Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Crista Bilciu în dublă ipostază: dramaturg și regizor

        Dana Pocea

În ultimii ani, teatrul independent a câştigat şi continuă să câştige teren. Apar de la o zi la alta din ce în ce mai multe locații convertite în spații de joc, dar și spectacole cu priorităţi artistice reale. Regizorii și actorii ce le produc sunt de obicei tineri. Unii preferă să abordeze „subiecte calde”, mizând pe teatrul documentar (social), având drept sursă realități de ultimă oră, alţii aleg în schimb texte, adesea „textulețe”, cu personaje puține și fără pretenții de montări costisitoare. Alteori, se întâmplă ca regizorul să fie el însuși scriitor, confirmat ca atare de alte genuri literare. Crista Bilciu este unul din aceste cazuri rare. În 2011, volumul de poezii Poema desnuda e distins la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor cu Premiul I și tipărit de Editura Cartea Românească. Poemul său epopeic atestă un spirit de frondă, o imaginație nestrunită. Discursul poetic e teatral, structurat pe traseul a treisprezece capitole, într-o succesiune de tablouri de amplu spectacol. În confesiunea lirică întâlnim tensiunea și gradația unui veritabil monolog, precum și paranteze cu indicații și precizări specifice unei piese: „fetița se juca într-un colț cu cartea de telefoane”, „un banal pod peste Pocloș” etc. De altfel, în două scurte prezentări de pe coperta a IV-a, Al. Cistelecan și Horia Gârbea semnalează prezența suprarealismului „de tramă, de epos” și, respectiv, „naturalețea versurilor”, una și aceeași cu ceea ce se înțelege prin „naturalețea” replicilor. Observații care anticipează parcă trecerea poetei de la poezie la dramaturgie. Într-adevăr, tot grație unui premiu, obținut în 2015 la un concurs de gen la Bacău, descoperim și vocația de dramaturg a Cristei Bilciu. Pe jumătate cântec (Zece tablouri cu Francesca) e o scriere profesionistă, cu o evidentă pecete originală, pe care autoarea o regizează în premieră la Teatrul de Foc, iar apoi o transmută, împreună cu același risc de a nu fi jucată, la Teatrul de Artă. Apreciabil e că își regândește și rescrie textul într-un limbaj scenic percutant, îl transcende într-o logică spectacologică, experimentează soluții teatrale de efect, pe cât de limpezi pe atât de rafinate, fără să se ascundă în spatele minimalismului conjunctural al celor lipsiți de talent și creativitate.
Pe jumătate cântec pornește din matca biograficului în accepțiunea pe care i-o atribuie Gabriela Melinescu în Jurnal suedez (vol. V): „Fantezia e biografică şi ea se naşte din realitate”. De aceea, atunci când vrei să cunoşti un scriitor, trebuie să-i citeşti opera, şi nu autobiografia. Personajul feminin al Cristei Bilciu are amprente biografice clare. Se află într-un moment terminus al existenței, cu pendulări permanente în zona căutării de sine, tentat obsesiv să-și analizeze și identifice erorile, aşteptându-și frisonat rezultatul biopsiei. Francesca, acesta fiindu-i numele, provine dintr-o familie modestă, împovărată de griji cotidiene. În copilărie și adolescență, în afară de a fi fost expusă deseori la pedepse, nu i se acordă prea multă atenție. Termină o facultate cu profil economic, deși îşi doreşte altceva, şi anume să cânte. Face chiar câteva încercări pentru a-și împlini idealul, dar sfârşeşte lamentabil într-un bar ca amantă cântăreaţă. După ratarea primei experiențe amoroase și a carierei muzicale, privindu-și eșecul cu amărăciune, dar și cu distanțare ironică, se întoarce în provincie, în oraşul natal, unde se căsătoreşte cu un IT-ist și devine mamă. Treptat, începe însă să acuze o dizarmonie interioară ce depășește limitele unei crize accidentale, conștientizând că duce o viaţă dublă, că e „o criminală în serie”, încât sentimentul de inadaptare se acutizează și grăbește divorțul.
Practic, cele zece tablouri ale monodramei sunt un flashback, o derulare în sens invers a etapelor vieţii tinerei de treizeci şi trei de ani. Analogie, oare, voită cu vârsta lui Iisus? Oricum, important e că Anda Saltelechi, actriţa fetiş a regizoarei, „jonglează” cu dezinvoltură, sensibil, nuanțat, cu „vârstele” Francescăi. Apelând la diverse obiecte vestimentare şi accesorii, interpreta portretizează diferențiat un personaj complex, emoţionant, tulburător în numeroase secvențe. În finalul reprezentaţiei, Crista Bilciu, în ambele sale ipostaze, împreună cu Anda Saltelechi oferă o mostră apoteotică de relație aproape siamezică între ele. Putem vorbi aici de ceea ce George Banu, exemplificând cu personajele lui Beckett ori cu modul în care Claude Regy o constrângea pe Isabelle Huppert să-și abordeze rolul din oratoriul Ioana pe rug, consideră că reprezintă o frontalitate „monologată”. Adică o comunicare cu o încărcătură de o intensitate extremă, necondiționată de nimic complementar, gestică, mimică, mișcare etc., obligă spectatorul să încaseze, ca pe un pumn fatal în box, violenţa suferinţei umane în starea ei „desnudată”. În cele treizeci şi trei de sicrie sunt cadavrele visurilor şi iluziilor unei femei prematur epuizate, amendându-și cu o ultimă picătură de energie angoasele și continua degradare a forţelor vitale. Crista Bilciu nu simte nevoia să puncteze totuși un deznodământ tranșant, ci îl lasă sub semnul incertitudinii, nu pune capăt vieţii eroinei, însă nu exclude nici imprevizibilul. O ambiguitate al cărei revers țintește spre un plus de dramatism și enigmatic. M-am bucurat să constat că Pe jumătate cântec, spectacol peste care s-a trecut nedrept de ușor, figurează între cele selecționate să participe în mai a.c. la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Timișoara.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul