Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Icre negre proaspete

        M. B. Ionescu - Lupeanu

(fragment din roman , Iaşi, Junimea, 2017)


LXI


(...) Privită din zbor de pasăre Delta pare ca o Mare nesfârşită de trestie, întreruptă ici şi colea de câte o îngustă şuviţă de păduri de sălcii înşirate în lungul malurilor fluviului. Bălţile Deltei nu sunt decât luminişurile de apă, unde, din cauza adâncimei mai mari şi din cauza valurilor produse de vânturi, trestia nu poate creşte. Pe unele locuri masa de trestie se prezintă ca o imensă livede plutitoare (...) [Inginer-şef I.G. Vidraşcu, Memoriu relativ la metoadele întrebuinţate la ridicările geodezice, topografice şi hidrografice din Delta Dunărei]


Fragmentul de mai sus, îţi strecoară un licăr de îndoială în suflet: ştiinţă exactă sau poezie? Ştiinţă exactă! Putem intui însă o afinitate a inginerului-şef pentru literatură. Timp de trei ani, între 1909 şi 1911, angajaţii Diviziei studiilor şi lucrărilor tehnice din cadrul Direcţiei Pescăriilor a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor au bătut Delta. Au rezultat trei hărţi: prima, pentru uzul intern al biroului tehnic, la scara 1:20.000, necolorată, fără curbe hidrografice, conţinea cotele punctelor măsurate, a doua, la scara 1:10.000, pe planşe colorate, conţinea curbele hidrografice, cotele nivelmentelor şi sondajelor, a treia, o hartă generală a Deltei Dunării, la scara 1:50.000, pe patru planşe colorate, multiplicată în cinci sute de exemplare, cărora li s-au ataşat şi carnetele observaţiilor din teren.
Hărţile, editate în pragul Marelui Război, au servit tuturor beligeranţilor.
Frontul urca pe Dunăre, de la gura braţului Sf. Gheorghe până la Ceatalul Chiliei. Încercările trupelor germano-bulgare de a trece prin Deltă au fost respinse.


În anii 1936 şi 1937, inginerul doctor Gh. I. Bârcă, ajutat, în primul an, şi de inginerul Al. Naidenov din cadrul Direcţiei Tehnice a Pescăriilor, au început un studiu de ansamblu asupra insulei Letea. Numai în această zonă au identificat, optzeci de bălţi şi jepşi nemenţionate în harta Vidraşcu.
(...) harta topografică şi hidrografică întocmită de Ing. Vidraşcu în anul 1910 reprezenta primul studiu ştiinţific de ansamblu al Deltei Dunării, ne-am referit la ea, pentru ca, prin comparaţie, să ne dăm seama de efectele pe care procesul de metamorfoză din Deltă le-a avut în acest interval asupra gârlelor, grindurilor şi bălţilor insulei.
Astfel, bălţi întinse şi bine delimitate în planurile Ing. Vidraşcu au apărut, unele colmatate, altele reduse ca dimensiuni şi cu conturul schimbat de invadarea vegetaţiei plutitoare, cunoscută sub denumirea de plaur.
Gârle, cari odinioară alimentau bălţile insulei cu apă din Dunăre, astăzi reprezentau grinduri acoperite cu păşuni.


Grecului i-a luat mult să găsească locul.
Din coliba pescărească şi anexa ei nu mai rămăsese nimic.
O salcie bătrână, ciumpăvită. Pe scoarţa ei: o cruce, două nume – Nikos şi Anastasia – şi o inimă săgetată, ca-n tatuajele curvelor bătrâne. A urmărit contururile cu degetele. Salcia, poate, n-avea să treacă nici iarna următoare. Zgomotul ei în cădere, neauzit de nimeni, apoi locul nu avea să rămână decât în mintea lui. A cules câţiva pumni de ţărână. I-a pus într-o cutie rotundă de tablă inscripţionată: România [dedesubt stema regală] ● Pescăriile Statului ● Icre negre proaspete. 
Clic! Însoţitoarea lui a armat aparatul de fotografiat. Un semn din cap: Nu! Concomitent, a închis ochii. O copilă: avea cinci ani în 1917 şi nici nu visa c-o să ajungă la capătul Pământului.
Nori negri se adunau peste o lume care petrecea cu frenezie. Autorităţile militare au eliberat numitei Dorothy Hosmer, în etate de 26 de ani, cetăţean al Statelor Unite ale Americii, de profesie secretară, fără ocupaţie, autorizaţia necesară pentru a străbate Delta până la Vâlcov, în sudul Basarabiei. Fata venea de departe, traversase pe bicicletă, cu aparatul de fotografiat de gât, Polonia şi România. Spionii roiau în toate părţile. Înainte pozau în oameni de afaceri, în profesionişti din cadrul companiilor cu capital străin. Venise timpul turiştilor. Erau şi cel mai greu de urmărit, scăpaţi din ochi, puteau trece zile şi săptămâni până să le dea de urmă.
O fată drăguţă şi singură, lipsită de apărare, pe bicicleta ei, putea uşor obţine informaţii. Odată, ofiţerii români, fermecaţi de ochii unor june, le conduseseră, din motive tactice, într-un obiectiv strategic, adevărată belvedere; mai mult, se lăsaseră fotografiaţi, împreună, fireşte, cu împrejurimile. Grecul a primit ordin să uite o vreme contrabandiştii, curvele şi mişcarea muncitorească. Era poliţai cu normă întreagă la Galaţi. Fireşte, răspundea tot la ordinele şefului. S-a îmbarcat pe România Mare. Într-un costum alb, cu o pălărie Panama pe cap şi pipă Dunhill în colţul gurii, cu mustaţa tunsă scurt, ai fi putut jura că-i un aristocrat britanic. Fără nici o plăcere, renunţase la revolverele sale, îngrămădite în bagajul de mână, în favoarea unui pistolet Walther PPK de calibrul 7,65 mm, care se pierdea discret sub haină. Obiectivul era pe punte în compania unui tânăr elegant căruia trăsăturile îi trădau originea slavă. S-a uitat la grec, a zâmbit larg şi s-a îndreptat către el.
– Bună ziua! Permiteţi-mi să mă prezint: Serghei Ivanovici. Nu v-aduceţi aminte de mine! Eram copil, la Vâlcov! Cumpăraţi peştele prins de tata.
– Îmi aduc aminte! Locuiaţi nu departe de biserică! Ivan mai trăieşte?
– Da!
– Mă voi bucura să-l revăd. Nu mă prezentaţi domnişoarei sau...?! N-aş vrea să vă stânjenesc prin prezenţa mea!
– Deloc!
Grecul poza în angajat al Administraţiei Pescăriilor Statului aflat în vacanţă. Se întorcea în locuri dragi lui. Se exprima curăţel în limba engleză.
Apele poartă oamenii de-a lungul şi de-a latul pământului. Au ajuns mulţi marinari englezi prin porturile de pe aceste meleaguri.


Câteva zile mai târziu, la Vâlcov, într-o ceainărie, Serghei Ivanovici cânta la balalaică.
Sorb ceaiul fierbinte din pahare prinse în suporturi de tablă dantelată, între dinţi ţin câte un cub de zahăr: beau ceai precuscă. Aşa se spunea.


Un scandalagiu notoriu, abia lăsat la vatră, a prins braţul gol al fetei. A formulat o propunere nu tocmai decentă. Fată nici nu era plătită cu ora, nici nu era singură. Un croşeu de stânga şi o directă de dreapta l-au trimis la podea. Primele noţiuni despre boxul englezesc le-am dobândit de la marinari, prin port... A râs. Recunosc: prin cârciumile din port. Apoi pe Valea Prahovei... Erau mulţi petrolişti englezi, oameni fini, cu ei mi-am perfecţionat engleza şi boxul. Existenţa regulilor marchizului de Queensbury a constituit o surpriză, a aflat Dorothy ceva mai târziu.


După ce aplicase loviturile, se retrăsese un pas înapoi. Puştiul şi-a revenit pe neaşteptate. A sărit în picioare. A tras un cuţit pescăresc din cizmă. Grecul i se uita în ochi, mâna stângă îi atârna pe lângă corp, dreapta în dreptul paftalei, cu palma deschisă. Două palme ca două lopeţi au prins băiatul de umeri şi l-au tras pe-un scaun, într-un colţ al ceainăriei.
– Să aibă iertare! E tânăr!, a zis tată-său.
– Ştiu, Alioşa! Altfel mirosea florile de la rădăcină până acuma!
– Vă mulţumesc, domnule!


LXII


Serghei Ivanovici, pe covertă: Mulţi ruşi a răpus dorul de casă. Şi mulţi au cerut să fie îngropaţi cu-n pumn din pământul natal, astfel încât să nu se simtă atât de departe de casa iubită .
Peste câteva zile, grecul bătea canalele în căutarea ruinelor colibei.


LXIII


Pe şef l-au ciuruit la Jilava, în fortul 13, în toamna lui 1940.
Purta un costum gri-fer din camgard.
Era în celula № 1.
De la Galaţi, grecul se pornea la drum. Printr-un membru al poliţiei legionare, şeful îi dăduse de veste.
Conducea ca un nebun, cu o ţigară în gură. Aerul rece îl izbea în faţă prin fereastra deschisă.
În urma lui, nori de praf. De trei zile alerga prin Dobrogea.


Venea cu banii. Toţi banii. Două milioane de lei.
I-au ţinut calea.
Nici prin gând nu i-a trecut să oprească.


Au deschis focul.
A răspuns cu două focuri trase cu mâna stângă din revolverul Colt Official Police de calibrul .38. Doi gardişti şi-au întâlnit Creatorul. A spulberat oiştea căruţei cu care-i baraseră drumul şi s-ar fi dus mai departe dacă nu i-ar fi găurit cauciucurile. A pierdut controlul maşinii. S-a răsturnat în şanţul de pe marginea şoselei. Maşina s-a rostogolit prin lanul de porumb necules.
A ieşit ameţit dintre fiarele contorsionate. Arcada şi pielea capului îi plesniseră. Strângea crosa revolverului în mână. S-a aplecat şi, prin fereastra spartă, a extras servieta de piele. Le-a auzit, prin vis, paşii şi strigătele. Siluete în privirea împăienjenită. O rafală de pistol-mitralieră.
Au împărţit banii. Ceasul de aur l-au tras la sorţi. L-a câştigat un fost seminarist. În ziua următoare, cu mustrări de conştiinţă, s-a întors să-l îngroape pe cel ucis. Nu putea închide ochii. Vedea chipul mortului. A găsit maşina răsturnată. Ţăranii luaseră tot ce putea fi de folos. Cadavrul ia-l de unde nu-i! S-a spovedit. Şi-a primit canon. Banii, în cutia milei. Nu se cuvine să-i punem în visteria templului, deoarece sunt preţ de sânge , a zis în urma lui preotul şi a făcut o masă pentru nevoiaşi. După rebeliunea legionară, seminaristul a cunoscut prima linie a Frontului de Est şi puşcăriile comuniste. N-a mai gustat libertatea. Pe patul de moarte, aiura! În celulă tocmai aduseseră câţiva deţinuţi aflaţi în tranzit. A început să-i ceară iertare unuia din ei. Omul s-a apropiat. I-a dat o gură de apă. Ierta-te să-ţi fie păcatele!


Ceasul a călătorit departe, până la Stalingrad, apoi până pe crestele îngheţate ale munţilor Tatra. Prin ’65 a ajuns în galantarul unei consignaţii din Bucureşti. De acolo, a plecat la mâna proprietarului de drept. Omul lucra în construcţii, ieşise în ’61. A stat în banca lui, apoi, cu ceasul la mână, a trecut înot Dunărea. A străbătut Europa. După douăzeci de ani, reţeaua funcţiona. La Biserica Rusă din Paris aprindea câteodată lumânări pentru sufletul chinuit al seminaristului.


LXIV


Bombardamentele de la sfârşitul lunii august 1944 explică dispariţia arhivelor Serviciului Secret de Informaţii din perioada 1924-1928. Cauzele inexistenţei unui fond arhivistic pentru intervalul de timp cuprins între 1929 şi 1933 rămân o enigmă; distrugerea lor de către Mihail Moruzov în orele premergătoare arestării sale este exclusă. Probabil acest fond nici nu a existat vreodată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul