarea de către Lovinescu sau revigorarea concepţiei sale în perioada debarasării de clişeele proletcultiste (Ion Bogdan Lefter – Maiorescu în faţa textelor, în contexte). Omul Maiorescu nu e mai puţin interesant. Dincolo de acţiunea critică, politică, de cariera de profesor, dincolo de seninătatea de tip clasic pe care o urmărea în artă, este un personaj care, prin însemnările sale jurnaliere, întinse pe o durată considerabilă, prezintă încă multe faţete de cunoscut (Răzvan Voncu – Un hedonist olimpian: Titu Maiorescu).
Înainte de a întemeia critica literară, Maiorescu a trebuit să jaloneze reperele gândirii, ale metodei cu care trebuie abordată opera literară. În comunicarea pe care am prezentat-o (Ce este maiorescianismul?), am căutat o explicaţie a perenităţii operei sale, a rolului pe care concepţia sa estetică, în pofida unor marcaje ţinând de epocă sau chiar personale, l-a avut de-a lungul timpului. S-a vorbit despre influenţa lui Hegel, a lui Vischer, despre aceea a lui Herbart, Schelling sau Schopenhauer, dar mai puţin a fost remarcat şi înţeles rolul pe care îl are Descartes în gândirea şi în metoda lui Maiorescu, despre care el însuşi declara, în ceea ce ar fi trebuit să fie teza lui de doctorat la Paris, Relaţia, că îl simte foarte apropiat. Discours de la Méthode pare o lucrare intim însuşită de criticul „Junimii”, profesor de filosofie şi de logică la Universitatea din Bucureşti. Concepţia maioresciană este atât de actuală mereu, dincolo de epoci, pentru că este bazată, pe lângă argumentele de estetică şi de filosofia artei, pe bunul-simţ, acel „bon sens” cartezian, identificat cu raţiunea, coordonată comună tuturor oamenilor de gust şi cu înaltă educaţie. Aşadar, prin apelul „Înapoi la Maiorescu!”, ce survine din când în când în dezbaterea unor probleme controversate privind orientările din literatura noastră, se reînnoieşte recursul la judecata estetică legată de bunul-simţ, de căutarea adevărului, şi în sensul comun, şi în sensul filosofic, la ceea ce înseamnă organicitatea dezvoltării literaturii şi a artei.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul