Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mircea Horia Simionescu: o poetică a bricolajului

        Gabriela Gheorghişor


După obstinate căutări şi experimente, începute încă din adolescenţă, Mircea Horia Simionescu descoperă, la vârsta de optsprezece ani, formula ingenioasă şi hibridă a literaturii sale, expusă sintetic în jurnal: „Transcrierea notelor de lectură şi ultimele întâmplări (…) mi-au lămurit unde am rămas, în ce ciot m-am priponit. Ţăruşul meu, în jurul căruia… Să merg mai departe creând legături neobişnuite între lucruri, să leg o întâmplare trăită cu una scoasă din­tr-o carte, să amestec până la neînţeles ideile mele cu cele ale celor trei mii de ani de spuse încremenite în hârtii şi spuse pur şi simplu, să intercalez însemnări de fiecare zi, chiar de-o banalitate exasperantă, cu scrisori celebre şi cu gândiri de mult neclintite. Tacit şi madam Gheneraru, Victor Balaban şi Goethe, Victor Tacit şi Wolfgang Balaban (spre ilustrare)“. Acest fragment timpuriu de „poetică“ explicită este deosebit de important, întrucât modul de operare descris aici se materializează în poetica implicită, care poate fi configurată prin analiza propriu-zisă a operei. Mircea Horia Simionescu dezvăluie sursele de creaţie şi lasă să se întrevadă principalele tehnici şi procedee literare, din a căror utilizare decurg, totodată, şi coordonatele stilistice ale scrierilor sale.


Întâmplări, adică situaţii narative, şi idei din cărţi, scrisori celebre, „gândiri de mult neclintite“ reprezintă bogatul depozit cultural-livresc aflat la îndemâna prozatorului; reciclarea şi transpunerea unor astfel de fragmente din diacronia spiritului în propriile texte constituie practica intertextualităţii, nenumită ca atare, dar exercitată sistematic, îndeosebi în Dicţionar onomastic şi în Bibliografia generală, primele două volume din tetralogia Ingeniosul bine temperat. Înţelegem intertextualitatea în sensul restrictiv al definiţiei lui Gérard Genette, ca „o relaţie de coprezenţă între două sau mai multe texte, adică esenţialmente şi cel mai adesea prin prezenţa efectivă a unui text în altul“, manifestată, în concepţia poeticianului francez, prin citat, aluzie, plagiat. La Mircea Horia Simionescu, intertextualitatea este mai mult decât ostentativă, ludică şi ironică, regăsin­du-se în diversitatea aluziilor culturale (aici in­trând şi „împrumutul“ de personaje, nume şi tipuri umane din recuzita „clasică“ a literaturii, a mitologiei, a istoriografiei) şi în abundenţa citatelor, extinse uneori la nivel de pagină (majoritatea cu referinţe bibliografice, unele inventate, de unde şi falsa intertextualitate, ca la Borges).


Prin „întâmplarea trăită“, madam Gheneraru şi Victor Balaban, Mircea Horia Simionescu semnalează sinecdotic prezenţa materialului realist, (auto)referenţial: secvenţe de existenţă şi însemnări cotidiene, din sfera banalului, adică spaţiul restrâns al biografiei şi al jurnalului. Biografemele populează întreaga operă, povestiri memorialistice există în Dicţionar onomastic (Turnurile, Trimiterile în călătorie, seria de „fotografii cu oameni mici“ ş.a.), în Paltonul de vară, iar în Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău se regăsesc ample fragmente publicate independent ca mărturisiri sau confesiuni autobiografice. Însă problemele existenţiale din viaţa autorului, tematizate în cărţi, se rezumă, aproape dramatic, la exerciţiul scrisului şi la căutările scriitorului. Gândirea asupra propriei meniri surclasează celelalte realităţi. Din acest motiv, palierul metatextual, autoreflexiv are o dezvoltare monstruoasă în literatura lui Mircea Horia Simionescu. Dincolo de (auto)comentariile critice punctuale, înscrise în texte, literatura şi mecanismele ei reprezintă arhi-tema operei şi obsesia de-o viaţă a prozatorului târgoviştean.


Operaţia de combinare şi de intercalare a elementelor deja-existentului literar cu instantanee de viaţă cotidiană, cu însemnări diaristice „de-o banalitate exasperantă“, cu note de lectură şi cu reflecţii metatextuale seamănă cu tehnica bricolajului. Termenul „a fost folosit pentru a descrie combinarea unor fragmente citate din alte opere într-o singură operă de artă sau mai degrabă folosirea obiectelor găsite şi a fragmentelor de material vechi în sculptura recentă“, bricolajul putând fi astfel considerat o „paradigmă posibilă“ pentru opera de artă postmodernă, inclusiv pentru cea literară. Creatorul Ingeniosului bine temperat este un colecţionar de „obiecte“ literare (teme, motive, personaje, formule narative, stiluri) şi de „fărâme“ de realitate, pe care încearcă să le asambleze cumva într-o nouă construcţie. Procedând într-o asemenea manieră, el urmează ceea ce s-a numit „legea bricolajului“. Această „lege“ înseamnă, în definiţia lui Gérard Genette, „«să te descurci întotdeauna cu ce ai la îndemână» şi să investeşti într-o structură nouă reziduuri dezafectate ale unor structuri vechi, economisind o fabricare expresă cu preţul unei duble operaţii de analiză (extragerea a diverse elemente din diverse ansambluri constituite) şi de sinteză (constituirea, din aceste elemente eterogene, a unui nou ansamblu în care, la limită, nici unul din elementele reîntrebuinţate nu-şi va regăsi funcţia iniţială)“. Acţiunea bricolajului presupune, pe de o parte, reciclare şi analiză, iar pe de altă parte, refuncţionalizare şi sinteză, cu alte cuvinte, dublarea gestului recuperator de inventivitate, tradusă în găsirea unor relaţii, articulaţii sau „legături neobişnuite între lucruri“, cum notează Mircea Horia Simionescu. În unele cazuri, „antecedentele“ sunt însă doar premisele, punctele origo pe care se ridică noi „lumi“ (meta)ficţionale, creaţia diferenţială surclasând recondiţionarea vechilor structuri.


Ambiţia demiurgică se consumă, aşadar, într-o lucrare de reorganizare şi de resemantizare a unor materiale muzeale, adesea aparent incompatibile prin natura lor diferită, într-o tentativă de refacere a universului după alte principii. Scriitorul vorbeşte el însuşi despre propria operă ca despre o „cosmogonie“, iar în Bibliografia generală strecoară un autocomentariu disimulat, cu funcţie critic-explicativă: „Activitatea lui tindea să dubleze în lumea în care se închidea, întregul univers. Avea ambiţia să refacă tot ce trăise, să reconstituie, să reorganizeze. Cititor pasionat, îl nemulţumeau toate cărţile. Ar fi vrut să scrie o literatură cu totul nouă, să facă el cu mâna lui o întreagă literatură franceză, germană, italiană, spaniolă. Întreprinderea era peste puterile omeneşti, necesita opt vieţi centenare. Convertind lipsa de timp într-o virtute, se mulţumea să schiţeze, să sune scurt doar începuturi de sonate, lăsând să se înţeleagă că le-ar fi putut concepe integral. (…) Credea în arta prin aglomerare, în masivitatea munţilor, dar ştia să se bucure de fiinţa unui brăduţ pe o muchie de stâncă. De altfel, credinţa lui artistică îl apropia mai mult de structuri de tipul mozaicarului Hans Sachs, decât de rafinamentul economicos al modernilor“. Universul artistic rezultat din meşteşugul mozaicarului este unul eteroclit, fantast, dar care mai păstrează, la nivel molecular, urme ale celui deja cunoscut.


Poetica bricolajului a lui Mircea Horia Simionescu adună laolaltă, ca într-un mozaic eterogen, elemente de o mare diversitate, nu numai din sfera realităţii apropiate prozatorului şi a istoriei literaturii, ci şi din alte domenii conexe sau chiar îndepărtate. Acţiunea scriitorului-bricoleur într-o arie atât de extinsă are la bază credinţa în ceea ce Eugen Negrici numeşte „imanenţa literaturii“ sau plasticitatea involuntară a oricărui tip de limbaj. Această convingere, care s-a cristalizat într-un crez artistic, este exprimată într-o frază doar aparent hiperbolizantă: „…toate în jurul meu sunt literatură (subl. n.): casa în care locuiesc, prietenii, chiar şi Nana, fetiţa mea, o fiinţă alcătuită sută-n sută din cuvinte frumos îngemănate“. Fraza subliniată ne poate trimite la Borges. Lumea ca literatură, ca Bibliotecă şi mai ales ca scriitură sau Carte a lui Dumnezeu constituie la scriitorul argentinian un mit fundamental, care străbate şi motivează întreaga operă. Această viziune există şi la Mircea Horia Simionescu, dar nu ca o metafizică a prezenţei, ci (cel mult) ca una a simulacrului. Aşadar, vedem mai degrabă aici enunţarea unei idei de poetică a prozei. Limbajul colocvial al conversaţiilor cu prietenii, limbajul vârstei infantile reprezintă, în acest caz, o minimă exemplificare a omiprezenţei „expresivi­tăţii involuntare“. În acelaşi fel, „o scrisoare a mamei către domnul Ciopală, scrisoare de protestare privind neplata chiriei, este literatură. Totul e să ştii cum să-i pui rama“.


Fără să cunoască teoria criticului Eugen Negrici (ulterioară primelor sale scrieri), Mircea Horia Simionescu intuieşte existenţa nelimitată a potenţialului literar şi importanţa manevrării funcţiei poetice a limbajului, definite ca atare de Roman Jakobson, dar discutate în termeni diferiţi şi de alţi teoreticieni ai literaturii. Scriitorul descoperă valoarea literară a unor texte non-ficţionale la origine, la unele ivită şi ca rezultat al modificărilor produse în timp în codul de referinţă al cititorului, ca de pildă tratatele ştiinţifice ale Antichităţii şi ale Renaşterii: „Ideea mi-a fost sugerată de «tratate» ca Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân, Medicamina faciei a lui Ovidiu, de multele tratate despre orice ale Renaşterii timpurii, în care acuitatea observaţiei, plasticitatea literară a textului, ne despăgu­beşte azi pentru inactualitatea ştiinţifică a conţinutului, devenit ulterior caduc“.


Plecând de la observarea efectelor ex­pre­sive neintenţionate din limbajul cotidian şi din lucrările nebeletristice, autorul Ingeniosului bine temperat ajunge să specu­leze maximal schimbarea de funcţie a extra-literarului, în scopul îmbogăţirii literaturii. Trăsăturile formale ale operelor ştiinţifice sunt convertite în virtuţi literare în Dicţionar onomastic şi în Bibliografia generală: „Ordinea, rigoarea, unitatea structurală a operelor ştiinţifice au fost întotdeauna invidiate de scriitori şi, de aceea, mi s-a părut folositor să invit la utilizarea acestor frumoase virtuţi în creaţia literară“. Conversiu­nea expresivă devine, în cazul lui Mircea Horia Simionescu, metodă de creaţie. Stiluri şi procedee din domeniul ştiinţelor exacte ori socio-umane (matematică, geografie, istoriografie, tratate militare, lingvistică, jurnalism, critică şi istorie literară etc.) sau din spaţiul altor arte (muzică, pictură, artă dramatică) intră într-un sistematic proces de refuncţionalizare literară. Aşa se explică „plăcerea pentru inventar, pentru definiţie, pentru demonstraţie, (…) procedeele de sinteză şi de analiză, de aglomerare sau dispersare sesizabile adesea în arta muzicală a preclasicilor şi barocului (vezi Variaţiile Goldberg de Bach sau arta (decorativă) a picturii de la Bruegel la Klee, Mondrian şi alţii)“. Valorificarea expresivităţii limbajelor specializate, reconvertirea artistică a diverselor tipuri de discursivitate non-literară au menirea de a violenta prejudecăţile privitoare la „obiectul“ sau tematica literaturii, la demarcaţia tradiţională a genurilor, dar şi de a revigora mecanismul creaţiei literare, de a-i testa posibilităţile de absorbţie şi de productivitate. Mircea Horia Simionescu experimentează transpunerea în operă a „conceptului“ personal de literatură-literatură căreia „nu-i sunt porţile închise înaintea nici unui fel de limbaj, inclusiv cel al matematicii, al administraţiei, al balisticii sau al artificiului fantezist“.


În ciuda acestei aspiraţii integratoare, literatura lui Mircea Horia Simionescu nu este una „totală“ în sens tradiţional, întrucât nu construieşte un univers rotund şi armonic, cosmotic, ci o pluralitate de lumi sau de fragmente care împreună alcătuiesc o structură descentrată şi potenţial infinit deschisă. Discontinuitatea, polimorfismul, multiperspectivismul, pluristilismul caracterizează, dacă e s-o privim ca pe un întreg, această „lume“ ficţională a cărei figură definitorie ar putea fi carnavalul: „Spre deosebire de sărbătoarea oficială, carnavalul celebra eliberarea temporară a omului de sub puterea adevărului dominant şi al orânduirii existente, suspendarea tuturor relaţiilor, privilegiilor, normelor şi interdicţiilor ierarhice. Carnavalul era adevărata sărbătoare a timpului, sărbătoarea devenirii, a schimbărilor şi înnoirilor, ostilă eternizării, împlinirii şi sfârşitului. El privea către un viitor mereu deschis“. Iniţial o dimensiune a culturii populare, carnavalescul, analizat de Mihail Bahtin în romanul lui Rabelais, se constituie într-un concept aplicabil situaţiilor culturale, în speţă estetice, similare carnavalului, în care autoritatea şi legitimitatea unicului sunt subminate şi relativizate prin aducerea la acelaşi nivel (co-prezenţa) cu minorul, „neseriosul“, secundarul, diferitul. Prozatorul mărturiseşte el însuşi că scrie „o literatură cu geometrie variabilă, altceva decât se-nţelege prin literatura totală, aceasta referin­du-se cu precădere numai la teme şi articulaţii. Zborul imaginat de mine nu presupune doar modificări ale aparatului de zbor, ci şi un alt aer, altă înălţime“. „Aerul“ nou al „altei înălţimi“ aparţine conştiinţei critice şi ironice a celui care are deja în spate o lungă istorie a culturii umanităţii. Revizitarea trecutului are la bază, aşadar, şi o intenţie polemică şi critică, demitizantă, însă implusul „antiliterar“ nu devine la Mircea Horia Simionescu vocaţie distructivă, ca în cazul Avangardei, care profetiza „moartea artei“. Deconstrucţia literarităţii, a literaturii ca instituţie este contrapunctată de o dispoziţie reconstructivă, experimentală, materializată în cea de-a doua operaţie a bricolajului, în care elementele reciclate vor fi supuse unor transformări: recontextualizare, refuncţionalizare, rescriere.


Într-o secvenţă din Bibliografia generală, scriitorul denumeşte umoristic această acţiune drept „rezolvarea clasicilor“: „O idee interesantă: odată cu trecerea anilor, a secolelor – nepotrivirile, stângăciile şi limita scrierilor clasice ne apar foarte evidente, supărătoare. Sunt lipsuri de conţinut, dar şi multe de veşmânt artistic. De ce n-am proceda noi, modernii, la completarea şi repararea cu geniu a acestor capodopere? Un covor persan nu se alterează, ci dimpotrivă, câştigă prin reparaţia atentă a unui meşter artist; un tebriz căruia i-au fost înviorate culorile încântă ochiul ca la început. Un tablou, o clădire peste care timpul şi-a pus nemiloasa amprentă câştigă prin curăţiri şi adaosuri grijulii. Desigur, cu literatura nu e întocmai acelaşi lucru. O lucrare literară este mai complexă şi operaţiunea de restaurare mai complicată şi, nu rareori, mai riscantă. Se impun modificări în însăşi substanţa cărţii. S-ar putea foarte bine scrie capitole interme­diare romanelor lui Balzac, retuşând pe alocuri trăsături şi situaţii neizbutite, ate­nuând unele exagerări, adâncind mişcări psihologice stângaci înfăţişate. I s-ar putea adăuga lui Faust încă o parte; pieselor lui Hugo, în bună măsură nejucabile, ca şi celor ale lui Schiller, li s-ar putea adăuga unele scurte pasaje, scoţând în acelaşi timp substanţiale episoade de pură vorbărie. Un bun versificator ar putea îmbunătăţi versurile lui Leopardi, Byron şi Heine. Dostoievski, ca să revenim la proză, ar putea fi integral revizuit pentru a se aprinde în operă câteva veioze optimiste. Câte s-ar putea face!“. Am citat in extenso întrucât, revelând modul de construcţie a Bibiografiei generale, pasajul explicitează una dintre strategiile de bază ale poeticii bricolajului a lui Mircea Horia Simionescu, respectiv practica hiper­textualităţii, a dialogului cu anterioritatea literară, livrescă în sens larg. Pentru că scriitorul operează asemenea transformări şi imitaţii (stilistice) mai ales în regim ludic, ironic şi umoristic, majoritatea hipertextelor sale vor fi parodii şi pastişe. Aceste delimitări nu exclud însă practicile mixte, iar la limită, toate tipurile conţin o dimensiune ludică, deoarece tratarea şi utilizarea unui (hipo)text în scopuri exterioare lui pot fi considerate un joc. În plus, la Mircea Horia Simionescu, hipertextualitatea corespunde concepţiei sale despre literatură şi artă, în general, ca joc superior, obiectivare a setei de libertate a spiritului. „Jocul“ literaturii s-a născut el însuşi dintr-o joacă: „fabricarea“ revistelor-manus­cris împreună cu prietenii târgovişteni.


Poetica bricolajului se regăseşte în toată opera lui Mircea Horia Simionescu, dar mai ales în tetralogia Ingeniosul bine temperat, unde este vizibilă la nivel şi micro, şi macro-textual. Ea se bazează pe ideea de reluare ludică, ironică şi parodică a tradiţiei literare, pe mimesis-ul fragmentar şi pe ficţionalizarea extra-literarului. Se realizează prin strategii literare precum intertextualitatea (citatul, aluzia), inclusiv cea falsă sau mimată, conversiunea expresivă şi hiper­textualitatea (în special, parodia şi pastişa).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul