Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Messa da Requiem” de Verdi, în memoria dirijorului Stelian Olariu

        Costin Tuchilă

În Săptămâna Mare, joi, 13 aprilie 2017, Opera Națională București a programat Messa da Requiem de Giuseppe Verdi în memoria dirijorului Stelian Olariu, care a încetat din viață la începutul acestui an, în 29 ianuarie. O întreagă istorie a interpretării corale este legată de numele său, Stelian Olariu (n. 26 noiembrie 1928, Parța, jud. Timiș) fiind dirijorul cu cea mai lungă activitate artistică, timp de 55 de ani la Opera bucureșteană. Student la Conservatorul din Timișoara, unde i-a avut ca profesori pe Sabin Drăgoi, Nicolae Ursu, Vasile Ijac, Liviu Rusu, Mircea Hoinic, și-a continuat studiile, începând din 1950, la Conservatorul din București, Secția Pedagogie și Dirijat coral, cu Ion Dumitrescu, Theodor Rogalski, Nicolae Buicliu, Zeno Vancea, Tudor Ciortea, Mircea Basarab, Dumitru D. Botez, Ion D. Vicol, Ion Șerfezi. În deceniul al șaselea a înființat două formații de gen, Corul de copii al Palatului Copiilor din București (1952) și Corul Casei de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa” din București (1956). În 1963, după ce colaborase la pregătirea premierelor cu Năpasta de Sabin Drăgoi și Cavalerul rozelor de Richard Strauss, a fost angajat la Opera Națională București ca asistent al maestrului de cor Gheorghe Kulibin, preluând, după moartea acestuia, conducerea ansamblului. În cele cinci decenii, peste 150 de premiere și reluări sunt legate de numele său, Stelian Olariu devenind un nume de primă mărime al dirijatului coral și ducând la strălucire Corul Operei Naționale.
Astfel, evocarea maestrului Stelian Olariu, a cărui amprentă stilistică rămâne inconfundabilă, printr-un concert cu caracter într-adevăr de eveniment, în care muzicienii Operei au strălucit, a fost mai mult decât binevenită. La pupitrul dirijoral s-a aflat Marcello Mottadelli, coordonator artistic muzical al ONB, sub bagheta căruia capodopera verdiană a avut forța și dramatismul necesare, dar mai ales unitate în construcția de ansamblu, fără excese sau scăderi ale tensiunii.
În istoria muzicii, Messa da Requiem de Verdi ocupă un loc cu totul aparte. Ea are particularităţi speciale printre lucrările de gen. Dacă muzicianul nu a trăit, poate, cu intensitate sentimentul religios, el avea însă simţul grandiosului, pe deplin verificat aici, şi o tehnică prin care ştia să exprime în modul cel mai convingător un asemenea subiect, indiferent cu câtă vibraţie se apropia de el. Apoi, există cel puţin o trăsătură care îl distinge de partiturile „canonice” de celebrare funebră: sfâşietorul sentiment tragic care are drept consecinţă conflictul dramatic nelipsit de sugestii aproape scenice. Pornind de aici, conţinutul de idei ce poate fi invocat prin această muzică, limbajul ei uneori „teatral”. În niciuna dintre lucrările similare (cel puţin în cele celebre) nu poate fi întâlnită atâta suferinţă dramatică – şi întrucâtva dramatizată – ca la Verdi. Veşmântul funerar acoperă zvârcolirea şi revolta. Câtă dorinţă de împăcare, atâta dramă.
Cer şi pământ se află la Verdi într-o opoziţie tragică. Personajele aparţin, cu revoltă şi disperare, unei lumi pentru care fiorul metafizic nu înseamnă eliberare. Moartea presupune, în primul rând, consfinţirea unui conflict. Divinitatea există pentru a dezvălui tragicul condiţiei umane. Funcţional – pentru a fi invocată în încercarea de descătuşare a spiritului. În acest fel s-ar putea interpreta însăşi structura Recviemului verdian, care depăşeşte, prin caracteristicile construcţiei, forma de suită, obişnuită unor asemenea compoziţii. Dies irae, partea a doua, are proporţiile unui act de operă: se prefigurează furtunos – şi începe să fie dezvoltat – nucleul dramatic, după ce în prima, Requiem aeternam et Kyrie, starea de linişte şi spiritualizarea anunţau mai degrabă suprema împăcare. Dar Verdi este un maestru al răsturnărilor dramatice, iar Recviemul rămâne şi el, într-o măsură, o creaţie „scenică”, mai ales prin impresiile teatrale din extraordinarul Dies irae, deschis cu un potop orchestral: acorduri violente ale întregii orchestre, izbucniri ale percuţiei în contratimp, o adevărată cascadă la viori. Acordurile detunătoare vor reveni cu şi mai mare concentrare emoţională. Orchestra este şi aici, pentru Verdi, un instrument dramatic important. Ariile, duetele, recitativele (puţine), cvartetele se sprijină aproape permanent pe dramaturgia orchestrală, pe efectele psihologice astfel create. De exemplu, dialogul „trâmbiţelor apocaliptice” din Dies irae. Opt trompete, dispuse în două grupe, una în orchestră, cealaltă la distanţă (în interpretările moderne, când se poate, cele patru trompete din afara orchestrei sunt plasate în loji, cum a fost și în concertul ONB, creând un binevenit efect de stereofonie), îşi încrucişează fatidicele chemări la Judecata de Apoi. Pentru a marca semnificaţia relativ schimbată faţă de modelul canonic, recviemul nu se încheie cu obişnuitul Agnus Dei (finalul tradiţional al missei), imagine a jertfei purificatoare, sau cu un communio (Lux aeterna), ci cu o spectaculoasă fugă pe tema Libera me, Domine, de morte aeterna, revoltă condusă la înalta transfigurare.
Am remarcat, o dată în plus, aceste trăsături definitorii ale partiturii compuse în memoria lui Alessandro Manzoni (prima audiție: 22 mai 1874, Biserica San Marco din Milano) în versiunea lui Marcello Mottadelli, care a subliniat elocvent dramatismul ei, dar și pasajele lirice, cantabile. Corul (maestru de cor: Daniel Jinga) a fost, ca întotdeauna la Opera bucureșteană, excelent, orchestra este în evidentă creștere ca omogenitate, iar soliștii merită, de asemenea, aprecieri: soprana Silvia Sorina Munteanu (cu nuanțe încântătoare în Libera me), mezzosoprana Maria Jinga, tenorul Marius Vlad Budoiu și basul georgian Ramaz Chikviladze.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul