Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ancheta Luceafărul de dimineață. Continuare din nr. 3

        

Personajul feminin favorit


În luna martie, ca în fiecare an, am celebrat femeia: mamă, soție, fiică. Dar să nu uităm femeia – personaj literar. Care este personajul dvs. favorit dintre cele feminine, pe care le-a creat literatura? Și de ce? Cum s-a născut și cum a evoluat admirația dvs. față de „ea”? Ancheta noastră „de martie” a suscitat interesul a numeroși scriitori, ceea ce a făcut necesară continuarea ei și în aprilie.


Radu Voinescu ● Marian Drăghici ● Lucian Vasiliu ●Mihail Gălățanu ● Iacob Florea ● Olimpiu Nușfelean ● Ion Cocora


Mrs. Ramsay ■ Rebecca ■ Vitoria Lipan ■ Maria ■ Hélčne Joncour ■ Ana Blandiana ■ Fefeleaga ■ Eula Warner


Anchetă realizată de Alex Ștefănescu și Horia Gârbea



Radu Voinescu


Asociez personajul feminin cu arta prozatorului de a configura psihologii convingătoare, chipuri pregnante artistic, dincolo de faptul că uneori descrierile fizice sunt fastuoase, alteori aproape lipsesc. În galeria de portrete care îmi ţâşnesc din fântâna memoriei se află tipuri foarte diferite între ele, de la unele aproape de ideal, ca Saşa Comăneşteanu (Duiliu Zamfirescu), frumoasă, plină de tact, calmă, senină, inteligentă, la cele monstruoase, gen Thérčse Raquin (Zola) sau Păuna Varlam (Hiena lui Petru Vintilă). Personajele la care mă întorc pot fi bătrâne sau îmbătrânite înainte de vreme, urâte, dizgraţioase, aproape lipsite de ceea ce se cheamă în mod curent feminitate, ca Fefeleaga (Agârbiceanu), care va fi fost – nu-i aşa!? –, cândva, o codană fragilă şi cu visuri, sau pot fi la vârsta adolescenţei, ca Zora cea Roşie (Kurt Held), un fel de Robin Hood feminin, pe care mi-o amintesc plonjând curajoasă, tăind întunericul serii, în apa rece a Adriaticii pentru a scăpa de urmăritori. Mi se pare câteodată că păşesc alături de Nataşa Rostova (L.N. Tolstoi) la primul ei bal, îmi sună şi mie în urechi sporovăiala interminabilă a Alisandei (Mark Twain), cea după care povestitorul din Un yankeu... şi-ar dori atât de mult să se poată întoarce în trecutul de acum un mileniu şi jumătate, pe unde trecuse întâmplător, o am înaintea ochilor  – „etern femininul” (Goethe) se află şi în personaje mărunte, lipsite de măreţie, episodice – pe Catherine Leroux, biata servitoare bătrână (Flaubert), premiată pentru truda ei răbdătoare şi fără orizont, de o viaţă, mă cuprinde compasiunea pentru Élisabeth Rousset (Maupassant), condamnată la oprobriu după ce acceptă să îşi facă „meseria” pentru a-şi salva companionii de călătorie, rămân consternat de amestecul de cinism, ambiţie şi iubire din Delphine de Nucingen (Balzac), nu uit de somptuoasa Fernande Delaveau (Zola), care o prefigurează întrucâtva pe Nadina (Rebreanu). Reţin figura Adelei (Ibrăileanu), deşi mi se pare că interesant e ce trăieşte naratorul alături de ea, şi sunt atâtea personaje feminine despre care autorii spun că sunt frumoase şi inteligente fără a le pune în acele ipostaze care să le dovedească excepţionalele calităţi pentru care merită iubite! După cum mi-o aduc aminte pe doamna Arnoux (Flaubert), aşa cum a întâlnit-o Frédéric Moreau, pe puntea acelui vas navigând pe Sena. Am împărtăşit cândva, la vremea începutului adolescenţei, fascinaţia pentru Donna Alba (Gib. I. Mihăescu), pentru Olguţa (Ionel Teodoreanu), pentru ducesa Sanseverina (Stendhal). Nu uit de fiinţe umile, dar pline de generozitate şi umanitate, precum Clara Pegotty, ocrotitoarea lui David Copperfield, tuşa Barberin (H. Malot), mama adoptivă a lui Rémi, sau de femei puternice, dar în chip de neînţeles nefericite, fiecare în modul ei, precum Miss Havisham (Dickens) ori Catherine Earnshaw (Emily Brönte) şi, până la urmă, Esmeralda (V. Hugo). Mă emoţionează şi acum imaginea lui Asel (Cinghiz Aitmatov), cea căreia povestitorul îi spune, cu o copleşitoare tristeţe, în care se adună imensa gingăşie a feminităţii dintr-o lume simplă, „Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie”, sunt impresionat de inteligenţa, hotărârea şi felul cum ştie să se folosească Şeküre (Orhan Pamuk) de „portiţele” ascunse în legile restrictive ce guvernează în Imperiul Otoman, pentru a ajunge să se mărite cu bărbatul pe care îl iubeşte. Mă gândesc la Antigona (Sofocle), neclintită în ceea ce consideră misiunea ei, ca şi la Fedra (Racine), o flacără distrugătoare.
Laura, Beatrice, Margareta? Aş năzui, mai degrabă, la un roman având în centru o Aliénor de Aquitania veridică; Leul în iarnă (James Goldman) pare a face abstracţie de faptul că era mama lui Richard Inimă de Leu, un suveran – pe lângă isprăvile din Cruciadă – educat la curtea ei, unde au înflorit artele şi unde a fost codificat l’amour courtois. Mulţi ani am suferit că Ivanhoe (W. Scott) a fost determinat să o aleagă pe Rowena în locul atât de înţeleptei şi de devotatei Rebecca, mintea copilului care eram neputând să priceapă de ce aceasta s-a dat ea însăşi la o parte.
...Mă văd nevoit să curm aici lunga mea poveste cu personajele feminine mai spunând doar că, deşi ştiu bine că Mrs. Ramsay (Virginia Woolf) a intrat demult în ţărână, eu tot împletind la ciorap, lângă fereastră, privind spre farul la care nu va mai ajunge niciodată, mi-o imaginez.



Marian Drăghici


Cum tot hormonul masculin, desțelenindu-se, dă navală la Lolite, să mă duc, cu mărțișorul, la Vitoria Lipan. Poftim, doamna Vitoria! Sau la temeinica Anna Karenina; sau nu, la vajnica Emma Bovary; sau nu, la futila Dulcinea del Toboso; sau nu, la Adela „noastră”, săraca! Ori, mai bine, la „fetița” domnului Mihai Zamfir, și ea o Lolita, dar, deh, mai de-a casei. (Ce prozator rafinat eclipsează criticul cu același nume! Să vă văd cum citiți asta!?) Dar la „doamna brună din sonete”, de ce nu? Un biet mărțișor pentru „doamna brună din sonete” sună foarte bine. Sau la memorabila alcătuire poetică descrisă de Nichita: „a piele de copil mirosea spinarea ei/ a piatră proaspăt spartă/ a strigat dintr-o limbă moartă”. Nu, nu, lăsați-o în pace pe Dora, de alcătuirea poetică vorbesc: nu merită și aceasta, acum că veni primăvara, un mărțișor? Sau la... câte semne ați spus? Bine, rămân la Vitoria. Am recitit de curând, la vreme de iarnă, când e torsul pisicii mai tihnit, Baltagul și, la câteva săptămâni, Zodia Cancerului... curios să aflu cum și cât mai „ține” proza lui Mihail Sadoveanu. Ei bine, am aflat: „ține”! Mult și bine, la dimensiunea aceea metaforic-montană, cunoașteți dumneavoastră. Iar Vitoria, hélas!, o mare doamnă, cum spuneam, așezată în toate, boieroaică a minții și, deopotrivă, a sufletului. Sau invers. Merită gestul unui simbolic mărtișor, numai că, în Moldova, ea, femeia, îi oferă mărțișor bădiei Nechifor, nu altminterea. Am pățit eu însumi asta, cu uimire, la Iași, în celălalt secol-mileniu, să primesc mărțișor vreau să zic, și nu cred să se fi pierdut gingașul insolit obicei. În fine, au marii ruși niște femei, de-acolo li se trage și moldovencelor noastre, atât de vii, mamă-mamă! Ia foc pagina sub ochii tăi când intră în scenă una ca Natașa Rostova sau Nastasia Filipovna sau pur și simplu Sonia și tot așa, care mai de care, până la Soniecika, din povestea omonimă a Ludmilei Ulițkaia. Tot sublima Ulițkaia a dat în Medeea și copiii ei personajul meu preferat, din titlu, o mare doamnă, așezată în toate, aristocrată a minții și, deopotrivă, a sufletului. Sau, mă rog, invers. Dar parcă mă dusesem la Vitoria Lipan. Da, da, anul ăsta rămân la Vitoria; la anul, dacă mă-ntrebați, merg la Medeea; sau, cine știe, la alcătuirea aceea poetică din Nichita Stănescu, la prototipul ei...



Lucian Vasiliu


La început a fost Mama mea, Elisabeta, primul personaj „literar”, învăţându-mă literele..., citindu-mi cărţi vechi, cântându-mi melodii tradiţionale, în satul copilăriei de pe lângă urbea lui Tache, Ianke şi Cadâr (Bârlad), în drum spre Bacău, în „coastă” cu Podul Înalt, vasluian... Apoi au fost, în ordine/dezordine: Sapho, Julieta, Vitoria Lipan, Veronica Micle, Tinca Vartic, Emma B., Nastasia F.! Şi câte altele, poloneze, chineze, africane, sud-americane, lapone...
Vorba lui Ion Creangă (născut pe 1 martie, mărţişorul literaturii române!):
Fă-mă, Doamne, flori de tei
Şi m-aruncă-ntre femei...
Trec de frontiera ludică!
După atâta zbenguială, am ales, sobru (suntem şi în Postul Paştelui): MARIA, Maica Domnului. Femeie personaj. Personaj femeie. A se vedea, de pildă, literatura Evului Mediu: Maria apare în ipostaze diferite (inclusiv ironice, parodice) în proză, teatru, arte plastice, poezie (imnurile în limba latină: magnificat, sanctus, salve, ave, laudatio, stabat)... A se vedea lirica... mariologilor trubaduri, truveri, minesängeri.
MARIA: maica îngerilor, maica limbilor creatoare, maica maicilor!



Mihail Gălățanu


Cred că personajul meu favorit se numește Maria. Personaj adulat. Care nici măcar nu știu cum arăta. Înclin să cred că era o femeie cu părul negru, cătrăniu și ochi de abanos, dacă e să ne luăm și să privim după stirpea sa. Dar se prea poate, la fel de bine, să fie blondă, cu ochii albaștri, de vreme ce a dat naștere unui bărbat blond, cu ochii albaștri (apud sutaș, Longinus-Longilinus, dacă e să îi dăm crezare, dar ce a văzut el? Ce altceva decât Lumina lumii? Și dacă lui i se va fi părut altceva? De unde știm noi acum standardele vremii? Și cum să vezi Lumina Lumii, în carne și oase, în trup încarnată – și să nu dea pe dinafară?). Și fata, de fapt, se chema Miriam. Este personaj al evangheliilor sinoptice. Este un personaj al îndurării. Un personaj al suferinței, de aia și merită adulat. Un personaj mitologic. Al himenului. Al sfielii. Al venerației. Cea care a rostit celebrele cuvinte: Facă-mi-se, mie, Doamne, după voia Ta. Și întocmai a făcut și ea. Un personaj tutelar. Cel puțin pentru mine. Care mi-a spus: fii, întotdeauna, liber, gândește ce vrei, scrie ce vrei, spune ce vrei. Un personaj al purității. Depline. Deși blândă, devastatoare. Copleșitoare prin bunătate. Prin îndurare. Ni s-a arătat nouă, care suntem neîndurători. Mitul mântuitorului pare imposibil fără ea. De fapt, ea este parte din fiul ei. Ea începe, prin îndemn, șiragul minunilor cu cea din Cana Galileii. Și instaurează valoarea supremă, jertfa.
Este singura fecioară locuind o femeie și după nașterea fiului ei. A cărei viață strânge fericirea tuturor nenorocirilor posibile.
Și totuși, ea continuă să strige: Facă-mi-se mie după Voia Ta, roaba Ta!... Printre puținii oameni care au credință îndeajuns ca să strige muntelui: Du-te și aruncă-te în mare!
Și muntele să o facă. Fără crâcnire.
Un bob de muștar. Nu mai multă credință.
Și cea care a fost, odată, una cu Lumina Lumii, consubstanțială ca trup – și unită în duh –, nu va fi, oare, pentru totdeauna, una cu Lumina Lumii?
Să ne bucurăm, așadar: Lumina Lumii este îndoită în lume, ba chiar întreită, dacă luăm seama și la Sfântul Duh, ba chiar se răspândește/risipește în lume și ajunge chiar și în ungherele cele mai întunecate, căci aceasta este misia ei.



Iacob Florea


O cheamă Hélčne. Hélčne Joncour, după soț. Soțul ei cumpără și vinde viermi de mătase. Mai exact, ouăle viermilor de mătase. Locuiesc într-un sat cu rezonanțe poetice – Lavilledieu. Amândoi sunt protagoniștii romanului Mătase al lui Alessandro Baricco. Romanul e mai mult al soțului, dar textul ăsta e despre Hélčne. Referințele la soț (mi le-aș dori cât mai puține) sunt făcute doar ca s-o scoatem la lumină pe ea.
Ne aflăm undeva, în sudul Franței, în 1861. Hélčne își așteaptă soțul. Știe foarte bine să facă asta. Chiar împrumută așteptării valențe nebănuite.
După călătorii în Siria și Egipt, soțul se vede nevoit să meargă în Japonia. În Țara Soarelui Răsare comercializarea ouălor vermilor de mătase este pedepsită cu moartea. După un drum amețitor, găsește un contrabandist japonez dispus să facă afaceri cu el. Se întoarce în Lavilledieu cu ouăle viermilor de mătase și cu o iubire bolnăvicioasă pentru metresa (care nu era orientală) a contrabandistului.
Hélčne înțelege că e îndrăgostit. Dar ea e o doamnă rezervată, cu resurse nebănuite de dragoste și delicatețe, de tărie și de imaginație. Iubește penumbra, e veselă, nu prea știe să plângă. Citește cărțile care-i plac cu voce tare. Are un glas minunat, un râs cristalin și o încredere oarbă în oameni. Și în soțul ei. Vom înțelege mai târziu că are și trăiri intense. De spaimă sau de pasiune năvalnică. Dar nicio stridență nu-i tulbură chipul, niciun gest nu-i devoalează teama, nemulțumirea, revolta. Totul în ființa ei e dozat și filtrat cu meșteșug și parcimonie.
Soțul mai face câteva drumuri în Japonia, ultimul fiind un eșec total. La câteva luni după întoarcere, primește o lungă scrisoare. Șapte foi cu ideograme japoneze. O caută pe matroana casei de toleranță, o japoneză la care mai apelase. Se trezește în fața unei declarații de dragoste. Una dintre cele mai frumoase din câte există în marea literatură. Soțul e neatent și superficial. Abia după ce moare Hélčne (febră cerebrală), se mai duce o dată la japoneză. Află că Hélčne a scris scrisoarea, matroana doar a tradus-o. Domnule, îi mai spune japoneza, ea și-a dorit mai mult decât orice să fie femeia aceea.
N-are nicio importanță ce și cât a înțeles soțul. Important e că Hélčne a înțeles că în lumea bărbatului său trebuie să fie o prezență delicată ca și șalul de mătase pe care i-l cumpărase el. Mica nesăbuință de a-și fi dorit să fie femeia de care se îndrăgostise soțul său i se poate trece cu vederea. Eu, unul, mă bucur foarte mult că n-a ajuns femeia aia și a rămas Hélčne până în ultima clipă. Și că ne-a spus ceva esențial despre întâmplarea asta întortocheată care e viața.



Olimpiu Nușfelean


Dacă poezia este expresie a unui eu „personalizat” în viziuni poetice, care sînt „literare”, atunci pot spune că personajul literar favorit este poeta Ana Blandiana. Am citit-o de pe băncile liceului, am urmărit-o sporadic în lecturi TV şi mi se părea Poeta în carne şi oase, diafană, serafică şi răscolitoare în acelaşi timp, privilegiată de felul de a-şi rosti poezia şi de a se rosti în propria poezie (precum, ca personaj poetic masculin, Nichita Stănescu), fără să-mi întorc faţa de la alte adorabile prezenţe poetice feminine ale etapelor vieţii mele. Imaginea aceasta a rezistat în timp, în ciuda faptului că Poeta a trecut şi prin perioade mai aride ale activităţii sale literar-culturale. Aş aşeza-o, aleatoriu, între personaje literare precum Sylvia Plath sau Sofia Tolstaia (personaj literar al jurnalului ei), desigur acestea evoluînd pe alte coordonate literare.
Dacă, însă, iniţiatorii anchetei îmi cer să rămîn la un personaj de construcţie literară imaginară, atunci cred că mă opresc la Fefeleaga, eroina lui Ion Agârbiceanu. Maria-Fefeleaga îşi pierde bărbatul, îşi pierde copiii, cuvintele, calul – singurul ajutor în cîştigarea existenţei –, trecînd din nefericire în nefericire, ascunsă într-o muţenie irevocabilă. Sclavă a neantului, stăpînită de o afectivitate ascunsă, în cele din urmă se grăbeşte să îmbrace în giulgiu de mireasă pe Păuniţa, pe care de asemenea o pierde, trudindu-se într-un fel să împodobească, printr-un ultim gest, faţa nevăzută a morţii ce vine spre ea din toate părţile. E un personaj pe care nu l-am descoperit la prima lectură, prin vremea şcolii, ci mai tîrziu, la reveniri. La un moment dat, mi-am dat seama că e unul, cum se zice, special... Prozatorul pune multă artă şi firesc în portretizarea acestui personaj, într-o expresie sobră, într-o metaforizare limpede şi simplă, de care timpul nu se poate agăţa ca să demodeze şi deziluzioneze truda scriitoricească. E un personaj „literar” auster, măreţ şi tragic, care nu-şi pierde deloc strălucirea insignifiantei existenţe pe care o reprezintă.
Dacă ar fi să dau un chip literar mamei mele – gînd iluzoriu –, acest personaj literar mi-ar fi imbold şi provocare, autoritate care justifică prezenţa personajului feminin în literatură.



Ion Cocora


Când am luat cunoștință de provocarea revistei Luceafărul de dimineață, fără să ezit o clipă, am rostit Eula, straniul personaj din trilogia lui Faulkner: Cătunul, Orașul și Casa cu coloane. Astfel că imediat am și început să scotocesc prin rafturile de bibliotecă după volumele cu pricina. Nu mică mi-a fost uimirea să constat, uitându-mă la pagina de titlu, că în acest an se împlinește o jumătate de veac de când le-am citit și că de atunci nu am mai revenit asupra lor. Nu ascund, pe de altă parte, că de îndată ce m-am aventurat să le răsfoiesc filele, cu litere mărunte și deteriorate de vreme, am încercat senzația că foarte puține lucruri îmi mai amintesc despre lumea faulkneriană de pe fabulosul ținut Moșia Franțuzului.
Vagi detalii mai păstram în minte despre „dinastia” Snopesilor, despre Mink, despre haita aceea de tineri mișunând ca drogați în jurul casei bătrânului Will Warner, despre bizarul vânzător de mașini de cusut Ratliff, despre Linda chiar. Eula, în schimb, „necheza” între rânduri, era o năvală continuă acolo, șerpuitoare ca argintul viu. A rămas în inconștientul meu un mit al feminității, o imagine a femeii absolute, din afara realității și cu mult peste mister, supraviețuind parcă într-un timp netimp, un personaj care nu traversează etapele emancipării sau ale unei drame anume, a unor pasiuni devoratoare sau revelații, ca atâtea personaje feminine celebre, născocite de scriitori tot pe atât de celebri și oferite de lecturi peste lecturi într-o viață. Pur și simplu, e „un fenomen al naturii”, ca pământul, ca ploaia, ca focul, cum însuși creatorul ei o definește, e femeia-personaj care nu trebuie sărbătorită, căci ea e în sine sărbătoarea. Faulkner o descrie splendid încă înainte de a împlini treisprezece ani: „înfățișarea ei sugera un simbol din vechile timpuri dionisiace, miere-n lumina soarelui și struguri cu boabe plesnind, sânge stors, curgând din vița fermecată, strivită sub călcătura dură, rapace a copitei de țap”. La ea până și lenevia fiind „o forță reală, invincibilă și necruțătoare”. Eula e utopia sexualității supreme, de ce să nu o spun?, la care visăm și năzuim cu toții, o căutăm ca apucații, deși nu o găsim niciodată. Este de ajuns însă că există pentru a nu ne pierde certitudinea că trebuie să căutăm și să visăm până la capăt. Luați-o cum vreți, dar eu văd în asta mai mult decât un triumf al freudianismului. Văd apetitul oricărui om viu pentru ideal, pentru necunoscut, pentru nou, pentru depășirea propriilor limite. Fiziologicul, în cazul Eulei Warner, este matricea spiritualului în formă de existență primară. Adică ea nu e nici Medeea, nici Lady Macbeth sau Ofelia și Julieta, nici Nora, nici Madame Bovary sau Ana Karenina, nici Arkadina ori Ranevskaia, nici rusoaica lui Gib Mihăescu, nici prăpăstioasa Anaďs Nin etc., etc. Adică e totul. Și ca să nu fiu suspectat de nostalgia unor exaltări adolescentine, vă asigur că am întâlnit-o pe Eula (ca personaj literar) la o vârstă adultă.
În încheiere, nu pot decât să fiu recunoscător Luceafărului de dimineață pentru ancheta inițiată. Altfel nu știu dacă mi-ar fi trecut prin cap vreodată să-mi ofer bucuria de a reciti capodopera lui Faulkner.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul