Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Maiorescu și anti-maiorescu: radiografia unei confruntări

        Angelo Mitchievici

Într-un articol intitulat Caragiale față cu Republica Populară Română, Virgil Ierunca sesiza ca emblematică idiosincrasia ideologică a decidenților politici comuniști și a zelatorilor regimului față de spiritul junimist și figura tutelară a lui Titu Maiorescu: „Nimic nu înfioară mai mult critica oficială decât spectrul junimismului. Maiorescu și posteritatea lui critică sunt atacați cu aceeași înverșunare și rea credință” . Alături de Monica Lovinescu, criticul refugiat la Paris va profesa o est-etică, exercițiu necesar al distanței sanitare și spiritului critic față de tentativele de confiscare ideologică a discursului critic. Sărbătorirea centenarului nașterii lui I.L. Caragiale, în 1962, la care face referire Virgil Ierunca, ocazionase numeroase evenimente, printre care și unul cu o semnificație mai largă decât cel al unei firești repuneri în rol a marelui clasic. Volumul dedicat acestuia, Studii și conferințe cu prilejul centenarului I.L. Caragiale , care reunea o parte dintre prestigioasele voci critice interbelice, G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, sau scriitori marcanți, precum Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu sau Cezar Petrescu, pe lângă critici consacrați ai realismului socialist în frunte cu Ion Vitner, releva o dublă strategie: (1) transformarea lui I.L. Caragiale într-un proto-socialist, un revoluționar in statu nascendi și (2) desolidarizarea sa de spiritul junimist și de orice influență maioresciană. În particular, Maiorescu și opera sa erau ținta unui linșaj ideologic, a unei sistematice reducții la peiorativ, mergând până la punerea în scenă a unor fictive episoade de istorie orală care-l ipostaziau în contradicție cu principiile enunțate cu claritate în articolele sale de direcție. Istoria intelectuală și culturală a „obsedantului deceniu” reține în aria defăimării atât episodul ocazionat de piesa lui Camil Petrescu, Caragiale în vremea lui, un exercițiu de automutilare literară, cât și caraghioslâcuri stupid-emfatice precum articolul Georgetei Horodincă, Adio, domnule Maiorescu!, publicat în 1955 în Gazeta literară.
De ce stârnea un critic literar dispărut cu circa patru decenii și ceva în urmă un atât de mare interes, mobilizând toate forțele culturale ale noului regim pentru a-l desființa? Răspunsul nu trebuie căutat doar în epocă, ci în scrierile maioresciene, așa cum luminau ele noul context nu numai cultural, ci și politic. Titu Maiorescu nu era receptat doar ca un simplu critic literar, așa cum criticii de factură realist-socialistă precum Ion Vitner, Mihai Novicov, N. Moraru, N. Tertulian etc. nu erau critici literari, ci funcționari ai unui regim totalitar, pentru care faptul cultural era receptat exclusiv într-o dimensiune ideologică. Perspectiva care interesează aici și pe care Maiorescu a făcut-o vizibilă este aceea a acțiunii publice în contextul istoriei ideilor. În prefața pe care o dedică volumului lui E. Lovinescu, T. Maiorescu, retipărit abia în 1972, Alexandru George observa acest lucru, însă în legătură cu biografia lui Maiorescu: „Într-adevăr, biografia scrisă de el [E. Lovinescu] se constituie în bună măsură ca o istorie a acțiunii publice a lui Maiorescu” . Criticii realismului socialist identificau corect potențialul criticii maioresciene, care contribuise decisiv la formarea spiritului public în România antebelică stabilind fundamentele unei culturi moderne pe o serie de principii explicate cu o claritate clasică și instituise spiritul critic ce modelase un anumit tip de umanitate și de gesticulație urbană a societății finiseculare românești.
Confruntarea cu spectrul maiorescian, „fantoma lui Maiorescu” aşa cum o numea depreciativ criticul Savin Bratu, cu generația post-maioresciană pe care E. Lovinescu o proclama cu un deceniu și ceva înainte, cu Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Petru Comarnescu etc. nu era una estetică, ci ideologică. Platforma junimistă, prin tot ceea ce a însemnat ea, dar în primul rând prin acțiunea culturală, constituia o linie de rezistență în fața ingineriilor sociale totalitare, iar regruparea în spatele acestei linii a constituit nu neapărat o mișcare articulată, ci o formă tacită de supraviețuire a spiritului public în România socialistă. Am selectat trei episoade care relevă importanța lui Maiorescu din perspectiva istoriei acțiunii publice și care definesc caracterul exemplar al personalității sale: E. Lovinescu, Nicolae Manolescu și Horia-Roman Patapievici.
În 1937, E. Lovinescu începea o vastă operație de recuperare și revalorizare a moștenirii culturale junimiste. Studiul emblematic, monografia dedicată criticului „Junimii”, publicată în 1940, recapitula obiecțiile critice adunate în studiile lovinescine de până atunci, dar făcea un pas în afara spațiului criticii literare, cu o reevaluare din perspectiva acțiunii publice. Lovinescu decretează clasicismul artei maioresciene, definite prin echilibru între părți, prin forța de ordonare și spiritul regulii. „N-a fost, după cum am văzut, nici un om politic propriu-zis, nici un creator literar, nici un învățat specializat, nici un scriitor profesionist, nici un filozof și nici măcar un critic literar; le-a îmbinat pe toate într-un ansamblu armonios de calități închegate; personalitatea lui nu stă în excesul unei însușiri în dauna celorlalte, ci într-un raport, un echilibru de forțe: formula tipică a omului și a artei clasice.”  „Degetul luminos al lui Maiorescu” – cu această metaforă a maiorescianismului închide Lovinescu volumul într-un exemplar capitol conclusiv, unde acțiunea culturală maioresciană devine linia de rezistență în fața ascensiunii fascismului în România, a bolșevismului la granițele ei, a unei disoluții vertiginoase a valorilor care întemeiaseră societatea liberală antebelică, cu toate scăderile și derapajele ei.
Atunci când invoca acest reper în articolul său Degetul luminos al lui Maiorescu, H.-R. Patapievici releva încă o dată miza înaltă a restiturii spiritului maiorescian de către Lovinescu: „Ultima faptă a lui E. Lovinescu a fost să retraseze, istoric și cultural, portretul unui tip de om, care, după 1938, se estompase până la nerecunoaștere: tipul omului autonom, suveran, rațional, individual și creator. Epoca, față de care Titu Maiorescu a reacționat prin scrierea ciclului junimist, reușise să impună ca universal românesc un tip de om aproape contrar: etnic, religios, instinctiv, colectiv și anonim. [...] Primul tip de viziune a fost fixat de E. Lovinescu în figura exemplară a lui Titu Maiorescu și în conceptul de generație postmaioresciană” . Tipul de om pe care-l vizează ingineriile sociale comuniste, omul nou, este încă și mai refractar spiritului junimist prin gregaritate, ateism, cel mai adesea militant, schematism ideologic și moral, resentiment fixat în precaritate culturală. Astfel se și explică recuperarea foarte târzie a lui Maiorescu începută timid cu un articol al lui Liviu Rusu, Însemnări despre Titu Maiorescu, apărut în 1963, articol amendat cu strășnicie în epocă de chiar G. Călinescu în articolul său Titu Maiorescu socialist!?.
Cartea lui Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu, apărută la Editura Minerva în 1970, consființește readucerea spiritului maiorescian în spațiul cetății. Contradicția era constituită de acest dublu rol ctitorial și polemic al criticului de la „Junimea”, însă miza lui Manolescu este plasată în evidențirea acțiunii publice a lui Maiorescu, pe filiera recuperării de către Lovinescu a moștenirii maioresciene. „Obiectul lui e toată Cultura. [...] El n-a făcut critică (poezie, filozofie), în înțelesul nostru, de astăzi: a creat Critica.”  Afirmațiile cu caracter apoftegmatic ale criticului indicau spațiul mult mai vast al acțiunii culturale în modelarea spiritului public. Mai mult decât atât, vehiculând, la rândul său, o narațiune legitimizatoare cu figura emblematică de extracție folclorică a Meșterului Manole, criticul evidenția, în raport cu acele corsi e ricorsi ale filozofiei lui Giambattista Vico, caracterul fondator, piatra angulară fixată de Maiorescu. Toate considerațiile lui Nicolae Manolescu își relevă întreaga lor dimensiune politică citite în contextul ideologic al societății românești, chiar dacă unul al unei temporare și relative relaxări.
Lovinescu își putea permite formulări directe, erau probabil și acelea cântărite de partizanii ideologici fanatizați ai unei „Românii în delir”, cum avea s-o numească Emil Cioran în Schimbarea la față a României. Însă nivelul de constrângere și supraveghere ideologică ce configurează contextul apariției volumului lui Manolescu este incomparabil mai ridicat. Afirmațiile sale tranșante vizează din nou activarea liniei de rezistență antitotalitară căreia maiorescianismul îi împrumută argumentele esențiale. Particularismul unei culturi cu mai multe începuturi, familiarizată cu „teroarea istoriei”, în termenii lui Mircea Eliade, ține de reinstituirea actului fondator după fiecare catastrofă a istoriei. „Reîntoarcerea la Maiorescu” se cuvenea a fi citită în relație cu teroarea sistematică exercitată de regimul comunist împotriva culturii și civilizației românești de după 1948. Spiritul critic pe care Maiorescu îl declanșase la nivelul unei culturi lipsite de instrumentarul occidental al cernerii valorilor este reinvestit ca argument împotriva imperativelor ideologice ale statului totalitar. H.-R. Patapievici reevaluează acțiunea publică maioresciană în contextul perioadei de tranziție de la regimul comunist, care se închide cu Revoluția din decembrie 1989, către o societate democratică, liberală, după model occidental.
Există însă și un alt context al reevaluării maioresciansimului la scara acțiunii publice, și anume cel al transmisibilității defectuoase a cunoașterii specializate, a unei incapacități de a întemeia o direcție în filozofie, în științele umaniste etc. pornind de la realizările exemplare în acele domenii, ceea ce Patapievici desemnează ca fiind un complex non sequitur. Încadrată în tema specificului național, teoria maioresciană a formelor fără fond constituie singurul contraexemplu oferit de teoretician. Patapievici îi va dedica în Anexa II o analiză amănunțită, care răspunde și interogațiilor pe care le vehiculează în cartea sa. De asemenea, Patapievici plasează relevanța studiilor maioresciene dincolo de spațiul consacrat al criticii și istoriei literare, în măsura în care identifică în formele fără fond un model de proastă gestiune a unui transfer de cunoaștere. Analiza remarcabilă merită urmărită pas cu pas; eseistul reclamă pentru teoria maioresciană o înțelegere tocmai din perspectiva acțiunii publice, unde fondul are valoarea strategică și arhitectonică a adevărului în raport cu minciuna, iar forma constituie expresia directă a acestui adevăr. Momentul 1989 marca un alt început, cel de reconstruire a țesutului social, o refondare a unor instituții compromise iremediabil în regimul comunist, printre care și presa, iar „întoarcerea la Maiorescu” juca un rol esențial în economia simbolică a acestei regenerări. În aceeași logică, cele două articole maioresciene centrate în jurul „beției de cuvinte”, ocazionează la Patapievici o discuție despre edificarea spațiului public în temeiul circulației acelor valori creatoare de cultură și civilizație pentru care „beția de cuvinte” devine o „maladie a spiritului”.
Fără a-i diminua relevanța în spațiul consacrat al istoriei și criticii literare, E. Lovinescu și cei care au constituit generația post-maiorescienilor, Nicolae Manolescu și cei care au receptat corect mesajul antitotalitar și antidogmatic al „reîntoarcerii la Maiorescu”, H.-R. Patapievici în contextul istoriei ideilor și al societății de consum, au evidențiat rolul cardinal jucat de opera maioresciană în integralitatea ei – de la Critice la discursurile parlamentare, de la construcția cenaclului junimist la cea politică – din perspectiva acțiunii publice, a edificării societății civile. Opera maioresciană constituie un antidot în fața derapajelor antidemocratice mergând până la constrângerile totalitare, împotriva disoluției valorilor și a anomiei. În cele din urmă, ea reprezintă o linie de rezistență, poate ultima, în spatele căreia forțele civice se pot regrupa ori de câte ori societatea se află sub asediu.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul