Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Întoarcerea lui Prospero

        Daniela Firescu



Vocaţia histrionică şi pasiunea poetică se disting în evoluţia lui Ştefan Radof, figură importantă a teatrului românesc, cu multiple valenţe, actor, poet, profesor, om politic.


Volumul Balade, doamnelor, balade (Cartea românească, 2008) reflectă această diversitate, prin reactivarea genului „retro” al baladelor, angajarea polemic & politică în disputa cu istoria sau căutându-se pe sine în Bizanţ şi regăsindu-se în jocul cu măşti.


Prima secţiune ce dă şi titlul volumului – Balade, doamnelor, balade – cultivă cu bună ştiinţă un gen uşor desuet, însă într-o descendenţă ilustră reia rolul de trubadur, de minnesinger. Invocări suave şi persuasive acţionează asupra „sufletului dureros”, „rai întunecat”, neînduplecat. Sub presiunea timpului reunirea sufletelor pereche este iminentă „ Acum e timpul chiar să ne iubim/ Acum când cade un voal/ De flori de măr din părul tău”, chiar dacă această reunire se îndreaptă spre ceremonialul ultim: „Te grăbeşte iubito, / Hai te grăbeşte/ Cupeul aşteaptă/ Nu simţi cum această planetă/ Se-ndreaptă spre crematoriul Astral”. Cum toate suplicările par a rămâne fără răspuns, este invocată divinitatea şi mai apoi uitarea, însă Amnezis îmblânzită, metamorfozată în pasăre nu îi îngăduie uitarea.


Cântece, descântece, farmece şi vrăji continuă seria invocaţiilor sub forma unor incantaţii magice ce populează Închipuirile – poeme de factură expresionistă „ cu gânduri în sânge/ cu cântece-n gură”. Visul se suprapune fiinţei, închipuiri coşmareşti, violente, apocaliptice, vrăji şi farmece sunt dezlegate prin forţa descântecelor. Discursul poetic reia tiparul anterior, unde semnificativă rămâne negocierea cu timpul „ Mă mai locuiesc un timp / Până m- oi lepăda de chip”, amânarea şi acceptarea vămilor în „trecerea- petrecere” dincolo, concepţie ce nu implică nici pesimism, nici pasivitate.


Efectul de seră aduce o schimbare de registru, se constitue în nucleul dur al volumului, prin susţinerea unei poezii- protest, într-un schimb de replici cu istoria recentă ,cu secvenţe gen „ reality bites”. Expunerea se derulează într-un spirit ofensiv din perspectiva unui eu cu o identitate în disoluţie, „eu nu mai am nume”, efect al unei eredităţi problematice „Eu vin către voi dintr-un neam/ Trecut prin iarna abatoarelor roşii”. Invocaţia este aici extremă, se transformă într-un autentic autodafe, expresie a revoltei amânate prea mult: „Să ardem de pe buzele noastre tăcerea, / Să dăm cuvinelor leneşe foc;/ Cum aprinsă e în sobele noastre durerea, / Cum sfârşit e acest veac şi fără noroc”.


Imaginile convenţionale, insinuările şi incriminările istorice sfârşesc într-un lamento excesiv ce anulează uneori efectele poetice, totul desfăşurându-se pe un fundal de 1984 reloaded „Au năvălit porcii, râmarii, Alarmele ţipă-n parcare.../Vecinii mei de acvarii/ Şi scări interioare adorm.”


Poeme bizantine reprezintă o reîntoarcere la atitudi­nea estetizant contemplativă, cu precizarea că acum contemplaţia se adânceşte, devine ascultare a timpului „Ascultă nisipul cum îşi sapă din tine clepsidra”. În­tr-un barochism fastuos, sub protecţia şi binecuvântarea bazileilor, artistul operează reconstituiri murale în palimpsest, dezvăluie epoci demult apuse, stra­turi, straturi se desface „Orientul aurifer” şi uşor se insinuează Orientul crud, violent, decapitat, „des­căpăţânat” – de la victima preafrumoasei Salomeea Sângeră, mai sângeră/ Capul tău pe-o talgeră./ Zvârcolind s-a prelins trupul /Până-n margine de strană. /Va­ruri, /Numai varuri, /Ai rămas, Ioane” la nunta domniţelor cu „deca­pitaţii prinţi”.


Ultima secvenţă, Măşti, dialoguri şi sofii... se serveşte de pretexte livreşti pentru a lansa interogaţii despre lume când spectacolul s-a terminat. Figura evocată este cea a magului histrion – actorul, şi a multiplelor sale ipostaze, Jak melancolicul (Emil Botta), „El a fost Histrionul/ Mult ştiitorul de rostiri/ Şi magul, păstrător al marilor arcane, / Rătăcitor printre stafii.”


Ştefan Radof se reîntoarce, asemeni lui Prospero, în glorie şi slavă „ către lume”, fixând o conştiinţă evoluată a poeziei în raport cu existenţa.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul