Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Partidul lui Dandanache

        Alexandru George


În momentul de faţă, majoritatea comentatorilor politici, a analiştilor, ba chiar şi a istoriografilor care încearcă să înţeleagă ce se petrece la noi în ţară se referă la opera lui Caragiale ca la un document de maxim interes, asemeni unei mărturii de epocă, dar şi a unui document ştiinţific depăşind epoca şi probându-şi mult mai ferm valabilitatea. Nenea Iancu şi-a câştigat această situaţie, rarisimă pentru un literat care nu era însă un cap teoretic asemeni relativului său prieten şi tovarăş de gazetărie o vreme, M. Eminescu; ce a lăsat el scris e citit şi aplaudat în sălile de spectacol cu un plus de simpatie care depăşeşte satisfacerea estetică. Ibrăileanu, în Spiritul critic..., şi, mai târziu, E. Lovinescu i-au atribuit un rol de seamă în camera vremii, dar chiar şi prezenţa lui la Junimea ieşeană s-a bucurat de o adeziune partizană care scotea la lumină învăluita substanţă politică a distinsei societăţi, foarte dezinteresată şi obiectivă în declaraţii. Deşi destul de diferiţi unul de altul, cei doi tineri scriitori păreau a fi nişte „reacţionari“, mai exact nişte non-liberali, dispuşi la violenţe împotriva „roşilor“ de la Bucureşti, adică rosettiştilor cu care grupul ieşean se războise încă de la închegarea lor. După O noapte furtunoasă, Scrisoarea pierdută a adus un plus de violenţă şi de precizări care contemporanilor le-a apărut într-un sens formidabil direcţiei critice, de fapt politice. Dar autorul acestei capodopere comice, care s-a bucurat de un succes fără precedent (mai ales la... Bucureşti) era oare un reacţionar, aşa cum Lovinescu nu ezită nici el să-l numească în marile lui opere, Istoria civilizaţiei române moderne II şi Forţele reacţionare. Este această categorisire justificată? Şi ce însemna a fi „reacţionar“ la ’883, şi ce înseamnă să fii „roşu“ la 1879, când jupân Dumitrache umblă înarmat noaptea ca să apere cuceririle revoluţiei pentru ca inconştientul conu’ Leonida să se lase cuprins de somn în mijlocul tămbălăului?


Am discutat această problemă în eseurile mele apărute în timpul comunis­mului şi-am arătat că O scrisoare pierdută e un pamflet cu adresă precisă nu împotriva liberlismului politic, ci împotriva devierilor şi confuziilor create în capul unor imbecili într-un spectru politic mai larg; după eliberare am putut spune mai net că satira lui Caragiale are ca obiect mai ales prostia, aşa cum văzuse şi Zarifopol împotriva lui Ibrăileanu (la rându-i E. Lovinescu, în contradicţie cu ceea ce afirmase despre reacţionarismul lui Nenea Iancu, a spus chiar în aceeaşi carte că el nu a fost „angajat“ ideologic, deşi a fost slujbaş în redcaţia oficiosului conservator „Timpul“. Acolo, după interpretarea justificată a lui Şerban Cioculescu, el a înţeles că „boierii“ pierduseră partida şi că reformele liberale, chiar în varianta mai puţin radicală preconizată de Ion C. Brătianu, sunt ireversibile.


... Dar continuau să ofere un material copios de teme amuzante pe care le-a exploatat el însuşi, chiar şi cu cruzime. Ceea ce îl caracterizează nu e observaţia distanţată (aşa cum interpretau marxiştii), ci denunţarea propriei sale lumi, propriei sale formaţii, propriei sale firi: el nu e doar Rică Venturiano, aşa cum a şi recu­noscut, ci şi un Caţavencu, un Farfuridi, un Dandanache. Critica lui nu e un denunţ de sine, ci direcţiile ei contradictorii le regăsim într-o existenţă plină de poticneli şi de accidente, uneori chiar fericite.


Succesul lui social nu s-a datorat decât în minimă măsură talentului şi inteligenţei, ci şansei şi unor aderenţe oportuniste, dar mai ales moştenirilor fără de care nu s-ar fi descurcat el şi întreaga familie, căci din drepturi de autor n-a trăit nici un scriitor român oricât de popular şi vandabil. Pare curios atunci că un artist atât de ataşat intelectului şi nemilos cu prostia sau cu insuficienţa inteligenţei datorată vârstei (prea fragede sau prea trecute) să facă din Dandanache marele beneficiar al dramaticei bătălii din acea capitală de judeţ de munte. Dacă admitem ce ne-a transmis un martor, că autorul piesei a avut ezitări cât priveşte finalul, soluţia fiind un ins mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu, revenim la întrebarea mea pusă mai demult: era Dandanache chiar aşa de prost?


Nu-l comparăm cu Tipătescu şi Zoe, personaje net superioare celorlalte; dar din „cariera“ pe care şi-o dezvăluie se vede doar că a fost un oportunist abil şi fără nici un scrupul. Nu era un tip elocvent, discursul lui de „mulţumire“ e inferior tuturor producţiilor oratorice ale celorlaţi, mult mai prejos decât cel al lui Caţavencu. Acesta, care se laudă că e cel mai inteligent dintre competitori, are ghinionul de a pierde scrisorica buclucaşă care poate că nu l-ar fi dus la despărţire, dar ar fi dat alt final piesei. El luptă cu toţi cei care îi stau în cale şi poate tranzacţiona cu Tipătescu de la egal al egal, intelectualiceşte vorbind.


În schimb, Pristanda e mult mai umil ca să se angajeze într-o luptă, deşi calea şantajului îi e deschisă şi lui, sau mai ales lui, care ştie totul despre cuplul adulterin şi despre manoperele lui Caţavencu. El mizează şi pe aceasta, i se declară partizan secret, de suflet, pentru că avoca­tul gazetar e în oarecare conflict cu stăpânirea şi s-ar putea să răs­toarne o situaţie care părea de ne­clintit. Dar nu trece deschis de partea lui, ascultă de ordinul şefului său, conu’ Fănică, într-un moment în care adversa­rul acestuia nu-şi pier­duse încă arma în învăl­măşeala de la Primărie.


Însă ade­văra­tul centru al pu­terii nu îl consti­tuie imprudentul prefect, ci Tra­hanache, şi inte­resul amărâtului poliţai e să se men­ţină în rapor­turi bune cu el; pre­fecţii sunt efemeri. Tipătescu poate oricând să dispa­ră, într-un caz fericit printr-o avansare sau prin retragerea din viaţa politică pe care o dispreţuieşte deschis.


Se vede aşadar cât de complexă este viaţa „politică“ şi cum se activează ambiţii şi energii în cazul special al unor alegeri parlamentare. Analiza marxistă, reduc­ţio­nistă şi abstractă, văzând totul prin interese „de clasă“ nu e doar inadecvată, ci şi în afara realităţii; dar pe baza ei, care exclude „umanul“ din viaţa societăţii, se fac şi astăzi speculaţii pe care opera lui Caragiale le deziminte categoric. Anii acestui regim tiranic au obişnuit pe mulţi cetăţeni de ai noştri foarte luminaţi cu unele tipare de gândire posibile, dar prin ignorarea istoriei noastre specifice.


Acesta este cazul, de care, m-am mai ocupat (cred chiar aici) al unui intelectual apărut brusc pe scena culturală prin scrierile sale excepţionale de sertar: Alexandru Dragomir, un aproape octoge­nar la data decesului (2002) şi care poseda o înaltă pregătire filosofică în legătură mai ales cu Heidegger, pe care l-a şi frecventat în anii săi de specializare în Germania. El riscă o interpretare „pla­toniciană“ a Scrisorii pierdute, cu o con­cluzie foarte discutabilă, că noi, românii, având o cultură „superpusă“, ne aflăm încă în lumea lui Caragiale, o lume a deformării şi comicului.


E o ipoteză demnă de a fi discutată, dar mai ales de a fi confirmată: noi fiind la periferie, depindem de „centru“ şi acest lucru ar fi ilustrat în camera lui Nenea Iancu, una a dependenţei şi caricaturii, a lipsei de iniţiative şi a fal­­sului. Astfel, Farfuridi, care ar repre­zenta conservatorismul, şi Caţavencu, marele îndrăzneţ în aparenţă, se confrun­tă într-o lume aproape subliminală, mahalaua însemnând şi „des-centrare“, nu doar depărtarea de un anumit loc de unde se comandă. Am contestat aceas­tă interpetare care ascunde (prin tot felul de filosofisme) ignoranţa autorului în materie istorică : toată lumea lui Caragiale este creaţia revoluţiei liberale înce­pute înainte cu mult de 1848 şi ducând la o precipitată modernizare, ba chiar de­mo­cratizare a Principatelor mai apoi unite şi a României sub Carol I.


Toţi sunt determinaţi de radicalele schimbări: Trahanache şi Farfuridi, dar şi Caţavencu sau Rică Venturiano, prefectul insolent Tipătescu sau jupân Dumitrache care, prin prestaţiile sale nocturne în favoarea „roşilor“, îşi închi­puie că desfăşoară o activitate civică. Nici Cetăţeanu turmentat nu face excepţie, şi pe el l-a săltat o moştenire sau o căsă­torie din simpla slujbă de poştaş în cea de „apropitar“ şi deci alegător în grad egal cu notabilităţile urbei. Dar mai ales este Dandanache, om cu trecut politic devenit posibil în cadrul noului sistem, cel parlamentar, şi care a trecut firesc dintr-un „partid“ într-altul, pentru că practica aceasta era curentă, o caracteris­tică a democraţiei, de neconceput în regimurile de dictatură, de tiranie sau în cele totalitare. Lumea aceasta prosperă în grade şi forme variate nu este una decăzută prin depărtarea de centru pe care A.D. o descoperă la Platon, la stoici sau la Plotin (Crase banalităţi metafi­zice, 2004, p. 9)


Manifestările publice, şedinţele de comitat, articolele cele mai violente, luptele cele mai acerbe, degenerând în bătaie sunt expresii ale vieţii, nu ale blocării, amovităţii şi privaţiunii. Iar societatea aceasta putea fi blamabilă, imorală (de fapt: amorală), dar era larg permisivă, laxă şi indulgentă, era mult mai liberă decât cele din onorabilul Apus al Europei de la care primim lecţii, ba chiar de la care unii le aşteptau.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul