Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Autoficțiune cu tentă socială și rasială

        Geo Vasile

O iubire imposibilă, de Christine Angot, Polirom, 2016, 206 p. (traducere impecabilă de Mădălin Roșioru), dezbate mai multe feluri de iubire: a unei femei pentru un bărbat, iubirea unei fiice pentru mama sa, iubirea acestei fiice și a mamei sale pentru alți bărbați. Prima parte relatează povestea de dragoste, scurtă, dar intensă, a lui Pierre Angot și Rachel Swartz, tatăl biologic și mama autoarei de peste ani. În ciuda momentelor fericite împărtășite, Pierre îi explică ab initio, fără ocolișuri, iubitei sale că nu o va lua de nevastă niciodată. Dacă ea ar fi fost mai bogată, poate că n-ar fi fost exclus să-i ceară mâna. Ceea ce n-o împiedică pe Rachel de a se lăsa purtată de iubire, trup și suflet. Într-o bună zi rămâne însărcinată. Îl previne de îndată pe Pierre, care o lasă să se descurce cum știe ea mai bine, așa cum de fapt proaspăta mamă bănuia. Așa se face că Rachel trebuie să-și crească de una singură fetița, Christine Swartz, deocamdată (actul de naștere menționând în dreptul tatălui: necunoscut!!!), la Chĺteauroux, unde locuiește și lucrează. Cu mama sa, copila are o relație cvasisimbiotică, extrem de emoționantă chiar și pentru cititorii mai puțini sentimentali. Povestea acestei copilării constituie a doua parte a cărții.
Facem cunoștință cu „tatăl” prin intermediul scrisorilor pe care el i le adresează lui Rachel și Christinei. Un mijloc foarte simplu și direct de a ne da seama de imensa lui lașitate. Personajul nu se îndoiește de nimic. Și chiar are motive, căci a avertizat-o mereu pe Rachel că n-o va lua de soție, deși nu a exclus faptul de a avea un copil cu ea. Din păcate, felurite obligații, ce decurg dintr-o căsătorie cu o nemțoaică niște ani mai târziu, îl împiedică pe Pierre să fie cât de cât prezent, așa cum ne lasă să înțelegem că și-ar dori. Preferă să se întâlnească în weekend cu fiica sa, deja adolescentă. Iar atunci când Christine este tot mai marcată psihologic de aceste întâlniri în diverse locații, mama ei află de la o cunoștință comună lucrurile respingătoare pe care fiica sa le îndură din partea tatălui său (ce catadicsise, în cele din urmă, să-și recunoască oficial paternitatea).
Așadar, și O iubire imposibilă abordează tema incestului, real sau presupus, asemenea celor mai multe romane semnate de Christine Angot (n. 1959). Dar faptul de a-l fi inclus în rama istoriei sale familiale transmite scriiturii o forță absolut inedită. O iubire imposibilă este de fapt o autoficțiune exemplară, o lungă introspecție, o succesiune de întrevederi cu propriul sine ale autoarei ce, asumându-și rolul de psihanalist, încearcă să înțeleagă ce a trăit, ce a îndurat. Astfel, derulează prin fața cititorului episoade precum Christine părăsește Montpellier, Christine devine mamă, Christine are un nou iubit, Christine și succesul, Christine și editorii săi și, în fine, Christine se împacă cu mama sa. Dar nu pe acest efect idilic scontează autoarea, ci pe probabila noastră neputință de a ne imagina suferințele morale și fizice ale unei adolescente violate de tatăl său. Putem însă presupune durerea ei sau putem încerca să ne facem o idee despre șocul suferit, despre ravagiile teribile ce rămân pentru totdeauna în interstițiile sufletului unei fete pe care un tată incestuos a vrut să-l ruineze. Ar trebui să fim de-a dreptul ipocriți spre a nu pricepe nevoia și totodată datoria de se reabilita. Ar trebui să fim de-a dreptul ignoranți spre a nu subînțelege că literatura este poate cel mai bun – singurul? – mijloc de a se redresa. Ar trebui să fim inconștienți spre a nu ne da seama din peripețiile romancierei Christine Angot cum, de la carte la carte, urmărește un parcurs terapeutic diseminat cu capcane, izbăviri și surpări. Este la limita imposibilului vindecarea de cancerul incestului.
De data aceasta însă, Christine Angot a ajuns la un fel de capăt de linie, altfel spus, al primului contact cu lumea adultă: tatăl său, Pierre Angot, murise cu ani în urmă, ea a cunoscut bărbați, a vrut să se răzbune pe mama sa posesivă, s-a construit, s-a ruinat, s-a reconstituit, a povestit, încă și încă... Nu mai rămânea decât un examen, un ultim gest (medical!?): împăcarea cu mama sa, regăsirea celei care o crescuse și o iubise atât de mult, iubind-o, la rândul ei, fără rezerve. A celei care nu știuse însă să o ocrotească de tatăl său, animal de pradă. Reconcilierea este un fapt deja public prin editarea acestui roman.
De mult timp sunt cunoscute originile ebraice ale mamei romancierei, Mme Schwartz. Se tot vânturase acest fapt, fie și în trecere, fără însă să i se dea o prea mare importanță. Dar nu acesta, după toate aparențele, ar fi subiectul. Și totuși prejudecata antisemită a produs efecte chiar și în anii ’50, ’60 ai secolului trecut într-o țară ca Franța, dovadă fiind atitudinea cvasiostilă a familiei lui Pierre față de tânăra sa iubită, Rachel, față de recunoașterea oficială a copilului lor, Christine, evitarea cu orice preț a „mezalianței” și a complicațiilor ce-ar fi decurs din acel compromis impardonabil, inclusiv rasial.
Nu puține sunt scenele în care Pierre, fiu al unui director la Michelin, poliglot, cu diverse misiuni în Comisia Europeană, ține să-și manifeste superioritatea de castă și de rasă față de mamă și fiică. Ceea ce va culmina cu ignobila vendetă, descalificantă din punct de vedere uman: sodomizarea propriei fiice, ca expresie extremă a înjosirii, a batjocurii, a umilirii la care puteau fi supuse Rachel, frumoasa evreică, dactilografă din Châteauroux, și fiica ei, Christine, subiecte „inferioare” ale relaționării lui de odinioară, ca tânăr dintr-o familie cu pedigri, dar „vulnerabil” din punct de vedere sentimental. Cultivat, dar antisemit. Obligatoriu antisemit, în siajul marii burghezii din frumoasele cartiere pariziene. Așadar, O iubire imposibilă, aparent romanul marilor iubiri, devenit apoi roman familial, are o accentuată, chiar dacă subiacentă, tentă socială și rasială. Oare cititorul trebuie să dea crezare acestei istorii familiale, scriiturii realiste, cvasiclasice, dar care vehiculează anumite exagerări și obsesii ale autoarei respectivei autoficțiuni? Cititorul nu are încotro, trebuie să creadă, la urma urmelor este vorba de un roman, nu?



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul