Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lumea pe dos

        Dan Stanca

Noul roman al Doinei Ruşti este de fapt o capcană. După succesul Manuscrisului fanariot, lumea literară s-a repezit la Mâţa Vinerii – titlu imposibil –, convinsă că va reîntâlni aici universul romanului anterior, mult lăudat. Aceasta este însă încă o dovadă a superficialităţii cu care tratăm o carte. Ca în şcoala primară, când, dacă învăţătorul te lua într-un anumit fel, de bun sau de rău, acolo rămâneai şi nu mai ieşeai din ţarcul respectiv decât dacă promovai într-un alt ciclu de învăţământ, şi cu romanele noastre se întâmplă acelaşi lucru. Doina Ruşti este un exemplu. Poate ea însăşi a căzut în capcană şi nu se mai poate elibera. De aceea, din câte ştiu, a făcut o lansare de carte cu tot „tacâmul” aferent, pentru a ilustra bizara noastră epocă fanariotă. Dar ea ştie mai bine decât oricine sau ştie la fel de bine ca mine că romanul acesta nu este nici pe departe continuarea aceluia dinainte. În Mâţa Vinerii – vai ce mă enervează titlul! – scriitoarea îşi propune cu totul altceva. Şi reuşeşte. Este vorba de ceea ce ştim de la antropologi de renume că este „lumea pe dos”. Ca profesoară de filosofie a culturii, ea este desigur familiarizată cu numeroase simboluri şi ştie ce înseamnă „le monde a l’envers”. Bahtin, filosoful rus, a analizat cu maximă competenţă carnavalul, ceea ce face atunci o societate care riscă să se destabilizeze, pervertindu-şi toate structurile. Romanii aveau sărbătoarea Saturnaliilor, în care sclavii deveneau stăpâni, iar stăpânii, sclavi. În Evul Mediu occidental exista o altă sărbătoare, „la Fęte de l’âne”, în care simbolul malefic al măgarului era folosit magistral. Căpăta toate însemnele şi distincţiile unei personalităţi religioase şi era venerat cu acelaşi respect. Nouă, asemenea comportamente ni se par nefireşti, dar oamenii de atunci, care ştiau importanţa ierarhiei şi, de asemenea, ştiau să iasă din starea de turmentaţie, nu se speriau. Era deci vorba de o tradiţie pe care nimeni nu o încălca. După ce intervalul rezervat sărbătorii se încheia, lucrurile reveneau la normal. Sclavul era din nou sclav şi aşa mai departe. Nimănui nu-i dădea prin cap să perpetueze ceva de fapt efemer. Dar sărbătoarea respectivă avea rostul ei, fiindcă arăta tuturor că nici o civilizaţie nu e veşnică şi, dacă Cel de Sus vrea, ordinea este dată peste cap. Doar prin dezordinea creată de bolşevici am căzut în haos. Ceea ce s-a întâmplat, bunăoară, la Piteşti în anii cincizeci ai secolului trecut este cel mai bun exemplu al unei răsturnări criminale.
Romanul Doinei Ruşti este ceva echivalent. Dacă s-ar ecraniza, am obţine un film horror aproape holywoodian. Concentrează, dar şi distilează orori teribile. Scriitoarea noastră, pe care o apreciez în mod deosebit pentru volumul de povestiri Cămaşa în carouri, se află într-o evidentă ascensiune şi a ajuns la nivelul de la care îşi permite orice. Inventează nestingherit şi poate trăieşte şi clipe de infatuare periculoasă. Cartea aceasta nu are, până la urmă, nici o legătură cu fanarioţii. Are ceva din recuzita epocii, dar acestea sunt ingrediente ca să dea o ţâră de culoare. Miza este, cum am spus, „lumea pe dos”. Bucătarul răpit chiar de domnitorul grec de la o mare boieroaică este un demiurg care face din gastronomie ospăţul sfârşitului de lume. Octavian Soviany în Viaţa lui Kostas Venetis a realizat asemenea tablouri ale belşugului culinar care coboară până la greaţă. Mai avem răpiri, morţi, otrăviţi, spiritişti, sângele curge gârlă, dar şi aburii stafiilor infestează atmosfera. Peste toate tronează efigia unei matahale sinistre, „mâţa vinerii”, ca o Gorgonă, care-i îngrozeşte pe oameni. Până la urmă, însăşi eroina ajunge să se identifice cu această entitate cumplită, deşi nu e foarte clar lucrul acesta, dar ce contează! Nu mai ştim ce e vis şi ce e realitate, universul e într-atât de dereglat încât delimitarea palierelor sale devine imposibilă. Concluzia e una singură: din această lume nu mai ieşi. Sau demiurgul (sator) – satori este iluminarea în dudism – care ne visează, dacă ar clipi, spulberă şi vraja. Până atunci, suntem într-un „cul-de-sac”, lângă drojdiile de pe fundul Athanorului, rămăşite de găinaţ care indică o lume în putrefacţie. Desigur, estetica urâtului face de mai bine de două secole carieră mare. Am trecut prin infernul lui Baudelaire, ne-a fascinat veninul de cobră al lui Trakl, iar toate fanteziile macabre ale lui Huysmans ne-au intrat în viscere. Dar, încă o dată, problema este eliberarea, raza de lumină, dâra îngerească de care se agaţă damnaţii. Doina Ruşti este foarte rezervată din acest punct de vedere. Probabil se teme să nu fie considerată o romanţioasă. Ştiu că avem o poetă, tot din generaţia noastră, Gabriela Creţan, elogiată de regretatul Mircea Ciobanu, care a scris, poate mai scrie, o poezie infernală. Taie în carne vie. Cam aşa face şi Doina. Şi totuşi... este mult prea inteligentă pentru a nu şti că o invenţie halucinantă ajunge să se autosufoce. Că mai presus de tot ce secretă mintea este inima ca sălaş al Domnului. Cartea aceasta, inventată în proporţie de 99 la sută, mai are unu la sută mărturisire. Simt, aşadar, focul din inima ei în drama tinerei plecată din Scheii Braşovului şi nimerită între fălcile Bucureştiului lacom. Aici, în sud, eşti ca într-un malaxor. Iar Doina Ruşti ţipă cu toată fiinţa pentru nu fi jupuită de vie. A scris punând o mie de măşti, dar chipul adevărat pâlpâie. Asemenea pâlpâiri am vrut să descopăr, confidenţe intime, copilul curat pe care scriitorul versat nu l-a măsluit. Scrie la un moment dat: „Amiaza este o pisică de miere care se plimbă agale pe sub bolţile sufletului meu”... Superb... Nu spun despre ce e vorba în carte fiindcă nu epicul are aici importanţă, ci aglomeraţia de senzaţii. Prezumtivii cititori pot s-o ia însă şi ca pe un roman poliţist, un thriller, un horror. Eu, unul, nu cred decât în zbuciumul artistului care, rătăcit printre cuvinte, caută o singură silabă...



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul