Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dincolo de reportaj şi dincoace de literatură

        Gelu Negrea


De pe coperta a III-a a acestei cărţi (publicate în ediţie bilingvă din raţiuni care mă depăşesc) desprind câteva opinii extrem de măgulitoare la adresa autorului ei formulate de criticul Alex Ştefănescu în urmă cu aproape 26 de ani: „Ritmul alert în care se derulează evocările, inteligenta simulare a stilului oral, modul operativ de a selecta din realitatea în­con­jurătoare elementele expresive dovedesc un neobişnuit talent. Iar dincolo de aceste însuşiri imediat vizibile, există un dar aparte de a simţi prezenţa oamenilor şi de a o sărbători printr-o maliţie plină de tandreţe. Nu mi se pare exagerat să amintesc că acest dar îl au numai marii prozatori şi susţin că sunt şanse ca Gheorghe Moroşanu să ajungă unul dintre ei.”


Ce s-a ales, după mai bine de un sfert de veac, din speranţele mirabile pe care Alex Ştefănescu şi le-a pus cândva în el aflăm dintr-un curriculum vitae detaliat pe care Gheorghe Moroşanu găseşte de cuviinţă să-l ataşeze la finele volumului Metroul fără Ceauşescu (Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2008). Sincer vorbind, nu mare lucru. Autorul a adăugat doar alte câteva experien­ţe insolite existenţei sale de picaro modern care a început ca operator chimist la Săvineşti, fierar-betonist pe şantierul metroului bucureştean, şofer, student şi, ulterior, absolvent al Facultăţii de drept din Capi­tală, jurist „în fosta agricultură coopera­tistă”, pentru a continua, după Revoluţie, cu jurnalismul şi taximetria, stabilizân­du-se, în fine, profesional, în ipostaza de judecător la Bicaz, „aproape de locul obârşiei”, comuna Hangu din judeţul Neamţ. În această ultimă calitate, a scris câteva lucrări de specialitate, a iniţiat „o mulţime de alte proiecte care vor alcătui (...) Fabrica de cărţi G.M.”, a înfiinţat unele asociaţii şi s-a afiliat la altele. În fine, vrea să amenajeze, într-o casă memorială din localitatea natală, un Mu­zeu al prieteniei unde, iconoclast, intenţionează să figureze, un timp, ca exponat viu (?!).


Din nefe­ri­­cire, în tot acest interval, literatura a trecut pe plan secundar, din ceea ce părea a fi o veritabilă şi puternică vo­ca­ţie rămânând, palidă, doar aspi­raţia eşuată în bovarism provin­cial. În fotbal, chestia asta se cheamă cinic „năs­cut talent şi mort speranţă”. Până acum, cel puţin; cât priveşte viitorul, este riscantă orice anticipaţie atâta vreme cât Gheorghe Moroşanu iese astăzi în public cam cu aceleaşi texte cu care debuta, în 1982, în SLAST. Revăzute şi adăugite, desigur... Păcat: calităţile pe care Alex Ştefănescu le întrezărea în proza autorului sunt reale, iar talentul său indiscutabil. Atâta doar că întru edificarea unui destin de scriitor nu e suficient numai atât: pentru un prozator, mai cu seamă, voinţa, efortul – fizic şi intelectual –, travaliul crâncen de fiecare zi sunt absolut indispensabile. Deie Domnul ca Gheorghe Moroşanu să le (re)descopere!


În titlul acestei „cărţi semi-autobio­grafice”, Metroul fără Ceauşescu, întrevăd o fină intenţie polemică. Ideea ar fi că, dincolo de stereotipiile mentale de uz curent, punerea în operă a, într-adevăr, impunătoarei lucrări subterane nu reprezintă nici pe departe vreun merit al „genialului ctitor al măreţelor realizări din epoca de aur” sau rezultatul elanului nestăvilit cu care oamenii muncii răspundeau înflăcăratelor chemări ale Partidului de a înfăptui cincinalul în patru ani şi jumătate. Realitatea este mult mai prozaică şi ea este fixată, sugestiv şi pitoresc, într-o scenă din partea de început a cărţii în care dialoghează doi dintre protagoniştii evo­cării: „John şi Stăpânul discută, săpând: – Observ că Metroul, deocamdată, îl construim doar noi doi. Când crezi că-l vom da gata? – Păi, să aplicăm regula de trei simplă: dacă cinci mii de muncitori şi ingineri îl fac în cinci ani, doi muncitori în cât timp îl vor termina? – Cu şase luni înainte de termen. – Dacă nu, vorba ţiganului: «Cincinalul? Cincinalul, tovarăşi, de-ar fi să muncesc la el şi zece ani şi tot îl îndeplinesc»”.


Personajele lui Gheorghe Moroşanu nu seamănă deloc cu falşii eroi ai muncii socialiste care umpleau paginile ziarelor vremii cu fapte exemplare şi cu mobiliza­toa­rele lozinci ce li se puneau, fără reţineri şi fără discernământ, în gură. Alde Gîlmă-mare şi Gâlmă-mic, naşul Ghiţă Lazăr, Zavate, maistrul Ci-co, inginerul Florinel, Troscău, Ghiţă Bombă, Vasile Marmaladă, Nelu al Nuţii, inginerul Dragoş, alias Don Quijote şi ceilalţi muncesc istovitor, dar cam fără chef, chiulesc de câte ori au prilejul (şi-l au des), trag la măsea după ce, în prealabil, organizează câte o colectă financiară (căreia îi spun, cu candoare, „colecţie”) pentru achiziţionarea băuturii, încearcă să agaţe gagici prin Cişmigiu sau pe „la palplanşe”, se însoară, divorţează, dezertează de pe şantier, uneori revin, alteori rămân buni duşi, îşi înjură şefii, îşi ajută camarazii – totul cu simplitate şi naturaleţe, cu un firesc al trăirii dezarmant. Naturi lipsite de complexitate, aproape primitive, cu reacţii de mare spontaneitate şi culoare, aceşti oameni fără probleme abisale şi fără adânci frământări interioare sunt adevăraţii ctitori ai metroului şi creionarea lor îi reuşeşte cel mai bine lui Gheorghe Moroşanu, chiar dacă imaginea se conturează difuză, undeva, la graniţa incertă dintre proza behavioristă şi reportajul nud.


De fapt, chiar asta este marea problemă a autorului: foarte bun pe spaţii mici şi pe părţi (dialog fluent, de o remarcabilă autenticitate, spirit de observaţie de prozator adevărat, apreciabilă capacitate de însce­nare a unor momente de viaţă ce rămân în memoria cititorului, dinamică a acţiunii, un umor frust şi încântător), Gheorghe Moroşanu nu reuşeşte să-şi depăşească prea des condiţia de reporter talentat şi să închege toate acestea în pagini literare veritabile şi rezistente. Un aer de improvi­zaţie meşteşugită, de crochiu substituit lucrării finite pluteşte asupra majorităţii textelor sale, subminându-le inten?iile şi împingân­du-le în zona minorului. Autorul n-are suflu epic şi nici necesara viziune integratoare a elementelor care stau bine pe picioare luate separat, însă se refuză unificării şi armonizării într-un întreg viabil. Este ca şi cum un instrumentist înzestrat – un violonist virtuoz, de exemplu – s-ar cantona (volens?, nolens?) în exe­cutarea de săltăreţe variaţiuni pe tema Sârba din căruţă, deşi dispune de poten­ţial pentru un concert la Ateneu cu Capriciile lui Paganini.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul