Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Trecut-au anii...

        Tudorel Urian

Nimic nu definește parcă mai bine aceste însemnări decât numele minunatului volum Jurnal, publicat de Virgil Ierunca în anul 2000. Pentru că, mai mult decât un jurnal, care – se presupune – este alcătuit din notații zilnice, acest titlu definește o perspectivă temporală, dublată de o dimensiune afectivă, emoțională, încărcată de nostalgie, a celui care scrie. Or, această afectivitate a rememorării răzbate din fiecare frază scrisă de Mircea Gelu Buta despre personalitatea covârșitoare a IPS Bartolomeu, în planul Bisericii Ortodoxe, dar și al culturii române postbelice (Mircea Gelu Buta, Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania, Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2016, 144 pag.).
Deși eram convins că relația lor este mult mai veche, dată fiind căldura și un soi de complicitate care se făceau imediat simțite între ei ori de câte ori se (re)vedeau, IPS Bartolomeu și doctorul Mircea Gelu Buta (directorul Spitalului Județean din Bistrița) s-au întâlnit pentru prima oară față către față, așa cum reiese chiar din însemnările din această carte, abia în anul 1998. Emoția, un fel de teamă respectuoasă, ineditul situației l-au făcut pe tânărul doctor să stea cu toate simțurile în stare de alertă, să perceapă fiecare gest și fiecare vorbă la intensitate maximă și să rețină, iată, după aproape două decenii, fiecare detaliu al acelei prime întâlniri. Descrierea momentului în care cei doi se văd pentru prima dată este antologică și constituie cea mai succintă, dar și precisă creionare a personalității marelui ierarh pe care am citit-o vreodată. Scrie Mircea Gelu Buta: „Nu mai țin minte ziua în care am urcat cu părintele Pintea treptele primului etaj al clădirii Arhiepiscopiei din Cluj. Am fost întâmpinați în prag de Înaltul Bartolomeu și, în clipa în care tânărul preot, îmbrăcat într-o reverendă călcată impecabil, se înclina dinaintea Arhiepiscopului, am intuit personalitatea acestuia întrunită dintr-un amestec de asprime, împletită subtil cu tandrețea. Zâmbetul de bun venit, dublat de o privire scrutătoare, plecată de sub sprâncenele păduroase, au fost însoțite de o electrizantă strângere de mână. Apoi, cu un gest de boier care nu admitea refuzul, ne-a poftit să luăm loc pe fotoliile capitonate, care, deopotrivă cu biroul și cu celelalte piese de mobilier din încăpere aveau ceva «șagunian»” (pp. 6-7). Eu însumi, aflat șapte ani mai târziu în fața Înaltului Bartolomeu, în celebrul separeu al Hotelului Diana din Bistrița, la una dintre acele cine, care se prelungeau în „ceasuri de voroavă și răgaz”, până târziu în noapte, am fost marcat tocmai de acest amestec de „asprime și tandrețe”, de forță și căldură umană, de încruntare și generozitate, care îi dăduseră Mitropolitului supranumele de „Leul Ardealului”. Vocea baritonală, râsul puternic, sănătos, autoironia specifică oamenilor inteligenți, chiar și atunci când vorbea despre propriile sale inconveniente fizice, legate de vârstă și boli, impregnau în mintea celui care îl vedea pentru prima oară o impresie de forță imposibil de zdruncinat și, implicit, de siguranță în prezența unui asemenea colos. Aveai clar sentimentul că nimic rău nu ți se poate întâmpla atâta vreme cât IPS Bartolomeu se afla în preajma ta. Niciodată, în preajma nimănui nu am simțit aceste stări de protecție luminoasă, de tandrețe aspră, aș zice, aproape cazonă, de bucurie a comunicării pe care știa atât bine să le ofere IPS Bartolomeu. La fel ca Mircea Gelu Buta în anul 1998, rețin toate detaliile întâlnirii mele cu el din anul 2005, știu exact unde au stat participanții la masă, îmi răsună vii în minte vocea și râsul Înaltului. Singura mirare este că s-au scurs deja aproape 12 ani de atunci. În amintirea mea afectivă, evenimentul mi se părea mult mai apropiat.
Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania, de Mircea Gelu Buta, este, în primul rând, o carte-document. În multele lor discuții private, pe care autorul cărții le-a consemnat cu acordul tacit al ilustrului său interlocutor, IPS Bartolomeu spune lucruri esențiale despre istoria Bisericii Ortodoxe Române din primii ani ai puterii „populare”, completează cu informații unele aspecte insuficient explicate sau chiar omise în amplul său tom Memorii, povestește anecdote hazlii, dar niciuna fără un tâlc anume, cu semnificații mai adânci decât simplul amuzament, despre oamenii care au marcat „obsedantul” deceniu al șaselea din tumultuosul secol XX. Unele lucruri sunt știute, dar dobândesc o cu totul altă suculență, relatate de un povestitor înnăscut precum Mitropolitul Bartolomeu (înmormântarea lui Petru Groza cu respectarea riguroasă a ritualului ortodox, de pildă), altele sunt cu totul inedite. Deși am discutat de multe ori cu Mihai Șora, nu am știut niciodată că el a fost oaspetele Înaltului Bartolomeu chiar în noaptea în care acesta a fost arestat, la sfârșitul anilor ’50. Povestită după foarte mulți ani, după căderea regimului comunist, întâmplarea are iz de anecdotă. Cu siguranță, însă, la vremea ei, ar fi putut avea consecințe tragice. Dar iat-o povestită chiar de IPS Bartolomeu, așa cum a fost ea consemnată de Mircea Gelu Buta: „Pentru că am spus că aveau loc audiții muzicale în locuința mea (un întreg capitol este dedicat muzicii, în special din anii ’50, jazz-ului care își făcuse reapariția în anumite localuri, dar și muzicii simfonice ascultate cu nesaț la patefonul de acasă  – n.m.), la care veneau prieteni, trebuie să adaug că în ajunul arestării mele, de fapt cu o zi înainte, am făcut o lungă noapte muzicală cu doi intelectuali de marcă, Mariana și Mihai Șora, care au plecat de la mine în zori, pe la patru dimineața – în iunie se luminează devreme – și îți închipui ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă agenții Securității veniți să mă ridice – arestările se făceau de obicei noaptea, pe la cântatul cocoșilor – i-ar fi găsit la mine...” (pp. 53-54).
Mircea Gelu Buta își face o datorie de onoare din a restitui lumii rodul atâtor și atâtor discuții cu marele ierarh și cărturar. Informații inedite, judecăți de valoare, gânduri spuse în momente de melancolie, evocări ale unor personalități plecate de multă vreme dintre noi defilează prin fața ochilor noștri desenând în chip clar contururile unei lumi care nu mai este. Pe alocuri, tonul nostalgic, dar luminos al confesiunii, plonjonul firesc, ușor amuzat, în cotidianul altor vremuri, printre oameni care nu mai sunt trimit cu gândul la excelenta serie de evocări a lui Dan Ciachir din succesiunea de volume Când moare o epocă. Aceeași precizie a informației, dublată de un soi de melancolie intrinsecă, specifică literaturii Mitteleuropene, după o lume ieri, mult mai complicată decât o descriu îndeobște analizele maniheiste.
Dincolo de revelarea unor întâmplări și anecdote, cartea lui Mircea Gelu Buta are și o altă miză, chiar mai mare: aceea ca prin revelarea întregii combinații de întâmplări și gesturi să re-creeze un tablou cât mai exact al Mitropolitului Bartolomeu. Să-l readucă printre noi așa cum a fost, cu vorbele sale, gesturile sale, amintirile care i s-au forjat în memorie, viața sa reală, prezența sa fizică. Mircea Gelu Buta aproape că își pândește (în sensul bun) personajul pentru a nu scăpa nicio secundă din privilegiul de a se afla în imediata sa apropiere. Chiar și atunci când nu spune nimic, IPS Bartolomeu are mesaje de transmis prin intermediul lui Mircea Gelu Buta. Iar specialistul în psihicul uman le transmite cu finețe de mare prozator: „...Odată, de la o fereastră a stăreției – rămăsesem peste noapte la Nicula – l-am zărit pe Înaltul plimbându-se solitar, adâncit în gânduri, în reverendă, cu capul acoperit de fesul de culoare stacojie și engolpionul la gât, pășind de-a lungul terasei deschise, cu un aer solitar care mi-a readus în minte unul dintre cele mai frumoase versuri pe care le scrisese «Noblețea de-a fi singur și dreptul la tristețe». Om trist, sau dezamăgit, Înaltul Bartolomeu nu era, dimpotrivă, însă avea o netăgăduită propensiune spre solitudine și introspecție” (pp. 38-39). Superbe rânduri!
Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania, de Mircea Gelu Buta, este o carte de suflet, un omagiu adus cu pioșenie, melancolie și umor, de către un discipol care știe să admire și să învețe, marelui său luminător și călăuzitor spiritual. Mircea Gelu Buta este un om căruia viața i-a oferit o șansă de neprețuit. Pe care, la rândul său, are generozitatea să ne-o împărtășească și nouă prin intermediul acestei cărți minunate. Mulțumim pentru dar, Mircea Gelu Buta!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul