Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mode şi experienţe

        Adrian Costache

Pe un blog, cineva vorbea de curând despre „războiul care a început împotriva scriitorilor clasici ai literaturii române”. „Război” declanşat nu acum, observa comentatorul în cauză, ci mai de multişor. Şi tot pe acelaşi blog: „Niciun moment însă nu ne-am putut imagina că în acest război e înrolat, cu simbrie sau din convingere, și vreun profesor de limba și literatura română”. Este pomenit, desigur, şi contextul: elaborarea noilor programe de limba şi literatura română pentru gimnaziu, care, între timp, au şi fost aprobate şi date publicităţii.
De fapt, de la o vreme, acest „război” face parte dintr-o modă. O modă este să se spună că pentru elevul de gimnaziu textele autorilor clasici n-au nici o legătură cu experienţa unui copil de 12-14 ani şi de aceea ei refuză aceste texte. Dar date convingătoare, statistici nu ne oferă nimeni! Aşa cum este o modă să se spună că tot ce se face la şcoală trebuie să fie făcut de către elev... din plăcere. Confuzia este suficient de mare în ambele situaţii. Potrivit criteriului „plăcerii”, de exemplu, matematica ar trebui să fie făcută de câţiva „ciudaţi” dintr-o clasă, restul desenând cai verzi pe pereţi. Dar tot o „modă” este să faci şi afirmaţii de genul: „Capacitatea de memorare a elevilor a scăzut în ultimii ani. Motivul: tehnologia secolului XXI”. Sau să insişti pe o idee care separă dramatic prezentul de trecut: „Copiii de azi nu se mai regăsesc în experienţele scriitorilor clasici şi de aceea le este foarte greu să-i înţeleagă”. Sau că elevii „sunt prea tineri şi prea puţin experimentaţi să înţeleagă texte de o asemenea dificultate, despre moarte şi trecerea timpului, despre tinereţe, puritate şi durere; sunt toate emoţii pe care ei nu le-au trăit”.
Aşa o fi! La prima vedere, pentru că, la o a doua vedere, lucrurile stau puţintel altfel...
În realitate, obiectivul oricărei situaţii de învăţare nu este doar acela de a recrea experienţe asemănătoare ori trăite de elevul nostru de azi. Ar fi şi imposibil ca toată şcoala şi toată învăţarea să se desfăşoare sub acest imperativ. Este, desigur, foarte bine că şcoala a devenit (dar a devenit cu adevărat sau doar visează să devină?) un loc în care preadolescentul sau adolescentul îşi asumă o experienţă sau alta, se regăseşte în ea, personalizează o realitate recognoscibilă sau o alta nouă, similară cu propria experienţă, dar, încă o dată, rolul şcolii este mai ales acela de a propune experienţe noi, cele mai multe la modul livresc, fiindcă e greu de imaginat că o persoană ar putea trăi în perioada şcolii sau chiar într-o viaţă întreagă, lungă și prosperă toate experienţele semnificative ale fiinţei umane... Confuzia şi moda mi se par evidente încă o dată şi având ici-colo şi caracteristici exhibiţioniste. De fapt, cea mai mare parte a realităţii şcolii presupune o relaţie de tip livresc, de laborator, cu lumea, fiindcă numai astfel, într-un timp real dat, limitat, existenţa poate deveni semnificativă, poate dobândi acel grad de subtilitate necesară. Altminteri, adăugând un alt argument la ceea ce am numit „modă” şi care face din „experienţa copilului” un criteriu exclusivist, acesta nu poate înţelege un roman istoric, fiindcă nu a trăit acele timpuri. E ciudat cum o dezbatere, de altfel motivantă şi necesară, despre educaţie poate degenera uneori în „snobisme” de tipul: „şcoala trebuie să predea elevilor doar literatura actuală” (trebuie să facă şi asta!) sau „eu fac cu ei doar texte de literatură universală (?!), le citesc Micul Prinţ” (foarte bine, dar asta nu e totul).
De fapt, ceea ce este şi mai ciudat este chiar modul în care apare, în aceste contexte/discuţii, condiţia literaturii, ideea permanenţei ei, capacitatea acesteia de a transcende peste timp, specifică marilor texte, dincolo – să spunem, totuşi – de particularităţile vârstei unor elevi. Dar până şi acestea pot fi acomodate în măsura în care o operă profundă are mai multe straturi de semnificaţii în raport cu care ea devine/redevine actuală într-o epocă sau alta. Ce-aţi spune, de exemplu, dacă poezia eminesciană a naturii ar fi pusă într-o relaţie cu tema/motivul parcului de la simbolişti, ca spaţii, amândouă, cu funcţii multiple, unele simbolice: intimitate, joc, aventură, animare şi mitologie, civilizare? Iar exemplele ar putea continua cu alţi autori şi alte texte.
Dar „modele” sunt tiranice. Ca şi experienţele. Ca şi războaiele false, purtate de lumea din jurul nostru.
Aşadar, nu cu autorii clasici trebuie să ne războim atât de mult, ci mai degrabă cu neputinţa noastră de a-i face pe aceştia „vii” din nou, de a face din opera lor „experienţe de viaţă” semnificative. Mi-amintesc, să mi se scuze eventuala lipsă de modestie, că mai întotdeauna am predat Eminescu, citind doar, într-o primă oră, poezii. Fără prea multe comentarii sau fără comentarii de niciun fel. Alegând eu textele sau alegându-le atunci, pe loc, elevii. Din volum, fireşte, nu după foi multiplicate! Nu cred că gestul mereu era şi el o modă, ci doar o modestă încercare de a-i „sonda”, de a-i provoca, de a-i face curioşi, eventual rezervaţi, de a schimba cu alte cuvinte ceva din receptarea „academică” şi cumva abstractă a poeziei în general, şi nu doar a celei eminesciene. Şi dacă aş fi rămas doar la aceste lecturi mi s-ar fi părut, în unele cazuri, suficient. De fapt, în ceea ce făceam nu era deloc meritul meu, ci al lui Paul Valery, care mărturisea că el citeşte un text poetic de trei ori. Şi, prin modul în care-şi justifica gestul, aducea în discuţie o idee teoretică despre ce este poezia în general: muzică, stare, idee, incomunicabil... Nu inventar de epitete, metafore, comparaţii! Acestea veneau şi ele la un moment dat, dar mult mai târziu.
Pe de altă parte, este clar că lumea de azi are o altă referenţialitate, un alt cadru de trăire dat de civilizaţia tehnologică în care am fot împinşi – cu voia noastră, desigur. Ea nu mai are, uneori, chiar nicio legătură cu vechea referenţialitate, care presupunea că pădurea (natura) sau cerul de deasupra noastră sunt puncte de reper ale existenţei. Trăim într-o lume preponderent obiectuală, materială şi cantitativă, dar copiii de pe băncile şcolii pot fi „deschişi” şi către mai vechile referenţialităţi. Şi asta doar la 10-14 ani, fiindcă mai apoi e prea târziu.


P.S.: În treacăt fie spus, nici noi, maturii, nu mai avem, la un moment dat, acces la anumite experienţe. Ne-o spune nimeni altul decât tot „neînţelesul”, „depăşitul” Eminescu: „Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot.../ Unde eşti copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul