Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dominanta maioresciană şi exerciţiul critic în societatea textului şi civilizaţia comentariului

        Aureliu Goci

Critica are nevoie de o societate liberă. Libertatea nu e un simplu concept, ci un principiu concretizat instituţional. Potrivit normelor, rigorilor şi habitudinilor sale, critica literară se considera liberă şi în regimul comunist, care însă avea propriul său program editorial şi propria sa critică oficială. Desigur, şi propriul său sistem de valori, care nu se echivala deloc cu structura axiologică. Chiar îşi descoperise un fondator, meritoriu, în persoana lui C. Dobrogeanu-Gherea. Despre cărţile „normale” din acea perioadă nu se scria tot aşa ca despre literatura eroică a acelei societăţi care îşi descoperise formule şi viclenii pentru a scăpa de rigorile canonului discreţionar. După dispariţia regimului comunist, din anii ’90 şi până în prezent, fenomenul critic pare a stagna. Inclusiv literatura. Se poate dovedi că nu au mai apărut, în perioada amintită, cărţi geniale, epocale sau măcar deosebite. Situaţia rămâne de înţeles – în perioadele de ruptură apar cărţile „cuminţi”, de sudură.
Textele clasice mulţumesc încă în multe privinţe sensibilitatea omului postmodern, dar acesta le înţelege altfel. Civilizaţia comentariului (politic, social, cultural) reactualizează şi rediscută fenomenele şi operele de creaţie artistică din trecut prin perspectiva actualităţii. Comentariul critic presupune şi propune o înţelegere nouă a vechilor opere literare, filosofia creaţiei, ca şi ideologia estetică s-au schimbat, dar au rămas arhetipurile civilizaţiei umane în forme şi structuri eternizate. Şi poveştile s-au schimbat, dar morala a rămas aceeaşi, chiar dacă am schimbat mai mult decât personajele, cum zice adagiul antic: „Mutato nomine, de te fabula narratur”. S-ar putea spune că acum critica a devenit genul literar cel mai important, că mai ales aici devine vizibilă conştientizarea scripturală şi se activează reflexivitatea şi autoreferenţialitatea, alături de înflorirea altor structuri paraliterare, precum literatura documentară sau reformularea narativă a istoriei.
Postmodernismul, generalizat după anii ’80, a îmbrăţişat şi cărţile apărute la un nivel de relativă acceptabilitate care dominau fenomenul literar. Nu mai există cărţi foarte bune, cum nu mai există nici cărţi foarte slabe. În schimb, s-a generalizat comentariul, divers ipostaziat în diferite puncte de vedere. Apar manuale, cursuri originale despre literatura veche şi despre clasici şi, mai subliniat, actul exegetic se aplică asupra sa, cu reflexivitate acutizată, se autodefineşte, se popularizează şi, desigur, se autocomentează, acoperind rupturile din perioadele fractuale [...].
*
Critica literară românească apare dintr-o confruntare, dintr-o opoziţie între finalitatea estetică maioresciană şi determinarea socială a operei literare. Privind mai atent, observăm că Titu Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea nu vorbesc chiar despre acelaşi lucru, din punctul de vedere al conceptelor teoriei informaţiei, primul se referă la Receptor, iar al doilea, la Emiţător. Cum ar spune Gaston Bachelard, critica românească se generează dintr-o „dialectică fără sinteză”, altfel formulat – dintr-o luptă de principii care esenţialmente poate continua la nesfârşit.
Dacă perenitatea actului critic e legitimată prin geneză, actualitatea e dominată de forma de percepţie a receptorului. Mai nou, nici Emiţătorul, nici Receptorul nu rămân dominante singulare şi greutatea demersului estetic este determinată de Canalul de transmitere a discursului critic. Putem să ne întrebăm (dar nu e obligatoriu să şi răspundem): câţi cititori super-performanţi avea revista Convorbiri literare în deceniile 8 şi 9 ale secolului al XIX-lea, cititori pregătiţi să recepteze operele geniale ale lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu sau I.L. Caragiale? Şi totuşi, aceste creaţii s-au răspândit imediat în conştiinţa publicului.
Evident, evoluţia conceptuală a criticii lui Titu Maiorescu este reprezentată de critica stilistică a lui Mihail Dragomirescu, şi nu de critica de întâmpinare a şcolii critice interbelice: G. Călinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu. Mai exact, este o coborâre de sens şi de interes de la studiile avansate despre contemporani ale lui Titu Maiorescu. Mai mult, dacă venim spre zilele noastre, nu au mai apărut volume de versuri excepţionale, romane deosebite, iar genul dramatic abia de mai este susţinut de cinci-şase autori credibili. Exegeza este însă bogată, atât în critica universitară, cât şi în critica de întâmpinare şi chiar în critica de (re)interpretare.
Demersul cel mai lucid şi adecvat al unei posibile exegeze de tipul „Maiorescu – contemporanul nostru” ar fi nu studiul şi analiza critică ale unor personalităţi contemporane, pentru că ar trebui să abordeze fenomenul în totalitatea sa. Critica de aplicaţie şi performanţă de mai bine de un secol (în 2017 se împlinesc, aşa cum se ştie, o sută de ani de la trecerea în eternitate a lui Titu Maiorescu) aproape că a generalizat judecata: eşti maiorescian – eşti critic! Pentru că asumarea ideologiei estetice este un act identitar şi, deci, toţi criticii adepţi ai acestei teorii sunt maiorescieni, spre deosebire de cei sociologizanţi.
Trebuie spus că studiile şi analizele realizate de Titu Maiorescu asupra operelor marilor săi contemporani – pe care, în bună măsură, îi revine şi meritul de a-i fi descoperit – au rămas fundamente ale comentariului, deşi, între timp, câmpul exegetic s-a nuanţat, s-a aprofundat, s-a specializat. La fel, aprecierile sale zdrobitoare asupra unor scriitori sau judecăţile negative aplicate unor direcţii şi grupuri literare au rămas statornicite pentru percepţia ulterioară a acestora.
De altfel, Maiorescu conştientiza exact valoarea sau non-valoarea fenomenului estetic. Despre poezia lui Macedonski, însă, nu s-a exprimat niciodată explicit, totuşi „tinerii de viitor” ai epocii sunt identificaţi corect şi analizaţi cu o rezoluţie preluată de urmaşii criticului, deşi autorul Direcţiei noi în poezia şi proza română avea o „percepţie” de formulă clasică, fără ataşament pentru inovaţie. Valorile descoperite de el la începutul secolului al XX-lea, când ajunsese la senectute, erau reale şi au evoluat în sensul anticipat de el. Când, rareori, acţiunea critică maioresciană a fost minimalizată, s-a operat uzând de criterii ideologice, cu verdicte sociale sau socialiste care ulterior au fost, stânjenitor, „corectate” sau acoperite de uitare. Aşadar, înapoi la clasici, înainte cu Maiorescu în frontul critic!
Odată cu evoluţia doctrinelor estetice, maiorescianismul devine mai puţin o opţiune de performanţă şi mai mult o atitudine istoricizată. Chiar planul de referinţă este acum mult mai larg, fără efecte de individualizare. Principiile estetice subînţelese devin lucruri asumate, preluate tacit fără putinţa unei rezoluţii de identificare. Nimeni n-ar spune azi că e anti-maiorescian, nimeni nu s-ar declara gherist decât într-o viziune foarte generală, adică un adept al criticii sociologice cu referinţe foarte nuanţate. Maiorescianismul rămâne o opţiune de înscriere într-o dominantă istorică, şi nu un principiu al actului critic de actualitate. Lucrurile s-au aprofundat, astfel încât referinţa la maiorescianism rămâne o formulă cu valoare de emblemă, generală, însă, în acelaşi timp, o dominantă eternă a principiilor critice.
Pentru Maiorescu, critica nu este o chestiune de limbaj exegetic, ci de gramatică a textului. Stilul său critic se identifică cu o referinţă axiologică, nu cu o teritorialitate tematică exclusivă. Putem să ne întrebăm în ce măsură există o hermeneutică maioresciană. Mentorul „Junimii” priveşte opera din exterior, abordează textul ca şi cum ar contempla o statuie sau un tablou, nu încearcă o lectură substanţială, o perspectivă din interiorul operei. Textele sale spun esenţialul despre temă, surprind dominantele de semnificaţie, finalitatea şi geneza creaţiei, totul văzut în relaţie cu biografia şi psihologia creatorului. Există un drum unic spre centrul operei, care poate fi descris prin coordonatele filosofice ale textului, prevăzând şi diverse alternative de comentariu. Libertatea receptorului (cititorului), ca şi a criticului este limitată de credinţa că autorul a vrut să spună, să demonstreze, să performeze ceva în creaţia sa ficţională, care mai păstrează urme ale exerciţiului de creaţie estetică. Critica are şi un scop de îndrumare, semnalând perfectibilitatea creaţiei, dar constituie şi un demers axiologic, de definire, descriere şi ierarhizare a operei în seria tipologică în care se înscrie prin datele sale esenţiale.
Titu Maiorescu are o perspectivă generală asupra operei literare, fără să strălucească în nuanţe şi subtilităţi de analiză. Este evident că există un supra-text al creaţiei, reprezentat de universul tematic şi tipologic, precum şi de seria istorică a operei respective. Dar există, totodată, şi un sub-text, căruia criticul nu-i acordă prea mare importanţă şi pe care îl abordează, eventual, într-o manieră obscurizantă sau epigramatică.
Într-o epocă de pionierat a criticii literare, când analiza operei se limita la determinările biografice, Titu Maiorescu a cultivat un exerciţiu structural de interpretare, de abordare exhaustivă, totalizantă, a textului. De obicei, criticii generaţi de grupările literare rămân ataşaţi în formulări superlative de creatorii comilitoni, or, Maiorescu afirmă tineri creatori, dar face şi observaţii, are şi reţineri, chiar faţă de operele strălucite ale unor scriitori ca Eminescu, I.L. Caragiale sau Slavici. „Slăbiciunea” sa – care l-a condus la exagerări nemotivate – rămâne poezia lui Panait Cerna, în multe sensuri doar o imitaţie a operei eminesciene şi oarecum de înţeles pentru sistemul său critic.
De altfel, opera lui Titu Maiorescu implică un fel de mişcare internă, de redefinire continuă, de actualizare sau – cum se spunea recent – de contemporaneizare cu fenomenul literar viu, dinamic, în continuă înnoire, cu toate că el nu era adeptul „inovaţiei” şi nici al „avangardei”, fiind un spirit clasic, un spirit care eternizează actul creaţiei. Acţiunea sa critică implică, cu toate că nu explicit, dincolo de actul exegetic, identificarea, definitivarea, reformularea propriului sistem critic în raport cu noua creaţie.
Parcurgând încă o dată textele critice ale lui Titu Maiorescu, meditând asupra importanţei lor, evidentă, în ciuda trecerii timpului, am ajuns, pe urmele sale, la o concluzie care mi se pare că reflectă suficient de elocvent caracteristicile relaţiei pe care actul critic o instituie şi o menţine în raport cu textul în condiţiile contemporaneităţii noastre. Deşi s-a împământenit formula, cu rezoluţie indenegabilă, că trăim într-o civilizaţie a imaginii, aş spune că şi astăzi dominant rămâne tot textul. Chiar dacă în zilele de azi se vizualizează totul, geneza imaginii se găseşte tot în partituri, scenarii şi în conspecte textuale. Şi chiar dacă se spune că o imagine este mai grăitoare decât o mie de cuvinte, aş îndrăzni să susţin că o mie de cuvinte nu au nevoie de nici o singură fotografie. Imaginea fără text rămâne mult mai puţin credibilă decât textul fără imagine.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul